O lectie de pedagogie divina - retragerea harului

O lectie de pedagogie divina - retragerea harului Mareste imaginea.


O lectie de pedagogie divina - retragerea harului

 


Tinta spiritualitatii ortodoxe, telul vietii crestine, il constituie mantuirea, desavarsirea sau indumnezeirea, adica unirea omului credincios cu Dumnezeu, in Hristos si cu ajutorul harului Duhului Sfant. Aceasta echivaleaza cu deplina constientizare si punere in lucrare a puterilor spirituale ale imparatiei launtrice, cu sesizarea, dobandirea si experierea prezentei lui Hristos si a Duhului Sfant in suflet.

 

Referindu-se la acest adevar, Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol, scriitori filocalici, spun ca "inceputul si radacina a toata lucrarea aceasta este vietuirea potrivit cu poruncile mantuitoare; iar tinta si roada ei este reintoarcerea la harul desavarsit al Duhului, daruit noua prima data prin Botez. Acest har se afla in noi - "caci lui Dumnezeu nu-I pare rau de darurile Sale" (Rom. 11, 29) - insa harul acesta este inecat de patimi, dar i se poate descoperi prin lucrarea poruncilor".

 

Mai   tarziu,    Sf.    Serafim   de   Sarov,   sintetizand   invatatura duhovniceasca a Sfintilor Parinti, invata ca scopul vietii crestine il constituie dobandirea Sfantului Duh, iar Sf. Siluan Athonitul ne invata ca in acest efort de dobandire a lui, sufletul poate experia numeroase   momente de seceta si pustiire duhovniceasca, de deznadejde si disperare.  

 

Harul  Sfantului  Duh,  potrivit invataturii  ortodoxe,  se  afla in adancul sufletului din clipele Botezului, asteptand insa libera colaborare a omului, pentru a rodi in daruri sau harisme. Calea descoperirii sale o reprezinta implinirea sau lucrarea poruncilor si a virtutilor crestine. Pe masura inaintarii noastre duhovnicesti, devenim tot mai constienti de aceasta prezenta de taina a vietii noastre interioare si o facem tot mai roditoare sau efectiva. Culmea desavarsirii acestei lucrari o reprezinta deplina coplesire, covarsirea totala a elementului material de catre cel spiritual, a trupului de duh si a lumii de virtute.

 

Harul dumnezeiesc are o plenitudine de manifestari. Daca la inceput se propune cu delicatete si tandrete, ca o chemare tainica, o "adiere sfanta", el rodeste apoi intr-o multitudine de daruri, se transforma intr-o putere, ce ne ajuta sa progresam in acest minunat univers, atat de bogat in forme si nuante, al vietii duhovnicesti, impartasindu-ne din "dulceata lui negraita". Discreta adiere se transforma atunci intr-o "simtire mai adanca" a tainelor lumii inteligibile si in deplina pnevmatizare a fiintei umane. Atunci, harul se uneste cu sufletul, se face "suflet sufletului", descoperindu-i taine inalte si inefabile.

 

Adeseori, insa, in acest itinerariu duhovnicesc, sufletul poate trai momente de neputinta si parasire, de oprire sau suspendare a harului, iar pentru nepocainta si neindreptare, de retragere si chiar de lepadare din partea lui.

 

Asupra acestor stari duhovnicesti, a cauzelor si efectelor produse de ele in suflet, asa cum sunt ele descrise de Parintii duhovnicesti ai Filocaliilor, vom starui in paginile ce urmeaza.

 

Viata crestina - o permanenta ridicare din iadul deznadejdii

 

Viata virtuoasa  este  o viata incercata,  pentru  ca  dobandirea virtutilor presupune din partea crestinului renuntare la placerile lumii prezente, in speranta dobandirii bucuriilor netrecatoare ale lumii viitoare si vesnice.

 

Experienta demonstreaza faptul ca toate lucrurile importante din viata omului - si mantuirea este scopul ei cel mai inalt - se dobandesc prin indelungi si intense eforturi trupesti si sufletesti. Viata spirituala, la modul general, este o viata incercata, intrucat crestinul are de infrant numeroase ispite si de depasit grele incercari. Ea este o lupta neincetata impotriva pacatelor, spre dobandirea virtutilor crestine.

 

Virtutile insele, arata Parintii duhovnicesti, au impletite in ele incercari si renuntari, placeri si dureri. Cel ce se pregateste pentru o viata duhovniceasca inalta, cel ce isi doreste mantuirea sufletului, trebuie sa se astepte la astfel de incercari si dureri. Orice virtute, arata Sf. Maxim Marturisitorul, "este insotita de placere si de durere: durere pentru trup, care se lipseste de durerea dulce si lina, si placerea pentru suflet, care se desfata in duh cu ratiunile curatite de tot ce cade sub simturi".

 

Sfantul Parinte vorbeste despre un cerc vicios placere-durere, ce sta la baza vietii duhovnicesti. Pacatele ne atrag printr-o cantitate de aparenta placere, iar noi ne precipitam in experierea lor. Dupa consumarea pacatului sau implinirea patimii, omul traieste sentimentul esecului spiritual, al naufragiului si scufundarii duhovnicesti, al vidului existential, datorat infinitei discrepante dintre cantitatea de placere promisa si cea oferita, pe de o parte, si efortul de energie trupeasca si sufleteasca consumata, pe de alta parte. Omul are atunci sentimentul ca a dat totul sau aproape totul pe nimic sau pe aproape nimic si de aici acest sentiment al sau de sfasiere interioara, produs de pacat.

 

Din aceasta stare de apasare trupeasca si sufleteasca, pacatosul cauta sa evadeze in bratele atragatoare ale unei noi placeri, care, pentru a compensa, trebuie sa promita o placere sporita, dar care il va conduce, in final, la o durere sufleteasca si mai mare. Si tot asa, el cade din placeri in dureri tot mai mari, pana descopera experienta pocaintei si a intoarcerii sau, dimpotriva, moartea sufleteasca si trupeasca.

 

Asadar, daca pacatele incep prin placere si sfarsesc in remuscare si durere, virtutile debuteaza cu nevointe si osteneli, cu infranare si renuntari si conduc spre adevaratele bucurii si impliniri.

 

Mai mult chiar, ceea ce procura trupului o placere pacatoasa, produce durere si suferinta sufleteasca, dupa cum reusitele spirituale se obtin printr-o asceza trupeasca si sufleteasca accentuata, ce presupune un program de viata duhovniceasca, in care disciplinarea potentelor trupesti, infranarea si renuntarea la placeri, sunt elemente esentiale. Putem spune, astfel, ca viata crestina este o permanenta incercare si de aceea Sf. Isaac Sirul invata ca acela care fuge de aceste incercari zilnice fuge, de fapt, de virtute, odata ce virtutile au impletite in ele intristarile. De aici si indemnul Sfantului Parinte: "De doresti virtutea, preda-te pe tine oricarui necaz. Caci necazurile nasc smerenia".

 

Cauzele si scopul "parasirii povatuitoare"

 

Clipele de certare, ascundere, retragere, parasire sau lepadare din partea harului sunt numite si socotite de Parintii filocalici a fi o adevarata "mucenicie a constiintei", ce inlocuieste "mucenicia sensibila" a crestinilor de alta data. "Moartea voii", taierea ei, renuntarea la propriile dorinte si placeri inlocuiesc, potrivit Sf. Ioan Damaschin, moartea trupeasca si conduc spre imparatia lui Dumnezeu. Ele constituie un adevarat martiraj interior, o rastignire launtrica a poftelor noastre egoiste si a mandriei din noi, ca unele ce ne readuc in atentie si spre meditatie slabiciunile, imperfectiunile si vulnerabilitatile personale.

 

Certarea si parasirea povatuitoare, indiferent de cauzele lor, sunt dovezi ale purtarii de grija a lui Dumnezeu fata de noi, Care vrea sa ne fereasca de stancile mandriei si sa ne conduca prin apele limpezi si line ale virtutilor, spre tarmul mantuirii.

 

Acestea fac parte din planul general al lui Dumnezeu de mantuire a neamului omenesc si a fiecarui crestin in parte. Daca Sf. Maxim Marturisitorul vorbea despre Pronie si Judecata, ca forme de descoperire a iubirii lui Dumnezeu si a acestui plan atotintelept, Sf. Isaac Sirul invata ca exista trei chipuri prin care omul se poate apropia de Dumnezeu: caldura credintei,  frica de pedepse si  "certarea lui Dumnezeu"  sau parasirea iconomica.

 

O  prima cauza generala a trairii unor astfel de momente de "pustiire" launtrica, cand sufletul pare ravasit, uitat si abandonat, o reprezinta abaterea voita de la "petrecerea cea dupa Dumnezeu", viata neconforma si incompatibila cu vocatia si vietuirea de crestin sau, cum invata Avva Dorotei, "parasirea se intampla cand face lucruri potrivnice starii lui".

 

Nuantand, Parintii filocalici enumera intre cauzele generale ale acestei parasiri: mandria sau slava desarta, parerea si indreptatirea de sine, osandirea aproapelui, clevetirea, judecarea si dispretuirea luiw, falirea cu virtutile. Acestea, spune Avva Dorotei, manie pe Dumnezeu si golesc pe om de har, ducand la parasirea sa. Cand sufletul cade in aceste pacate,  se mandreste  cu darurile  primate si isi dispretuieste aproapele, Dumnezeu il paraseste, lasandu-l sa cada in pacatele, la care este ispitit prin ganduri.

 

La aceste cauze, Cuviosul Nichita Stithatul adauga trandavia duhovniceasca, nepurtarea de grija fata de viata duhovniceasca, nepasarea aratata in cuvinte sau neinfranarea limbii, negrija la mancare si nepaza ochilor. Datorita acestor pacate trupesti si sufletesti, lumina Duhului Sfant se departeaza din suflet, lasandu-l prada patimilor si faradelegilor.

 

Spiritualitatea Ortodoxa considera pacatele si patimile a fi adevarate boli ale sufletului, uneori mult mai greu de indurat decat suferintele trupesti si care produc efecte devastatoare asupra intregii fiinte umane. Or, dupa cum cei bolnavi, arata Sf. Petru Damaschinul, au nevoie de taieri si de arderi pentru sanatatea pe care au pierdut-o, asa avem si noi nevoie de incercari si de ostenelile pocaintei si de frica mortii si a muncilor, ca sa redobandim vechea sanatate a sufletului si sa lepadam boala pe care pacatele ne-au pricinuit-o. La acestia, incercarile si certarile, oprirea, suspendarea si retragerea harului sunt leacuri bune si folositoare urcusului sufletesc.

 

Insa nu toate situatiile de parasire sunt cauzate de pacatele si patimile personale. Multe dintre aceste stari sunt incercari din partea lui Dumnezeu si au ca scop probarea dragostei fata de El si a dorintei de mantuire a sufletului, conducand la rasplata inmultita din partea Parintelui Ceresc.

Sf. Isaac Sirul socoteste aceste clipe de parasire o "probare a libertatii", spre "inaintarea si cresterea sufletului", iar Cuviosul Nichita Stithatul, intr-o frumoasa exprimare duhovniceasca, spune ca "Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor sarguinciosi sa fie nechinuita, ci foarte incercata. De aceea ingaduie focul ispitelor si retrage putin harul dat lor de sus si lasa ca pacea gandurilor sa fie tulburata de duhurile rautatii pentru o vreme, ca sa vada aplecarea sufletului, cui se daruieste el mai mult; Lui, Facatorului si Binefacatorului lui, sau simtirii lumii si lunecusului in placeri? Pe urma, sau le da har indoit, celor ce sporesc in dragostea Lui sau ii biciuieste cu aceste ispite si necazuri pe cei lipsiti de lucruri, pana ce vor castiga neplacerea fata de lucrurile vazute si nestatornice si vor spala prin lacrimi amaraciunea de pe urma placerilor venite de la ele".

 

Prin aceste probe, crestinii au posibilitatea sa sporeasca pururea in smerenie, sa-si afle slabiciunile personale si sa caute ajutorul dumnezeiesc si dobandirea lui Dumnezeu intru smerenie. Prin intermediul lor, mintea isi descopera neputinta sa naturala si constiinta puterii lui Dumnezeu si a harului dumnezeiesc, care o apara si ii daruieste toate bunurile duhovnicesti si fara de care eforturile umane ar ramane neputincioase si nedeplin implinite.

 

Sf. Ioan Scararul, in acelasi sens, considera aceste stari de parasire a fi "o cale scurtata" spre desavarsire, prin care Dumnezeu vrea sa incununeze mai repede sufletele in care descopera dor de desavarsire si dorinta de mantuire.    

                                                                       

Asadar, fie daruite de Dumnezeu, fie cauzate de pacatele noastre,  ( toate aceste stari sunt o dovada covarsitoare a iubirii si purtarii de grija a lui Dumnezeu fata de noi, o dovada a bunatatii Sale suprafiintiale, Care ne cheama pe toti la fericirea vesnica si ne prilejuieste, de-a lungul  ( intregii noastre vieti, imprejurari si prilejuri de a raspunde la aceasta iubire nesfarsita a Sa fata de fiecare dintre noi. Atat prin revarsarile coplesitoare ale darurilor Sale, cat si prin privarea iconomica de ele, ne vegheaza acelasi Dumnezeu Bun si de oameni Iubitor, Care vrea ca toti sa ne impartasim de roadele lucrarii Duhului Sfant, spre viata vesnica.

 

Tot in legatura cu aceste stari de "parasire", Parintii rasariteni invata ca ele pot dura de la cateva clipe si pana la ani indelungati si grei si chiar o viata de pacat intreaga si ca ele pot interveni in momente diferite ale vietii. Daca patimasii le experiaza din primele clipe ale caderii lor, la cei sporiti duhovniceste ele pot interveni dupa dobandirea fiecarei virtuti, pentru ca aceasta sa fie "probata", iar sufletul smerit; la mijlocul vietii ascetice, pentru ca, avand mai multe roade adunate, sa nu ne inaltam pe noi insine; sau pe treptele cele mai inalte ale acestor nevointe, atunci cand sufletul s-a impodobit cu virtutile crestine. Atunci, ele au rostul de a ne constientiza asupra ajutorului supraabundent din partea lui Dumnezeu.

 

Formele sau gradele "parasirii" dumnezeiesti

 

Sfintii Parinti, adevaratii dascali ai credintei, cei ce au cunoscut prin inspiratie dumnezeiasca sau experienta personala realitatile cele mai inalte ale vietii duhovnicesti, vorbesc despre mai multe feluri si forme ale retragerii harului si a parasirii din partea lui Dumnezeu, fiecare dintre ele avand efecte specifice asupra vietii duhovnicesti, precum si cai proprii de vindecare.

 

Formele generale ale acestei "certari povatuitoare" din partea lui Dumnezeu, descrise in scrierile filocalice, sunt: "ingaduinta cu scop de povatuire" sau "toiagul ispitelor";  si  "retragerea spre indreptare" a harului, mergand pana la "parasirea" si "lepadarea" din partea sa.

 

Ingaduinta (parasirea) cu scop de povatuire sau "toiagul duhovnicesc"

 

O prima forma de parasire dumnezeiasca o constituie suspendarea, pentru perioade determinate de atotintelepciunea dumnezeiasca, a harului, in urma careia sufletul cade prada ispitelor dracesti si patimilor. Ea echivaleaza cu ingaduinta strict limitata pe care o da Dumnezeu duhurilor rele de a ne incerca, sub forma a diferite amagiri trupesti si sufletesti. Prin intermediul acestor ispite, sufletul isi vadeste apropierea lui de pacatele deja gustate si pe care acum le poate descoperi si savarsi intr-o forma paroxistica sau, in mod contrar, sa le biruiasca si sa le striveasca, prin rabdare, rugaciune si nadejde in ajutorul lui Dumnezeu.

 

Nota esentiala a acestei forme de "parasiri" dumnezeiesti o constituie faptul ca, desi este considerat un tip de "abandon" din partea lui Dumnezeu, ea este in sine un mod de prezenta divina, chiar daca ascetul are sentimentul subiectiv al absentei Sale. Din acest motiv, marii mistici numesc aceasta forma de "certare" dumnezeiasca mai degraba "ascundere" sau "micsorare" a harului, decat parasire sau lepadare.

 

Diadoh al Foticeii caracterizeaza astfel aceasta forma de ingaduinta din partea lui Dumnezeu: ea "nu lipseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeiasca, ci harul isi ascunde numai, cum am zis, de multe ori, prezenta din fata mintii, ca sa impinga oarecum sufletul inainte prin rautatea dracilor, spre a cauta cu toata frica si cu multa smerenie ajutorul lui Dumnezeu, cunoscand cate putin rautatea vrajmasului sau. Este ceea ce face mama care departeaza putin copilul de la sanul sau, daca se poarta cu neoranduiala fata de regulile alaptarii, ca speriat de niscai oameni cu fete urate, ce stau imprejur sau de niscai fiare, sa se intoarca cu frica multa si cu lacrimi la sanul maicii. Dar parasirea in sens de lepadare preda sufletul ce nu vrea sa aiba pe Dumnezeu legat dracilor".

 

Ingaduinta iconomica "aduce sufletului intristare multa; de asemenea o anumita smerenie si deznadejde masurata. Aceasta pentru ca partea lui iubitoare de slava si fricoasa sa ajunga, dupa cuviinta, la smerenie. Ea produce in inima indata frica de Dumnezeu si lacrimi de marturisire, precum si multa dorinta de tacere. Dar parasirea in sens de _ lepadare lasa sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de fumul mandriei si de manie".

 

Aceste ispite se pot manifesta in stare de veghe sau de vis, de trezvie si discernamant sau de amortire si adormire a facultatilor fizice si spirituale. Dintre formele cele mai obisnuite ale acestor ispite si incercari, Sf. Isaac Sirul mentioneaza: "pregetarea, ingreunarea trupului, moleseala madularelor,   trandavia,   zapaceala   cugetarii,   inchipuirea   slabiciunii trupului, incetarea nadejdii pentru o vreme, intunecarea gandurilor, lipsa unui ajutor omenesc, lipsa celor trebuincioase trupului si cele asemenea acestora".

 

Ispitele acestea pot fi sufletesti sau trupesti, ducand la intunecarea sufletului si la "zdrobirea trupului". Ele se manifesta prin: "lipsirea de puterile intelepciunii aflatoare in ei, simtirea napraznica a nalucirii curviei, ingaduita impotriva lor spre smerirea trufiei lor, manierea grabnica, vointa de a impune voia lor, de a se certa prin cuvinte, de a certa, dispretuirea inimii, desavarsita amagire a mintii, hule impotriva numelui lui Dumnezeu, ganduri nebunesti pricinuitoare de ras, mai bine zis de plans, faptul de a se face de rasul oamenilor si de a-si pierde cinstea lor, de a se face de rusine si de ocara prin lucrarea dracilor in multe feluri, in chip ascuns si aratat, pofta de a se amesteca si petrece cu lumea, de a grai si vorbi aiurea totdeauna, in chip nebunesc, si de a nascoci pururea vreo noutate printr-o proorocire mincinoasa, de a fagadui multe peste puterea proprie. Si acestea sunt cele sufletesti.

Iar in cele trupesti i se ivesc unuia ca acesta intamplari dureroase ce staruie pururea in impletire cu el si sunt anevoie de destramat, intalniri cu oameni rai si necredinciosi; ba i se intampla sa cada pe mainile unor oameni ce-l necajesc, sa i se clatine inima mereu si dintr-odata, fara pricina, din frica lui Dumnezeu".

 

Sufletul cunoaste, astfel, mania mantuitoare a lui Dumnezeu sau mania parasirii, manifestata sub forma ingaduintei acordate diavolului si patimilor de a ne razboi. Ea echivaleaza cu "rascoala patimilor", care intineaza constiinta. El simte atunci o indoita intristare: una ascunsa in suflet, manifestata sub forma "biciului constiintei", iar alta aratata prin simtire si cuprinzand intreaga fiinta umana - trup si suflet.

 

Cu privire la aceste ispite, Spiritualitatea Ortodoxa ne invata ca ele sunt limitate de Dumnezeu si nu sunt niciodata mai mari decat puterile noastre de a lupta impotriva lor si de a le infrange. Atunci cand le intelegem duhovniceste, ca fiind trimise spre exersarea noastra, si ne inarmam cu armele credintei, rugaciunii, smereniei si nadejdii, acestea isi arata slabiciunea si efemeritatea lor. Atunci Dumnezeu le scurteaza si le slabeste, daruind sufletului roadele Duhului Sfant.

 

In cazul in care sufletul nu se smereste nici dupa aceste momente de incercare, iar mintea nu isi recunoaste si nu isi indreapta greselile sale, sufera "intreruperea revarsarii darurilor dumnezeiesti", "retragerea darurilor harazite".

 

"Retragerea pentru indreptare", "parasirea" si "lepadarea" din partea harului

 

O forma mai accentuata a ascunderii lucrarii harului este retragerea sa iconomica, care se poate transforma, datorita invartosarii inimii, in parasirea sau lepadarea sufletului din partea lui. Aceasta retragere a harului din suflet aduce intunericul patimilor si il lasa pe om sa fie ispitit de vicleniile straine si de propriile sale pacate.

 

Daca in faza de ingaduinta povatuitoare ispitele erau strict marginite de Dumnezeu, adaptate puterilor noastre duhovnicesti, in aceasta etapa ele devin dezlantuite, fiind vorba despre o "tiranie" a patimilor si un asalt al incercarilor.

 

Spre deosebire de retragerea harului de la cei sporiti duhovniceste, care are scopul de probare a calitatii virtutilor dobandite, la cei pacatosi ea este un semn al incompatibilitatii morale cu harul dumnezeiesc, caci, spune Sf. Simeon Metafrastul, "harul dumnezeiesc, dragostea si toata lucrarea cea buna a Duhului se retrage,  iar omul acela e predat necazurilor, ispitelor si duhurilor rele, pana cand sufletul va umbla iarasi drept, spre buna placere a Duhului. Apoi, aratand pocainta, prin toata marturisirea si smerenia, se invredniceste iarasi de cercetarea harului si primeste veselia cereasca mai mult decat intaia oara.

 

Iar daca nu intristeaza Duhul intru nimic, ci vietuieste dupa buna placere a lui Dumnezeu si se impotriveste tuturor gandurilor rele, pe de alta parte se i lipeste de Domnul pentru totdeauna, un astfel de suflet inainteaza cu ( dreptate si dupa randuiala si se invredniceste de daruri nevazute, din slava in slava si se muta de la odihna la o odihna mai desavarsita. Apoi, ajungand pana la masura desavarsita a crestinismului, se va randui intre lucratorii desavarsiti si intre slujitorii neintinati ai lui Hristos in vesnica Lui imparatie".

 

Sf. Maxim Marturisitorul identifica patru forme generale ale acestei parasiri: din iconomie; spre dovedire; spre povatuire duhovniceasca; lepadarea. Toate aceste feluri sunt "mantuitoare si pline de bunatatea si de iubirea de oameni a lui Dumnezeu" si au ca scop pocainta si mantuirea lui.

 

Potrivit cu aceste forme de "parasire", Sfantul Maxim vorbeste si despre patru forme de pocainta si izbavire din ele: doua in viata prezenta si doua in viata viitoare. in viata prezenta, omul dobandeste iertare si usurare de pacatele sale prin experienta neajunsurilor, incercarilor, nevoilor si a bolilor, prin care Dumnezeu ii curata faradelegile savarsite. Cand sufletul le primeste cu multumire, isi ia plata pentru aceasta. Cand, dimpotriva, se arata nemultumitor, este si mai puternic incercat si se izbaveste de pacate, dar isi "incaseaza pedeapsa pentru nemultumire".

 

In veacul viitor, sufletul poate dobandi usurare si iertare atunci cand, din perspectiva timpului, se vor descoperi inclinatiile sau intentiile bune ale unor fapte ale sale, precum si pentru faptul de a nu-i fi judecat in viata trupeasca pe cei pacatosi, lasand judecata in seama lui Dumnezeu.

 

La sfarsitul acestei perioade si atunci cand sufletul biruieste ispitele, trebuie sa mai infrunte doua patimi: ravna exagerata de a placea lui Dumnezeu si patima desfranarii, cu poftele ei viclene si perverse de impreunare trupeasca.

 

O forma si mai grava a retragerii acestei asistente harice o reprezinta "lepadarea harului". La aceasta se ajunge, potrivit Sf. Grigorie Sinaitul, ca urmare a impatimirii omului. Daca invatatura traditionala a Parintilor filocalici este aceea ca fiecare patima se lucreaza printr-un duh foarte specializat al rautatii, este usor de inteles explicatia acestor asceti, potrivit careia sufletul robit patimilor, in care si-au facut salas tot atatea cete rele cate patimi cultiva, nu mai poate fi un locas al harului si un mediu potrivit lucrarii lui, ci o pestera a talharilor celor nevazuti. Un asemenea suflet, care leapada si pierde harul, se face "salas al patimilor" si se vaduveste singur de lucrarea lui, atat in lumea aceasta, cat si in veacul viitor.

 

El traieste atunci o stare contradictorie de neliniste si tristete apasatoare, de deznadejde si disperare, de strapungere a inimii si imprastiere a mintii. Experiaza parasirea ca pe un abandon din partea lui Dumnezeu, ca pe o departare a harului de la el si o indepartare a sa de telul vietii duhovnicesti; se simte parasit si ravasit, in calea ispitelor si a pacatelor si in iadul sufletesc al deznadejdii.

 

Unii Sfinti Parinti lasa a se intelege ca exista si o parasire reala si o lepadare efectiva a harului fata de astfel de suflete impatimite, datorate incompatibilitatii flagrante dintre spiritualitatea si puritatea lui, de o parte, si multitudinea si gravitatea pacatelor omului, de cealalta parte. Harul nu poate ramane intr-un astfel de suflet intinat si impovarat de patimi, il paraseste si nu se intoarce la el decat atunci cand il afla in stare de puritate si simplitate, dobandite prin pocainta intensa.

 

Un astfel de suflet pacatuieste impotriva Duhului Sfant, lucru despre care Mantuitorul spune ca nu va fi iertat nici in veacul de acum, nici in cel viitor. Chiar si aceasta lepadare si abandonare in prapastia patimilor, nu trebuie inteleasa ca o intoarcere a lui Dumnezeu de la sufletul chinuit de pacate, ci o lepadare si o intoarcere a acestuia din urma de la Dumnezeu si de la scopul vietii crestine. Nu Dumnezeu este Cel ce refuza sa ajute, ci omul pacatos ignora si refuza acest ajutor. Nu Dumnezeu isi intoarce fata de la el, ci sufletul robit se intoarce de la Dumnezeu si paraseste speranta mantuirii, dedandu-se vietii pacatoase si _ aruncandu-se in mirajul patimilor.

 

Atunci cand crestinul isi constientizeaza cauzele caderii sale si ale acestei sfasieri si pustiiri launtrice si se hotaraste sa se intoarca, prin pocainta si smerenie, la harul primit prin Botez, cand in el se trezeste nostalgia vietii celei curate, experiaza intristarea dupa Dumnezeu si isi   curata pacatele prin lacrimi duhovnicesti. Aceasta intristare mantuitoare,  ne incredinteaza Cuviosul Nichita Stithatul, "desfunda izvorul caintei", deschide setea duhovniceasca dupa dreptatea si iubirea lui Dumnezeu, "aduce puterile sufletului din nou la starea cea dupa fire din caderea pricinuita lor de lucrarea relelor. Ea subtiaza prin lacrimi atat de mult iarna patimilor si norii pacatului si-i alunga din vazduhul intelegator al sufletului atat de mult, incat se face din nou senin in gandurile mintii, liniste pe marea cugetarii, bucurie in inimile noastre si schimbare in infatisarea fetei noastre".

 

In locul durerii si amaraciunii provocate de pacat, lacrimile de pocainta readuc sufletului harul intreg inapoi, revarsand asupra lui veselie si bucurie, smerenie si nadejdea mantuirii. Ele il elibereaza de patimile ce l-au tinut pana atunci legat ca niste lanturi spirituale grele, daruind inima curata si senina, lacrimi de bucurie, "lacrima cea lina", veselie, mangaierea Duhului Sfant si o "dulceata de negrait".

 

Sintetizand invatatura Parintilor filocalici despre pedagogia harului, un duhovnic contemporan descrie astfel lucrarea atat de variata a lui asupra omului: "harul lumineaza sufletul cu stralucirea lui dumnezeiasca. Apoi, pe masura ce se inteteste lupta, lucreaza in chip minunat tainele sale inlauntrul sufletului. De la nestiinta, harul ne calauzeste spre cunoastere, insa vrea sa pazeasca aceasta cunoastere si sa o tina departe de otrava slavei desarte. Alteori, il lasa pe luptator sa se intristeze, ca si cum iubirea lui materna l-ar fi parasit cu totul. Sufletul gusta atunci ceva din amaraciunea clipei in care Hristos a fost parasit pe cruce, si-atunci striga cu amar, impreuna cu Mirele lui: "Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai parasit?" Aceasta parasire este cruce si rastignire. Parasirea in ispite, in patimi, in atacurile demonilor sau in influenta lumii este pedagogica, pentru ca sufletul sa se smereasca si sa se supuna slavei Domnului. Telul acestei pedagogii este, deci, smerirea sufletului si, pe cat de mare a fost durerea parasirii, pe atat de mare va fi si bucuria ce va urma, animand sufletul cu speranta cea binefacatoare".

 

Conduita duhovniceasca, in momentele de "parasire" iconomica

 

Scrierile filocalice subliniaza faptul ca, indiferent de intensitatea si durata parasirii dumnezeiesti, Dumnezeu nu ne abandoneaza efectiv niciodata deplin, ci asteapta cu blandete si indelunga rabdare intoarcerea noastra. Sf. Isaac Sirul, incercand sa raspunda la intrebarea daca harul este sporit inaintea incercarilor sau izvoraste din ele, ne da un indiciu extrem de important in acest sens. Vorbind despre un "duh al harului", spune ca acesta este primit la inceputul vietii duhovnicesti, ceea ce inseamna in Sfanta Taina a Botezului, dar ca "simtirea incercarilor vine inaintea simtirii harului". Harul vine in minte inainte, dar in simtire mai pe urma, desfasurandu-si si dezvoltandu-si roadele pe masura ostenelilor noastre si a rabdarii incercarilor de catre noi.

 

Fie ca sunt efecte ale invartosarii noastre in pacate, fie ca au fost trimise de Dumnezeu spre sporire morala, momentele de parasire din partea harului, in oricare din intensitatile lor s-ar petrece, pentru a fi scurtate, trebuie privite si intelese duhovniceste, cu rabdare, pocainta, smerenie si nadejde in ajutorul lui Dumnezeu.

 

Diadoh al Foticeii face, dintr-o astfel de perspectiva, referire la doua tipuri de conduita duhovniceasca, potrivit felului de "certare" dumnezeiasca. Atunci cand este vorba de ingaduinta sau parasire povatuitoare, de ascundere a harului, lucru pe care il putem distinge cu ajutorul unui parinte duhovnicesc, ce are o viata crestina imbunatatita, Diadoh ne indeamna sa-i aducem lui Dumnezeu multumire, insotita de rugaciune de iertare. In cazul parasirii spre probare sau a lepadarii, "trebuie sa-I aducem marturisirea neincetata a pacatelor si lacrimi nelipsite si retragere si mai multa, ca doar vom putea astfel, prin sporirea ostenelilor, sa ni-L facem pe Dumnezeu milostiv, ca sa caute ca mai inainte la inimile noastre".

 

Din aceasta distinctie pe care o face Diadoh al Foticeii, desprindem criteriul de mare discernamant spiritual, prin care ne putem da seama asupra formei de parasire pe care o traim: ascundere sau lepadare -efectele sau urmarile ei. Atunci cand o astfel de stare duhovniceasca de limita trezeste in suflet sentimentul fricii de pacat si de pedeapsa, intristarea pentru faptul de a-L fi suparat si maniat pe Dumnezeu, lacrimi de marturisire si de adanca pocainta, smerenia curata si sincera si, mai presus de toate, dorinta de intoarcere si de mantuire, aceasta stare este mai degraba una de povatuitoare ascundere a harului. Atunci cand, in mod diferit, sufletul se invartoseaza si se revolta impotriva lui Dumnezeu, dand vina pe slabiciunea firii umane si pe rautatea diavolilor, fiind ca si  paralizat in vointa si eforturile sale de izbavire, este semn ca experiaza momente de parasire sau lepadare, ale caror cauze trebuie cautate tot in pacatele personale.

 

Sf. Maxim Marturisitorul indeamna, in oricare din aceste situatii, spre rabdarea patimirilor si spre asteptarea sfarsitului lor, prin interiorizare si indelunga rabdare. Astfel, sufletul este curatit de intinaciunea placerii si smuls din afectiunea fata de lucrurile materiale, redobandindu-si starea de salas prielnic prezentei si lucrarii harului.

 

Daca sufletul descopera ratiunea Providentei divine, care vrea sa-l vindece, adauga Sf. Maxim Marturisitorul, acesta "primeste cu multumire si cu bucurie necazul si isi indreapta greseala pentru care este certat. in caz contrar, el este scos din har si predat confuziei patimilor, dandu-i-se drumul sa vina la pacatul cu fapta, spre care era purtat de dorinta launtrica".

 

Sf. Isihie Sinaitul ne recomanda ca, in momentele de incercare si parasire, sa procedam asemenea lui David: "sa ne varsam inima inaintea lui Dumnezeu si rugaciunea si necazul nostru sa le vestim Domnului", iar El le va usura si ne va izbavi din intristarea cea sfasietoare.

 

Duhul Sfant isi va relua calitatea Sa de "suflet al sufletului", ocrotindu-l si ajutandu-l asemenea unei mame iubitoare, iar crestinul, sporit acum duhovniceste, va multumi lui Dumnezeu atat pentru clipele de incercare si parasire, cat mai ales pentru cele de reintoarcere si resalasluire a harului, rugandu-se sa fie pazit neincetat de cele dintai si niciodata lipsit de cele de pe urma.

 

Sufletul va simti atunci din nou roadele aducatoare de fericire ale impartasirii Duhului Sfant: "dorirea Lui intru smerenia saraciei, lacrima fara durere, pururea curgatoare, iubirea intreaga si nemincinoasa fata de Dumnezeu si de aproapele, bucuria din inima si veselia de Dumnezeu,   indelunga rabdare in cele ce suntem datori sa le rabdam, blandetea fata de toti si, simplu graind, bunatatea, unirea mintii, vederea si lumina, puterea fierbinte pururea miscatoare a rugaciunii si, ca sa spun totul, negrija de cele trecatoare, prin tinerea in minte a celor vesnice".

Pr. prof. dr. Ioan C. Tesu
 

Pe aceeaşi temă

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7534

Voteaza:

O lectie de pedagogie divina - retragerea harului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE