Dumnezeu Cuvantul, sfinteste creatia prin cuvantul si fapta Sa omeneasca si a omului

Dumnezeu Cuvantul, sfinteste creatia prin cuvantul si fapta Sa omeneasca si a omului Mareste imaginea.

Dumnezeu Cuvantul cel Intrupat, sfinteste creatia prin cuvantul si fapta omeneasca a Sa si a omului si in special a preotului

Am vazut ca toate cele create se sfintesc prin cuvantul omenesc al lui Hristos si prin rugaciunea omului, fiindca toate sunt bune si nimic de lepadat (7 Timotei 4, 5). Aceasta inseamna ca toate au posibilitatea de a fi sfintite sau medii ale lucrarii lui Dumnezeu prin Dumnezeu Cuvantul intrupat, lucrator prin cuvantul omenesc al Sau si al omului. Aceasta pentru ca toate au fost create de Dumnezeu Cuvantul cu aceasta posiblitate, pentru si prin omul care e suflet intelegator si vorbitor legat prin trup cu lumea neinsufletita. Dumnezeu a legat pe om prin trupul lui cu tot universul vazut, pentru ca vrea ca prin sufletul intelegator omenesc, toate sa le sfinteasca, sau pe toate sa le adune in Sine. Dar in insusi faptul ca sufletul intelegator omenesc e facut sa-si formeze din materie un trup si sa lucreze prin el asupra materei, iar cuvantul omului facut din suflet si trup e in stare sa primeasca cuvantul lui Dumnezeu Cuvantul si sa-i adreseze Lui cuvant de rugaciune in scopul sfintirii sale si a materiei, se arata ca materia e facuta cu o anumita capacitate de a fi mediu sau simbol prin care lucreaza Dumnezeu Cuvantul prin cuvantul Sau omenesc si prin cuvantul omului.

Sufletul intelegator poate organiza materia ca trup al lui, dar are si nevoie de materie pentru a-si organiza un trup si a cunoaste prin trup universul si pe Dumnezeu, prin el. Formele materiale ale universului sunt si ele de la Dumnezeu Cuvantul, avand imprimate in ele o rationalitate care ii vine de la Dumnezeu Cuvantul si e facuta de El pentru om, inzestrat si el cu un trup si cu o rationalitate corespunzatoare. Nu se poate desparti intre materie si rationalitatea ei corespunzatoare rationalitatii trupului omului si ratiunii sufletului omenesc.

Omul avand un trup, trebuie sa-si sustina viata lui in trup cat este pe pamant prin anumite alimente si are nevoie de aerul si de apa, ca forme ale materiei, pentru a trai pe pamant si pentru a creste spiritual "Dumnezeu si in cursul vietii pamantesti pentru viata vesnica in Dumnezeu, sau pentru a spori prin contemplarea lui Dumnezeu prin universul material, organizat rational.

In mod minunat mintea si simtirea constienta a omului se reveleaza prin ochii materiali ai trupului si aduna intelesurile universului material si intelesurile sale prin ei. Sufletul organizeaza materia intr-un trup propriu si o poate organiza prin el spre folosul lui, putand trece in fapte asupra ei gandirea lui formata despre materie prin trup.

De aceea, si Dumnezeu Cuvantul, care a creat pe om cu un trup legat de universul material, isi poate insusi sufletul si trupul omenesc ca mediu de manifestare al sufletului sau omenesc intelegator, devenit mediu de comunicare al intelesurilor si simtirilor sale omenesti constiente, umplute de intelegerea suprema a lui Dumnezeu.

Capacitatea materiei de a fi mediu de manifestare a sufletului si al lui Dumnezeu, nu inseamna ca nu ea da existenta sufletului intelegator. In acest caz si trupurile animalelor, sau si plantele si materia anorganica ar trebui sa faca sa apara in ele sufletul intelegator. Dar nici macar animalul nu gandeste si de aceea nu vorbeste. El simte doar si se bucura inconstient de materia universului sau sufera din partea ei. De aceea nu materia da nastere sufletului ci sufletul organizeaza materia in trup, desigur avand in sine si materia aceasta capacitate de a fi organizata ca trup si de a cunoaste si exprima sufletul prin ea, intelesurile ei. E si materia in stare sa fie organizata de suflet ca trup al lui si sa fie cunoscuta si folosita de el. La inceput a fost sufletul inzestrat cu minte, pentru ca la inceput a fost Dumnezeu Cuvantul; Cuvantul da nastere sufletului facut dupa chipul lui si acesta isi organizeaza din materie un trup. De aceea poate si Dumnezeu Cuvantul sa se faca trup. Si se face trup, pentru ca lucrand in el, sa-l scape de moarte si sa-l invieze ca un trup coplesit de spiritualitatea sa dumnezeiasca, avand sa faca aceasta ca urmare cu toate trupurile omenesti si tot universul material.

De aceea, in viata de dupa inaltare, Cuvantul se va arata atat de transparent, incat se va vedea ca atare si se va numi de cei din jurul Lui purtand numele "Cuvantul lui Dumnezeu", desi e "stropit cu sange". Sau se va vedea ca a primit moartea trupului ca prin puterea Sa sa biruiasca moartea. "Si ostile din cer vor veni dupa El calare pe cai albi (ca si El), purtand vesminte de vison alb, curat (ca semn al curatiei). Si din gura Lui va iesi (cuvantul) ca o sabie ascutita, ca sa loveasca pe pagani cu ea". Puterea Cuvantului lui Dumnezeu biruitor al mortii, va fi asa de mare in cursul istoriei incat va putea purta in acelasi timp "pe haina Lui si pe coapsa Lui ca nume scris: imparatul imparatilor si Domnul Domnilor" (Apocalipsa 19, 13-16).

El ii aduna in Sine ca Cuvant biruitor pe toti cei ce cred in El, ca un imparat al tuturor, iar pe cei contrari Lui ca Cuvant, ii lasa in intuneric.

Aceasta transparenta a Lui ca Persoana dumnezeiasca ce si-a insusit cuvantul omenesc biruitor si imparat al tuturor, se va face cunoscut dupa invierea tuturor, umpland toate de lumina Sa, de Cuvantul lui Dumnezeu si Imparatul tuturor, aratat prin firea omeneasca si graind prin cuvantul omenesc.

Atunci se va vedea cum toate sunt pline de El ca vesminte sau simboluri ale Lui.

Acum ele sunt mai mult simboluri virtuale ale Lui, ca sustinute in existenta de puterea Lui. Unele sunt facute insa simboluri actuale ale Lui, dar nevazute in aceasta calitate, punand in ele in lucrare mai accentuata lucrarea puterii Lui.

Acum El sfinteste apa, facand-o simbol actual al lucrarii Lui sfintitoare, sau mijloc de sfintire prin ea a caselor, uneltele noastre, campurile. Sfinteste prin cuvantul nostru de rugaciune umplut de puterea Lui si prin semnul crucii facut de mana noastra si prin ea de mana Lui, si bucatele noastre, iar in mod deosebit prin mana si binecuvantarea preotului pe oameni. Caci preotul e sfintit ca purtator de trup si deci si de maini de Dumnezeu Cuvantul, prin ierarhul suprem si incepator care s-a facut El, luand trup. De aceea prin cuvintele de rugaciune ale preotului sau ierarhului si prin semnul crucii facut de mana lor, ca organe ale trupului, Dumnezeu Cuvantul insusi sfinteste ceea ce vor ei sa se sfinteasca si prin ele prefac painea si vinul in insusi trupul si sangele Lui, facand chiar El, prin Duhul Sau, aceasta prin lucrarea Lui, prin cuvantul preotului sau ierarhului si prin semnul crucii savarsit prin mana lor.

Toate cele create sunt facute sa fie sfintite sau medii prin care sfinteste Dumnezeu Cuvantul. Dar unele sunt sfintite ca mijloace prealabile prin care sa fie sfintite celelalte de Dumnezeu Cuvantul intrupat, prin cuvantul si fapta omului si indeosebi a ierarhului si preotului, sfintiti ei mai intai, incepand cu Apostolii.

Se sfinteste intai de Dumnezeu Cuvantul, prin omul cuvant, cele de care omul are nevoia cea mai esentiala, fiind aratate prin aceasta ca sinboluri sau ca medii primordiale ale lui Dumnezeu Cuvantul, intrucat omul are prin trupul lui cea dintai nevoie de ele, apa ca element prin care cresc si se spala toate, painea ca hrana primordiala a trupului omenesc si deci a vietii pamantesti a omului, vinul din care se formeaza sangele lui.

Legatura simbolica a intregii creatii cu Dumnezeu Cuvantul cel Intrupat, prin omul cuvantator, ca chip al lui, si sporirea sau sfintirea acestei legaturi prin cuvantul omului pana la indumnezeirea lor

Intelegem prin simbol nu ceva care seamana cu Dumnezeu, dar e despartit de El, ci ceva in care lucreaza Dumnezeu.

Dumnezeu Cuvantul ca Facator si Sustinator al intregii creatii le are pe toate cu Sine ca simboluri intr-o legatura cu Sine, pe care vrea sa o duca pana la indumnezeirea lor. In aceasta legatura ele se afla pe diferite trepte. Ele sunt descrise in mod deosebit de Sfantul Maxim Marturisitorul. Omul are, in aceasta legatura si in sporirea ei, o pozitie de intermediar. De aceea vom infatisa intai legatura pe care o are sufletul intai cu trupul omului, si apoi cu universul material. Caci pe acestea le-a folosit si Dumnezeu, deci le-a facut si simboluri ale Lui si pastreaza urmele lor in trupul Lui inviat. De aceea foloseste apa ca simbol si mediu al vietii in Duhul Sfant, iar painea o socoteste ca reprezentandu-l pe El, painea care s-a coborat din cer.

De aceea apa e sfintita prima, iar painea si vinul sunt prefacute in trupul si sangele Lui de catre Dumnezeu Cuvantul cel intrupat si de catre Duhul Lui prin cuvantul arhiereului si al preotului care sunt sfintiti, primii prin puterea sfintitoare ce vine de la Dumnezeu Cuvantul si Duhul Sau cel Sfant intai peste Apostoli, si apoi prin ei, dar nu fara lucrarea Lui in toti ierarhii si preotii.

Cea mai stransa legatura simbolica este intre sufletul omenesc si trupul lui. E atat de stransa, ca formeaza impreuna o singura fire. Aceasta legatura o prezinta Sfantul Maxim Marturisitorul astfel: "Chiar simturile trupului, dupa ratiunea mai dumnezeiasca adecvata lor, spun unii ca sunt indrumatoarele elementare ale puterilor sufletului, precum se poate spune si inversul". Ele "adapteaza treptat puterile sufletului spre faptuirea (virtutilor) prin perceperea ratiunilor din lucruri, prin care cei ce privesc spre adevar citesc ca prin niste litere pe Dumnezeu Cuvantul", cum si puterile sufletului indrumeaza in aceasta directie simturile trupului. "De aceea unii au numit simturile icoane ale puterilor sufletului. Caci fiecare simtire cu organul ei, adica cu simtul ei, e rezervata unei puteri a sufletului. Asa spun ca simtirea vazului slujeste puterii intelegatoare, adica mintii; cea a auzului, puterii cuvantatoare; cea a mirosului, puterii irascibile; cea a gustului, puterii poftitoare. Vederea sau ochiul e icoana mintii".

O treapta mai putin stransa este intre suflet si lumea sensibila. Ea e astfel chip sau simbol mai departat al sufletului. Dumnezeu a facut astfel toate, indreptate, "in chip variat, spre cele sensibile". Dar prin ele sufletele descopera pe Dumnezeu, fiind chip sau simbol al lui Dumnezeu. Caci daca "foloseste bine de simturi prin puterile sale, culegand ratiunile de tot felul ale lucrurilor, si muta in sine tot ce vede, cunoaste pe Dumnezeu cel ce s-a ascuns in ele" (Ambigua, 83 a, p. 248 - 249).

Iata cum universul vazut e un simbol in care e prezent Dumnezeu, descoperit prin mintea omeneasca, ca un simbol mai departat atat al lui Dumnezeu, cat si al sufletului omenesc.

Dumnezeu se foloseste astfel de mintea omeneasca lucratoare prin trup, ca de un chip sau simbol prin care isi face cunoscuta prezenta in creatiunea neinsufletita si lucreaza prin om la sfintirea ei, sau la, sporirea prezentei si lucrarii Lui in ea.

Aceasta o face Dumnezeu Cuvantul facandu-si atat de proprie firea omeneasca, sau unind-o cu firea Sa dumnezeiasca. In felul acesta El isi face firea Sa omeneasca chip si simbol al ei, cum este trupul chip si simbol al sufletului: "Caci; El trebuia (spre mantuirea oamenilor) sa se creeze in chip neschimbat ca noi, primind sa se faca pe Sine (ca om) chipul si simbolul Sau si sa se arate din Sine in mod simbolic pe Sine, si prin Sine, Cel aratat, sa calauzeasca spre Sine, Cel cu totul ascuns in nearatare, toata creatiunea si sa ofere oamenilor, cu iubire de oameni, prin lucrarea dumnezeiasca in trup, semnele vadite ale infinitatii Sale neatarnate si ascunse dincolo de toate si cu neputinta de-a fi inteleasa in nici un mod" (Op. cit. 47, p. 163 - 164).

Astfel, prin firea omeneasca, in care are sufletul unit cu trupul si prin trup are unita cu sine lumea vazuta si lucreaza prin ea, Dumnezeu Cuvantul se uneste in mod tot asa de intim cu universul vazut, unindu-l in mod intim cu trupul, deci si cu sufletul si cu dumnezeirea Sa, ca sa reverse peste el puterile Sale simtitoare si indumnezeitoare.

Aceasta o face mai ales dupa ce inviaza trupul Sau, iar deplin o va face la sfarsitul chipului actual al lumii, cand va revarsa peste lume toata lumina dumnezeirii Sale prin trupul Sau inviat. "Apoi, deoarece lumea noastra, locuita de noi, nu mai era pentru El deosebita de rai, dupa invierea din morti, s-a aratat iarasi in ea petrecand impreuna cu ucenicii. Prin aceasta a aratat ca pamantul e neimpartit in el insusi. Pe urma prin inaltarea la cer, a unit cerul cu pamantul, caci prin intrarea cu acest trup pamantesc, de o fire si de o esenta cu noi, in cer, a aratat ca toata firea sensibila e una in ratiunea ei generala, acoperind astfel in sine deosebirea care o diviza. Apoi strabatand prin toate, treptele dumnezeiesti si inteligibile din cer, cu sufletul si cu trupul, adica cu firea noastra desavarsita, a unit cele sensibile si cele inteligibile, aratand in sine cu totul neimpartita si nedezbinata convergenta unitara a intregii creatiuni in Ratiunea ei atotunitara si atotgenerala.

Si in sfirsit, ajunge la Tatal insusi, cu omenitatea Sa, infatisandu-Se pentru noi, in fata lui Dumnezeu si Tatal, ca om, El care nu poate sa se desparta in nici un mod de Dumnezeu. "Prin aceasta a aratat ca, toata creatiunea este una, ca un alt om, implinindu-se prin convergenta partilor ei intre ei si tinandu-se toata in ea insasi prin solidaritatea totalitatii ei ca aceeasi substanta sau ca ratiune unica, simpla, indefinita si nediferentiata a creatiei din nimic, in baza careia toata creatiunea poate primi una si aceeasi ratiune cu totul indistincta, ca una ce are pe "nu era" mai batran ca "este". Toate sunt duse impreuna spre unitatea si identitatea dintre ele" (Ambigua, 106 a-b, p. 265 - 267).

Toate se vor aduna in Dumnezeu Cuvantul, dar aceasta va fi o unitate a recunoasterii, existentei lor in El si prin aceasta o bucurie comuna, dar nu a unuia singur. Atunci Dumnezeu Cuvantul va umple prin unitatea Lui cuvintele tuturor si iubirea Lui va deveni aceeasi iubire intre toti si toate si intre toate si El. Toate vor fi deplin ale tuturor si toti vor fi desavarsit una cu Dumnezeu Cuvantul, incat nu se va mai observa nici o despartire intre toate ale creatiei si Dumnezeu Cuvantul Creatorul si Atottiitorul.

La inceput a fost Cuvantul si toate printr-insul s-au facut, ca sa devina toate una in El, dar una prin iubirea intre toate si EL. Persoanele umane nu vor mai simti nici o despartire intre ele si intre ele si lume si intre ele, lume si Dumnezeu. Lumina lui Dumnezeu Cuvantul, lumina a marii iubiri si a marei intelegeri ii va umplea pe toti. Toti isi comunica numai iubirea sau unitatea prin cuvinte. Dar isi vor comunica iubirea, intelegerea si unitatea lor si iubirea si unitatea cu Dumnezeu Cuvantul si prin aratarea sau vorbirea ei tacuta, dar simtita reciproc.

Fiul, ca om, se va supune total Tatalui impreuna cu noi, fiindca ne-am supus si noi uniti cu El, asa de mult, incat Dumnezeu va fi totul in toate. (I Corinteni 15, 28).

Precum in iad, fiecare isi va trai izolarea, inconjurat de tacerea neiubirii, dusmaniei, sau indiferentei celorlalti, care ii acopera spiritual in intuneric, in unirea cu Hristos toti vor trai iubirea comunicanta a lui Dumnezeu si a celorlalti si cu aceasta cunoasterea lor asa de mult, ca neexprimarea lor va insemna trairea comuna a tainei covarsitoare a adancimii infinite a lui Dumnezeu si a vietii lor in Dumnezeu, si prin aceasta. In iad va fi o tacere a intunericului necomuniunii, traita ca dusmanie sau ca indiferenta; in rai va fi o supracomunicare, care nu va fi deplin exprimata prin cuvinte. Caci oamenii si ingerii vor trai infinita Persoana intreaga a lui Dumnezeu Cuvantul intrupat si inviat si persoanele lor intregi pline de infinitul Persoanei lui Hristos si a universului intreg adunat in fiecare. Vor trai in Hristos, sau in jurul lor intr-o lauda neincetata si negraita a Lui si a Tatalui impreuna cu El, minunandu-se in acelasi timp reciproc de ei insisi ca opera Lui, plina de infinita Lui viata si lumina.

Materia este si ea in samburele ei lumina. Caci insasi existenta este lumina. Este lumina si energie, avand in ea miscarea de a se organiza in compusuri, ce se intregesc reciproc - sustinatoare ale vietii. Ea se face vazuta numai in aceste compusuri ce se intregesc rational spre servirea unor scopuri reciproc folositoare si a unui scop universal. Dar cine a putut da fiinta acestui urias ansamblu luminos, inzestrat cu o multipla miscare servind unei unitati de scopuri rationale, daca nu un factor rational el insusi si nesupus unei puteri superioare. Caci atunci, ar trebui sa ne intrebam: de cine depinde aceasta lege si cine o sustine?

Acest caracter luminos si rational al materiei, corespunde caracterului luminos si rational al unui factor suprem, care El e legea libera a tuturor. De aceea materia trupului se lumineaza cand se accentueaza lucrarea spiritului constient in el si, mai ales, cand spiritul constient al individului se intareste in iubire cu alte spirite constiente, dar in mod cu totul superior cu Spiritul luminat e si constiinta suprema.

Atunci toti se umplu de cea mai mare lumina reflectata in trupurile lor, actualizand insusi caracterul de lumina al materiei. Atunci toate fapturile constiente vor cunoaste sensurile tuturor, cunoscand si iubind pe Dumnezeu Cuvantul si iubindu-se intre ei si bucurandu-se de comuniunea deplina.

Numai trupurile neluminate de bunatatea si iubirea comuniunii intre spiritele lor si de Spiritul iubirii si comunitatii supreme, raman opace, intunecandu-se la extrem.

Aceasta se spune concentrat in rugaciunea de la sfarsitul catismei a 4-a a psalmilor: "Ca Tu esti, Doamne, lumina cea mai presus de toata lumina, bucuria cea mai presus de toata bucuria, odihna cea mai presus de toata odihna, viata cea mai adevarata si mantuirea, care dureaza in vecii vecilor. Amin!".

Toate creaturile si ratiunile lor se vor aduna in Tatal prin Cuvantul sau Fiul Sau, pe care Tatal L-a nascut si care le-a facut pe toate si S-a facut om si S-a jertfit pentru noi si a intrat in comuniune cu noi

Cuvantul ca Ratiunea suprema a fost nascut de Tatal ca Fiul lui personal, sau ca chipul Lui. Caci in nasterea Cuvantului, ca in Fiul si chipul Lui se arata ca Tatal e putere sau viata. Dar in Cuvantul sunt in chipul Lui, care totdeauna e semnul comuniunii fericite cu Dumnezeu, se afla ratiunile, sau cuvintele, sau chipurile posibile ale tuturor, pe care El insa nu le naste, ci le creeaza, cea ce inseamna ca Tatal lucreaza prin El, o data ce-si au originea in Tatal, care L-a nascut.

Deci prin Fiul sau Cuvantul sau Ratiunea prin care le creeaza Tatal pe toate ca chipuri ale Acestuia, sau dupa Fiul ca chip al Tatalui, pentru ca Acesta sa le tina in legatura cu Sine si a le aduna in Sine si prin Sine in Tatal. Mai precis, Fiul creeaza dupa El ca chip al Tatalui, pe om, caci omul e chipul Persoanei sau al ipostasului Lui purtator al ratiunilor dupa care creeaza componentele inconstiente ale Lui. Acelea pot ii numite mai degraba simboluri ale Lui, fiecare reprezentand in forma vazuta vreuna din puterile sau ratiunile aflate in El.

De aceea facand pe om ca chip al ipostasului Lui destinat sa adune asemenea Lui in sine ratiunile tuturor, este cel prin care Fiul sau Cuvantul lui Dumnezeu sau Ratiunea ipostatica a lui Dumnezeu poate aduna in Sine toate ratiunile sau simbolurile lumii inconstiente, facandu-le continut personal, cum le face omul. Pentru aceasta se face El insusi si om, pentru ca sa le adune in Sine prin om, ca chip al Sau.

Facandu-Se ipostas al firii omenesti, dar ramanand si ipostas al firii dumnezeiesti, deci unit cu Tatal, din care S-a nascut, aduna in Sine ca om ratiunile tuturor fapturilor inconstiente si prin acestea pe ele insesi, dar prin aceasta le aduna totodata si ca Fiul si Cuvantul Tatalui

Adunandu-le in Sine ca om, le aduna ca, cuvinte sau prin cuvintele oamenilor si ca urmare le aduna pe acestea ca, Cuvantul unificator al lor pe toate in Tatal.

Acesta e marele rol al cuvintelor si al persoanelor ca subiecte ale lor, ca ipostasuri capabile sa adune ratiunile tuturor celor create in ratiunea Sa si sa le exprime. Omul are aceasta putere ca cel care are in sine ca chip al Cuvantului dumnezeiesc putinta si setea de a aduna in sine ratiunile tuturor prin cuvintele sale si setea de a se uni, ca cel ce le aduna pe toate, cu Cel ce l-a creat pe el ca pe, cel ce are sa le adune pe toate in sine si ca pe cel care vrea sa sporeasca unirea sa cu Cuvantul dumnezeiesc, sau cu Ratiunea dumnezeiasca dupa al carui chip este facut si spre care trebuie sa tinda.

De aceea cand omul in urma caderii, nu mai vrea sa adune ratiunile tuturor in sine, pentru a le uni in sine cu Dumnezeu Cuvantul, se face El insusi om si le aduna astfel in Sine, iar pe Sine se uneste cu toate cele create prin Sine cu Tatal, ca sa fie Tatal ca Dumnezeu in toate. Acesta e marele rol al cuvantului omenesc. Sa le adune toate, fie ca e expresie a ipostasului omenesc, fie a ipostasului lui Dumnezeu Cuvantul intrupat in Sine si in Sine cu Dumnezeu Tatal.

Toate au ca origine si ca tinta finala pe Tatal. Dar adunate in Tatal, nu se confunda intre ele si cu Tatal, asa cum nu se confunda Fiul sau Cuvantul Tatalui, devenit purtatorul lor in Tatal. De aceea cuvintele unesc si pe oameni in Hristos si prin Hristos cu Tatal, fara sa-i confunde cu Tatal. Caci asa cum Cuvantul dumnezeiesc unit si ca om cu funda nici ca om cu Tatal, precum nu confunda nici cuvintele Lui om-Tatal, ca Fiu si Cuvant al Lui, nu se confunda cu Tatal, asa nu se confunda nici ca om cu Tatal, precum nu confunda nici cuvintele Lui omenesti cu cele dumnezeiesti. Toate sunt in Tatal, fara sa se piarda, ci persistand ca marturii ale iubirii persoanelor umane fata de Tatal, in care vad unitatea lor suprema. Toate vor fi in Tatal, dar simtit ca Tata. Lucrurile care au fost adunate prin ratiunea lor in oameni si prin ei in Hristos, care s-a facut om cu trup asemenea lor, isi pierd caracterul lor de simboluri, in oarecare masura distantate de El, devenite continuturi ale Lui si ale Tatalui, sau deplin coplesite de El, cum au fost coplesite toate cele de pe Tabor la Schimbarea la Fata a lui Hristos.

Iar cuvintele oamenilor care le exprima pe ele si pe ei insisi si relatia intre ei si Dumnezeu, vor fi atat de pline de taina lor adancita in Dumnezeu, incat nemaiputand exprima aceasta taina in mod sonor, le vor exprima mai mult prin trairea reciproca a lor, si prin trairea comuna a Tatalui de catre ei si de catre Fiul si de catre ingeri, tacuta, dar simtita in plinatatea lor. Numai pana la realizarea acelei uniri desavarsite a tuturor in Tatal, Cuvantul lui Dumnezeu va fi ca unul care calareste pe un cal alb, inconjurat de ostiri de ingeri si de sfinti, cucerind pe unii pentru recunoasterea Sa ca imparat al bunatatii si al luminii, sau ca izvor al lor; pe altii, despartindu-i datorita nerecunoasterii Si neprimirii Lui, ca printr-o sabie ce-i arunca de la El.

Aceasta precizeaza si mai mult sensul Cuvantului Sfantului Apostol Pavel ca "dupa ce toate i-au fost supuse Fiului.. si Fiul se va supune Celui ce i-a supus Lui toate, ca Dumnezeu sa fie totul in toate" (I Corinteni 15, 28). Fiul lui Dumnezeu S-a facut om si prin aceasta

Ierarhul mijlocitor intre oameni si Dumnezeu, smerindu-se pina la nivelul nostru prin jertfa si comuniune in cuvant fata de Tatal, ca si noi sa invatam sa ne smerim prin acestea, recunoscandu-ne reciproc si recunoscand pe Tatal ca Dumnezeu. Cel mai inalt ierarh se smereste cel mai mult, ca sa ne invete si pe noi smerenia. Numai supunandu-ne El astfel Tatalui, ne invata si ne da putere sa ne smerim si noi. Pana nu ne smerim noi toti, nu termina nici Fiul smerenia Sa. Iar Tatal ne ajuta sa ne supunem astfel Fiului Sau, nu numai dandu-L pe El ca pilda, ci lasandu-ne in greutati si necazuri, ca sa vedem ca nu putem avea multumirea definitiva numai in satisfactiile ce ni le da lumea aceasta. Aceasta Il face si pe Fiul Lui facut om sa patimeasca impreuna cu cei ce patimesc, ca miscandu-ne pe noi in mangaierea acelora, sa descoperim valoarea lor si prin ei valoarea lui Hrisitos si iubirea Lui fata de de cei ce sufera. De aceea pana suferim noi, se smereste si Fiul unindu-Se cu acestia in actualizarea jertfei si rugaciunii pentru ei. Cand toti se vor uni cu El in aceasta smerenie patimitoare sau compatimitoare, cand toti i se vor supune Lui prin aceasta, inseamna ca si El s-a supus ca om pana la capat Tatalui. Si atunci Tatal va fi de fapt totul in toti, caci toti ne vom fi deschis Lui. Aceasta smerire prin jertfa si prin cuvant mangaietor, prin cuvant de invatatura si de comuniune cu noi, o infatiseaza Domnul Hristos spunand ca pe cei ce i-au astamparat foamea si setea, L-au imbracat si L-au cercetat in vreme de boala, ii va aseza de-a dreapta Sa, care se afla la dreapta Tatalui (Matei 25, 31 - 46). Abia atunci se vor bucura cu toti deplin in imparatia lui Dumnezeu (Luca 22, 16).

Fiul lui Dumnezeu s-a facut cel mai inalt ierarh, coborand cel mai mult la comuniunea cu noi prin jertfa si cuvantul Sau, ca sa ne ridice unde este pe de alta parte El, supunandu-Se deplin Tatalui ca si noi sa I ne supunem. Coborarea Lui e pe masura inaltarii Lui. Numai Cel foarte inalt se poate cobora in sensul nobil al cuvantului, cel mai mult. Cel ce este Dumnezeu din veci, facandu-se cu aceeasi persoana si ora, traieste si cele dumnezeiesti si cele omenesti, dar intr-un mod adecvat celor dumnezeiesti si ca mediu prin care lucreaza ipostasul dumnezeiesc. E desavarsit suveran peste toti, dar prin voia firii omenesti asumate se supune durerilor pentru altii, e mai presus de cel ce aduce jertfa, dar se si aduce jertfa pentru noi; e mai presus de cuvintele noastre, dar isi insuseste cuvintele noastre ca sa comunice cu noi, e infinit deasupra noastra, dar si la nivelul nostru si cu trupul marginit in spatiu, dar si cu el trait de ipostasul dumnezeiesc pretutindeni, iar dupa inviere facut prezent, prin pnevmatizarea lui de ultima adancime prin coplesirea dumnezeiasca, oriunde, tuturor, celor ce-L primesc cu credinta, fara ca aceasta sa insemne o ubiquitate spatiala.

Pr. prof. dr. DUMITRU STANILOAE

Pe aceeaşi temă

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 15719

Voteaza:

Dumnezeu Cuvantul, sfinteste creatia prin cuvantul si fapta Sa omeneasca si a omului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE