Orice om care crede cât de cât în existenţa dumnezeirii şi în răsplata vieţii veşnice se întâlneşte fără voia lui cu un gând care îl întreabă: Ce este iubirea de vrăjmaşi? În clipa următoare îşi ridică privirea spre Cer. Întâmpinând greutăţi în dezlegarea acestei chestiuni, el întreabă în această privinţă pe oamenii înţelepţi şi pricepuţi, apoi citeşte, după îndrumările lor, cărţile de povăţuire duhovnicească în chestiunea mântuirii, stăruind să urmeze, fără nici o abatere, prin faptă, adevărurile şi pravilele pe care le-a auzit şi le-a citit.

Zilele trecute m-am întâlnit cu Părintele Elisei, şi cum aveam o problemă duhovnicească care mă frământa de ceva timp, am spus că e momentul să-i iau un interviu Părintelui, pe această temă. Zis şi făcut.

Reporterul: Părinte Elisei, de ceva vreme mă macină lăuntric nişte gânduri legate de porunca Mântuitorului Iisus Hristos: “Iubiţi pe vrăşmaşii voştri”.

Oare ce ar trebui să înţelegem noi, creştinii ortodocşi prin iubirea de vrăşmaşi?

Părintele: Aţi auzit că s-a spus celor de demult: “Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăşmaşul tău” (la Levetic 19, 18), iar Domnul Iisus Hristos vine şi spune: “Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc…” (Matei, cap. 5). Aşadar, iubirea de vrăjmaşi este o problematică complicată şi rar întâlnită în dezbaterile teologice contemporane, dar şi în predici. Pe de o parte, datorită faptului că această treaptă a iubirii de vrăşmaşi este pe cel mai înalt podium în lucrarea duhovnicească a creştinului, pe calea mântuirii, şi prin urmare greu de atins, pe de altă parte, iubirea vrăşmaşilor este strâns legată de iubirea de Dumnezeu. Nu pot, în acelaşi timp, să-l iubesc pe Dumnezeu şi să am vrăjmăşie cu aproapele meu. Pentru iubirea de frate vine iubirea lui Dumnezeu. Din păcate, oamenii s-au alipit cu sufletul lor de agonisirea bunu¬rilor pământeşti şi au pierdut iubirea lui Dumnezeu, de aceea este vrăjmăşie şi nu pace pe pământ. Mulţi vor să cunoască, de pildă, cum s-a alcătuit soarele, dar uită să cunoască pe Dumnezeu. Domnul însă nu ne-a vorbit despre soare, ci ne-a descoperit despre Tatăl şi împărăţia cerurilor. El a spus că în împărăţia Tatălui Său drepţii vor străluci ca soarele [Mt 13, 43]; şi Scriptura spune că Domnul va fi Lumina în Rai [Ap 21, 23; 22, 5] şi Lumina Domnului va fi în sufletul, în mintea şi în trupul sfinţilor.

Reporterul: Da, Părinte, cred că aveţi perfectă dreptate, în căutările mele am găsit la Sfântul Siluan Athonitul, vorbind de trei trepte ale iubirii: “Când omul se teme să nu întristeze pe Dumnezeu printr-un păcat oarecare, aceasta e prima iubire. Când ci¬neva are mintea curată de gânduri, aceasta e a doua iubi¬re, mai mare decât prima. A treia, mai mare încă, e atunci când cineva are în chip simţit harul în suflet. Iar când ci¬neva are harul Duhului Sfânt şi în suflet şi în trup, aceasta e iubirea desăvârşită; oasele celui ce păzeşte acest har vor fi sfinte moaşte, ca acelea ale mucenicilor sau ale prorocilor sau ale cuvioşilor şi ale celorlalţi mari sfinţi”. Părinte, de unde îşi are izvorul această vrăjmăşie între oameni?

Părintele: De la mândrie care nu este altceva decât perversitate şi întunecare. În ea se află nu numai acest păcat, ci este rădăcina tuturor păcatelor. Unuia i se pare că e mai deştept decât celălalt, altuia i se năzare că e mai bogat decât vecinul şi tot aşa. Să ne ferească Dumnezeu de războiul dintre noi. Dar, atenţie că mândria e şi ea de două feluri: văzută şi nevăzută. Să ne ferească Dumnezeu de mândria nevăzută care e mult mai greu de combătut. “Sufletului mândru nu se arată Domnul. Chiar dacă ar învăţa toate cărţile, sufletul mândru nu va cunoaşte niciodată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh, iar Dumnezeu e cunoscut numai prin Duhul Sfânt”, ne spune Sfântul Siluan Athonitul.

Reporterul: Părinte, până la urmă fiecare creştin este atins de această molimă a vrăjmăşiei, într-un fel sau altul. Ce trebuie să facă un creştin în momentul în care este atacat de vrăjmaş?

Părintele: Am să încep cu o povestire din Pateric: La Sf. Antonie au venit nişte fraţi să-l întrebe: Cum să ne mântuim? Marele Antonie: faceţi aşa şi aşa. Ei au răspuns: nu putem. Cuviosul Antonie: faceţi atunci aşa şi aşa. Iarăşi răspunsul: Nu putem. A treia oară sfântul: Ei, atunci faceţi aşa şi aşa. Răspuns: Nici aceasta nu putem. Cuviosul Antonie, către ucenicul său: fierbe-le nişte legume şi slobozeşte-i în pace. În mod practic, există mai multe proceduri şi în cadrul fiecăreia câţiva paşi de urmat. De pildă, Jean Claude Marche, în cartea sa “Dumnezeu este iubire” enumără circa 27 de stadii ale procesului de eliminare a vrăjmăşiei, din care un stadiu, mi se pare că al şaptele spune clar: socoteşte ocărârile venite de la fratele, aproapele tău, ca pe o binefacere. Eu am să mă refer la următorii paşi care ar trebui făcuţi în cazul vrăjmăşiei: să nu ne împotrivim; să nu răspundem la provocare pentru a nu amplifica conflictul şi a nu-i da satisfacţie vrăjmaşului; să nu împărtăşim experienţa noastră tristă cu alte persoane pentru a nu se exagera; să încercăm să facem bine cât putem; să nu nerăzbunăm; dar cel mai important lucru este să ne rugăm pentru persoana în cauză. De aceea, e bine ca pe fratele nostru să-l dojenim cu blândeţe şi cu iubire. Pe de o parte, pacea se pierde dacă sufletul e cuprins de slava deşartă, dacă te ridici deasupra fratelui tău, dacă judeci pe cineva, dacă vei mustra pe fratele tău fără blândeţe şi iubire, dacă vei mânca mult sau te vei ruga cu moliciune – pentru toate acestea se pierde pacea. Pe de altă parte, dacă ne facem obicei să ne rugăm din toată inima pen¬tru vrăjmaşi şi să-i iubim, pacea va rămâne totdeauna în sufletele noastre. Dar dacă dispreţuim pe fratele nostru sau dacă-l judecăm, mintea noastră se întunecă şi pier¬dem pacea şi îndrăzneala la Dumnezeu.

Reporterul: Totuşi, parcă după 1989, s-a înregistrat o creştere neaşteptată a neînţelegerilor şi a conflictelor dintre oameni. Cum am spune noi, în mod creştineşte, vrăjmăşia a luat proporţii uriaşe, nu numai între oameni, grupuri, comunităţi, dar şi între state. Chiar şi în interiorul şi în afara Bisericii Ortodoxe au apărut tot felul de neînţelegeri. Iată, bunăoară, au apărut şi bisericile private, dar şi alte structuri şi organizaţii religioase, în sânul ortodoxiei. Unele canonice, dar altele necanonice. Cum răspunde Biserica şi credincioşii la astfel de provocări ale timpului pe care îl trăim?

Părintele: Nimic nou sub soare. Şi pe vremea Mântuitorului se petreceau astfel de lucruri. De pildă, în timpul propovăduirii Evangheliei de către Domnul Iisus Hristos, ucenicii Lui îi interzic unui om care le era necunoscut să izgonească demonii cu numele Domnului, şi asta pentru că nu făcea parte din cercul lor îngust. Ei nu spun că este necredincios ori că duce o viaţă de ruşine, o viaţă nevrednică. Ei ar fi vrut ca cinstea răspândirii lucrării lui Hristos să le aparţină numai lor, şi îl privesc pe necunoscutul neaşteptat ca pe un concurent supărător. În această interdicţie a ucenicilor se face simţit acelaşi egoism, în noua formă a iubirii de cinstiri. Domnul Iisus Hristos opreşte acest avânt al iubirii de cinstiri, care luase forma unei iritări pline de nerăbdare şi dă de înţeles că în slujirea lucrării Lui iubirea de cinstiri nu poate fi îngăduită. “Nu-l opriţi , zice El, căci nu e nimeni care, făcând o minune în numele Meu, să Mă poată vorbi de rău, căci cine nu este împotriva voastră este cu voi”. Prin această intervenţie, Domnul Iisus Hristos ne învaţă ce atitudine trebuie să avem cu cei care nu sunt în Biserica noastră. Răspunsuri pertinente la această provocare şi la altele găsiţi în cele două volume ale Sfântului Vasile al Kineşmei, intitulate sugestiv “Evanghelia pentru omul modern”, apărută la prestigioasa editură Sofia din Bucureşti.

Reporterul: Părinte, pentru cei care doresc să aprofundeze mai mult această problemă a iubirii de vrăşmaşi, dar şi altele ce le recomandaţi?

Părintele: În cele din urmă, cel ce caută mereu mai găseşte, iar celui ce întreabă i se răspunde. Să călătorim tot timpul cu întrebarea, aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi. În cartea ce se numeşte "Filocalia", în care cei 25 de Sfinţi Părinţi ne-au pus la îndemână ştiinţa şi miezul rugăciunii adevărate, găsim răspunsuri la întrebările şi stările noastre. Totul constă în voinţa noastră de a cerceta cu luare aminte aceste scrieri pline de dulceaţa înţelepciunii dumnezeieşti. Să nu uităm că iubirea de vrăjmaşi este o condiţie esenţială a mântuirii noastre.

Reporterul: Părinte, o rugăciune şi o binecuvântare.

Părintele: Doamne Iisuse Hristoase, aşa precum i-ai iubit Tu pe vrăşmaşii tăi, învaţă-ne şi pe noi, prin Duhul Tău cel Sfânt, să îi iubim pe vrăjmaşii noştri. Amin.
Dumnezeu să vă binecuvânteze! Amin!

Ştefan Popa

.

• Rugaciune pentru vrajmasi a Sfantului Nicolae Velimirovici
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Rugaciune pentru vrajmasi
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Rugaciune pentru vrajmasi - Sfantul Nicolae Velimirovici
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Rugaciune catre Domnul pentru cela ce-i pasa de mine
  Publicat in : Religie
• Rugaciunile impotriva dusmanilor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti