Traditia muzicala bizantina scrisa, de la sfarsitul ocupatiei latine ce a inceput odata cu a Patra Cruciada (1261) pana la caderea Constantinopolului (29 mai 1453), este caracterizata de aparitia si inflorirea asa-numitei calofonii sau cantari calofonice - "cantare infrumusetata” sau "frumos glasuitoare”.
Acest nou stil muzical cuprinde lungi melisme, sectiuni de silabe fara sens (cratima) precum si rearanjarea cuvintelor, ultima provocare adresata legaturii traditionale dintre text si muzica.
De obicei, toate cantarile stilului calofonic cuprind doua parti distincte: cantarea cu text, bogat impodobita din punct de vedere muzical si cantarea fara text, care se mai numeste Cratima sau Terirem, dupa silabele, fara sens lexical, care o alcatuiesc. Despre intelesurile teologice ale acestor pasaje muzicale si talcuirile date lor de Sfintii Parinti nu vom aminti decat ca ele simbolizeaza Taina Dumnezeirii, a Sfintei Treimi, cea nespusa si imposibil de grait, transpusa muzical in duh de rugaciune neincetata.
Calofonia a fost pentru intaia oara introdusa in manuscrisele liturgice in perioada paleologilor. In dezvoltarea stilului calofonic, compozitorii au imbogatit vechiul repertoriu cu melodii ce presupun o deosebita virtuozitate, implicand noutate si originalitate, o alta deosebire importanta fata de perioada precedenta. Inevitabil, calofonia a devenit un punct de turnura in istoria cantarii bizantine, influentand in mod decisiv inflorirea viitoare a acesteia in timpul perioadei post-bizantine.
In ciuda opiniilor academice diferite cu privire la originile acestei o metode compozitionale in practica liturgica a Bisericii Ortodoxe, este evident ca adevaratele melodii calofonice elaborate apar frecvent incepand cu jumatatea secolului al XIII-lea.
Faptul ca melodia in modul melismatic a prevaleaza in fata textului sugereaza ca agest gen reprezinta o expresie a modernitatii, cunoscut fiind faptul ca in traditia muzicala bizantina anterioara, melodia a avut intotdeauna ca ajutor, sau ca exegeza a textului.
Introducerea acestui „nou stil” este profund legata de Sfantul Ioan Cucuzel, un calugar al Manastirii Marea Lavra din Muntele Athos. Daca ne intrebam ce anume i-a motivat pe Sfantul Ioan Cucuzel si pe contemporanii sai sa compuna cantari calofonice sau sa le infrumuseteze pe cele vechi, traditionale, un posibil raspuns il aflam in miscarea isihasta. Acesta poate fi considerat ca fiind unul dintre efectele pe care experienta isihasta a avut-o asupra cantarii bisericesti. Sfantul Ioan Cucuzel insusi petrecea zilele saptamanii in afara zidurilor manastirii practicind isihia, dupa cum ne incredinteaza biografia sa.
Unul dintre teologii isihasti ai acelui timp, Sfantul Grigorie Palama (care a locuit la un moment dat in aceeasi comunitate monahala cu Sfantul Ioan Cucuzel la Marea Lavra) ce practica rugaciunea continua, simultana respiratiei, o practica tinuta de isihasti, a putut influenta si compozitorii in rugaciunea lor cantata. Acestia, prin cantarile deosebit de lungi, au vrut sa arate faptul ca melodia ca rugaciune continua, poate permite unirea cu Dumnezeu. Pentru ei, melodiile pot exprima apofatismul, astfel incat, la un moment dat, in cadrul lor se poate renunta la cuvant. De aceea, cratima este una dintre principalele caracteristici ale stilului calofonic care a inflorit la inceputul secolului al XIV-lea. Undeva dupa caderea Constantinopolului in 1453, o noua carte de cantari bisericesti avea sa apara, "Cratimatarul”, constand intr-o colectie de teriremuri grupate de obicei dupa glasurile in care sunt compuse.
Un grup aparte de cantari incadrate in noul stil "infrumusetat” il reprezinta Irmoasele calofonice. Acest gen muzical a aparut pentru prima data la inceputul secolului al XVII-lea, in timpul ocupatiei otomane. Prima cantare a fiecarei ode din canon este numita "irmos”. In timpul secolului al XVII-lea, irmosul a imprumutat caracteristicile cantarii calofonice, devenind, compozitii melismatice insotite de cratima, utilizarea lor nefiind exclusiv liturgica.
Irmosul calofonic este privit ca fiind primul exemplu muzical al renasterii artei bisericesti grecesti dupa caderea Constantinopolului. Balasie Preotul este unul din cunoscutii autori de irmoase calofonice. Muzician de mare anvergura al epocii sale, alaturi de Germanos Neon Patron si Petros Bereketis, Balasios a contribuit, prin compozitiile sale, la cristalizarea stilului muzicii post-bizantine, fiind initiatorul asa-numitelor exegeze sau interpretari analitice ale cantarilor existente. De asemenea, el a imbogatit repertoriul Irmologhionului calofonicon cu noi creatii, care au fost ulterior preluate in noua grafie prin transcrierile facute de Gregorios Protopsaltul si Hourmouzios Hartofilax. Unele dintre cele mai cunoscute irmoase calofonice ale sale sunt "Stea iata a rasarit”, ce face referire la Nasterea lui Hristos, si "Piatra pe care n-au bagat-o in seama ziditorii”. Acestea alaturi de alte numeroase irmoase au fost traduse de Macarie Ieromonahul, fiind incluse in talmacirea romaneasca a Irmologhionului calofonicon, terminata in anul 1833, pe cand marele muzician psalt roman se afla la Manastirea Neamt.
Radu Alexandru
-
Terirem - rugaciunea mai presus de cuvinte
Publicat in : Cantarea
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.