Chiar si intr-o perspectiva culturala laica, ce considera cantarea ortodoxa ca pe o indeletnicire cu caracter artistic, adica o muzica oarecare, aceasta poate fi pusa in paralel cu zugravirea icoanelor, considerata de asemenea ca si un domeniu particular al artelor plastice. Amandoua apar, din aceasta perspectiva, ca doua arte puse in slujba cultului, fiecare adresandu-se unei anume laturi a sensibilitatii omenesti, cantarea prin mijlocirea (simtului) auzului, iar icoana a vazului.

Insa, la fel ”ca intreaga arta sacra (si deci la fel ca si cantarea bisericeasca, ce se incadreaza in aceasta arta - n.n.), si aceea a icoanelor (pictura bisericeasca in general) nu poate fi inteleasa in adevaratul ei continut si sens decat integrata in Biserica si in viata ei liturgica si sacramentala. Rupta de Biserica si de viata religioasa, arta iconografica nu poate fi inteleasa decat partial si incomplet, daca nu cu totul eronat, asa cum se si intampla cateodata, in operele unora dintre istoricii sau criticii laici de arta”.

"Vedere” si ”auzire” la Sfantul Teodor Studitul

O paralela asemanatoare, dar cu note concrete specifice, referindu-se la ”vederea” si ”auzirea” Cuvantului lui Dumnezeu, o intalnim la Sf.Teodor Studitul (+826). Acesta, punand cele doua elemente in legatura cu disputa iconoclasta, le dezvaluie o dimensiune esentiala, de natura teologica - in sensul cel mai propriu al cuvantului - pentru ca si auzirea, care a dus mai tarziu la fixarea cuvantului in Scripturi, si vederea, care a permis pictarea icoanei, se intemeiaza pe Intruparea Cuvantului lui Dumnezeu: ”Dar dupa ce pentru suprema sa bunatate Unul din Treime s-a pogorat la firea omeneasca facandu-se ca si noi [...] pentru aceasta Hristos se reprezinta in icoana si Cel nevazut se vede, caci Cel ce prin natura sa proprie e necircumscris a luat circumscrierea naturala a trupului nostru (s.n.), pentru ca sa arate prin fapte ceea ce sunt acestea doua iar nu ca una sau alta sa insele asupra ceea ce sunt ele [...].”.

Cuvantul auzit din gura Mantuitorului si fixat in scris in Evanghelii de Apostolii Sai se bucura, in raport cu ”privelistea infatisarii Lui trupesti” dintr-o icoana, de o anume ”egalitate”.”, ce trece si asupra cantarii bisericesti, in virtutea caracterului sau biblic general.

Este vorba de fapt despre o echivalenta teologica: ”Daca cineva ar atribui inaltarea spirituala spre prototipuri prin veneratele icoane elementelor materiale inferioare, ca si cum ar fi condus spre insasi vederea arhetipului fara ele, (numai) din auzire, si n-ar admite faptul ca imitatia picturala tacuta este egala, cum zice marele Vasile, cu istorisirea facuta prin cuvant, acela este eretic.”

Se poate vorbi chiar despre o ”intaietate” a cuvantului, ce-i drept mai mult silogistica, deoarece se foloseste oarecum cuvantul auzit si auzirea propoveduirii, fixata apoi in scris, pentru a demonstra indreptatirea icoanelor: ”Oare nu acelasi lucru trebuie presupus si gandit atat despre privelistea infatisarii Lui trupesti intr-un tablou cat si despre de-Dumnezeu-gravatele evanghelii? Pentru ca nicaieri El n-a spus sa se fixeze in scris cuvantul concentrat (al propovaduirii Sale), ci el a fost fixat in scris de Apostoli si asa vine la noi pana astazi. Ceea ce aici este fixat in scris pe hartie prin cerneala, este fixat tot asa pe icoana prin felurite culori sau oricare alte materii.”

Foarte interesant de remarcat este si faptul ca, plecand de la ideea circumscrierii prin Intrupare (”Domnul nostru Iisus Hristos Care a venit in trup este circumscris dupa trup ramanand necircumscris dupa natura sa divina”), pe care o asociaza cuprinderii ”in gandire prin contemplatie mentala”, Sf. Teodor Studitul o extinde apoi, ca principiu si conditie (simbolica, s-ar putea spune) a reprezentarii lor iconografice, pentru toate persoanele si realitatile sfinte - Maica Domnului, Sfintii (cu masura adecvata a inchinarii lor), Ingerii (deci si pentru lucruri de natura pur spirituala), Judecata viitoare etc. ”Caci zice marele Vasilie: «ceea ce infatiseaza cuvantul istoriei aceasta arata si pictura in tacere prin imitatie» (Hom.19; PG 31,509). Astfel incat de aici suntem invatati a zugravi nu numai cele ce cad sub simturi, pipait si culoare, ci si orice alt lucru cuprins in gandire prin contemplatie mentala (s.n.). Pentru aceasta s-a luat de la inceput (obiceiul) de a reprezenta nu numai pe Ingeri, ci si Judecata viitoare, starile cele de-a dreapta si cele de-a stanga si privelistea plina de tristete si cea plina de slava (a Iadului si a Raiului). Caci singura Dumnezeirea este cu totul necircumscrisa si nu exista nici o intelegere mentala cuprinzatoare, nici insemnare acustica (s.n.) a naturii sale, drept pentru care este interzisa circumscrierea ei. Toate celelalte lucruri insa, intrucat sunt circumdefinite fiind cuprinse cu mintea, sunt si circumscrise prin auzire (s.n.) sau privire, caci in ambele cazuri este vorba in mod egal de acelasi lucru.”

Toate acestea sunt valabile, printr-o analogie fireasca, si pentru cantarile liturgice (ale Maicii Domnului, Sfintilor, Ingerilor, faptelor istoriei Mantuirii), in virtutea echivalentei teologice mai inainte amintite (cu valoare, evident, si liturgic-sacramentala) dintre icoana vazuta si cuvantul auzit sau scris - cuvant care se cuvine a fi si rostit sau cantat liturgic.

Pseudo-morfoze istorice ale icoanei si ale cantarii bisericesti: tabloul si concertul religios

Un aspect ce atrage atentia il constituie acele evolutii istorice ale icoanei si ale cantarii bisericesti care s-au orientat in directia tabloului si, respectiv, a concertului religios. In Apusul crestin, sensul teologic al icoanei, rezultat si al combaterii iconoclasmului (in Rasarit), a fost mult mai sters receptat, icoana fiind apreciata indeosebi ca ornamentatie si auxiliar didatic ilustrativ pentru nestiutorii de carte.

Insa prin ”ornamentatie” si ”ilustratie” se trecea deja spre partea doar exterioara, a formei vazute, care putea fi tratata treptat si ca avand o oarecare independenta fata de realitatea dumnezeiasca pe care o inchipuia. Si, dupa o lunga evolutie de-a lungul istoriei, ”cat mai frumos”-ul ornamentatiei (cu o justificare initiala in respectul si veneratia sacra) va ajunge sa-si fie suficient sie insusi, astfel incat ”opera de arta” - tabloul cu subiect religios - sa poata fi luata in consideratie si in mod autonom, in afara Bisericii si abstrasa din cadrul liturgic si de sensul teologic.

O evolutie asemanatoare a cunoscut in Apus si cantarea liturgica. Pornind de la cantarea gregoriana, si uneori alaturi de pastrarea (sau revenirea) acestei cantari mai traditionale, si-au facut loc treptat inovatii tot mai indraznete, cum ar fi notatia pozitionala (portativul, la fixarea caruia un rol important l-a avut benedictinul Guido d'Arezzo, in jurul anului 1000), cantarea pe mai multe voci, adica polifonia (incepand de prin secolele IX-XII, cultivata si in centre ca manastirile din Chartres, Freury, Limoges si care va evolua pana la culmile atinse prin creatia lui J.S.Bach) si mai apoi viziunea armonica. S-a impus totodata din ce in ce mai mult si muzica instrumentala (orga, ajunsa in Apus prin sec.al VIII-lea, avand mai ales o situatie privilegiata in cult), pana la situatia de a ajunge un gen independent si major (in sec.al XVI-lea si urmatoarele).

In acelasi timp s-a cristalizat istoric si conceptul ”spectacolului muzical”, al concertului nu neaparat religios, a carui desfasurare va avea loc, de regula, in afara spatiului si timpului liturgic, desfasurarea lui in biserica fiind, asa zicand, exceptia.

Renasterea a jucat si aici un rol important, prin readucerea in actualitate a unor valori specifice antichitatii pagane. In Rasarit, teologia icoanei, bine stabilita prin hotararile Sinodului al VII-lea ecumenic, a permis evitarea, secole de-a randul, a evolutiilor culturale ”secularizante” descrise mai inainte, care aveau loc in Apus. In cazul cantarii liturgice rasaritene s-a vorbit uneori despre dobandirea unei ”semnificatii proprii independente” in cadrul cultului - legat de aspectul ”sarbatoresc” si oarecum deosebit de considerarea intregului cult ca si ”cantat”, aceasta si ca urmare a conditiilor schimbate, in secolele ce au urmat lui Constantin cel Mare: catedrale mari sau amplificarea cultului si sub influenta cultului imperial. Totusi a existat mereu, si uneori in pofida influentelor ”seculare” ce s-au manifestat in evolutia cantarii liturgice, si o tendinta de pastrare a identitatii sale liturgice, care avea radacini pe de o parte in conceptul ”sarbatoresc” al pietatii liturgice elenice, iar pe de alta prte, in traditia biblica si ”semitica” a crestinismului timpuriu, in ceea ce priveste continutul si forma poetica.

Odata cu ”reintalnirile” istorice dintre cele doua culturi, rasariteana si apuseana, in ultimele cateva secole, si cantarea liturgica ortodoxa a fost supusa unor noi influente, mai ales prin raspandirea treptata a stilului polifonico-armonic. Atunci s-a putut observa uneori ca ”muzica corala care patrundea in Biserica (in Biserica Romana, dupa mijlocul sec.al XIX-lea - n.n.) avea un vadit caracter laic, un caracter de imprumut, cu totul strain si nepotrivit spiritului Bisericii Ortodoxe de Rasarit”. Sau, referitor la muzica liturgica mai aproape de noi, in sec.XX, s-a remarcat de asemenea faptul ca ”daca-i vorba de efect ”pur teatral artistic”, apoi si un imn liturgic ortodox [vocal] poate fi scris de asa maniera [...]. [Si] intr-adevar, ce alt efect poate avea un [astfel de] imn liturgic vocal, mai cu seama un asa zis ”concert” [...] ?”

Insa si in acest caz, cantarea liturgica ortodoxa a incercat sa-si pastreze, iar uneori sa-si regaseasca, ”ethosul” psaltic de origine bizantina, prin adoptarea treptata de catre compozitorii de muzica bisericeasca corala ai acestui secol a unui stil de armonizare modala specifica, adecvat cantarilor traditionale. Situatia aceasta a putut fi intalnita atat in Biserica Ortodoxa Romana cat si in majoritatea celorlalte Biserici Ortodoxe. Ajunge sa amintim activitatea in aceasta directie a lui Ioannis Sakellaridis (1853-1938) in Grecia, a lui Stevan Mokraniak (1856-1914) in Serbia, ca si activitatea de culegere a cantarilor traditionale in Rusia, pe la sfarsitul sec.al XVIII-lea, si incercarea de folosire a lor in compozitii armonice, dupa sfarsitul secolului trecut.

Alte aspecte comune ale icoanei si ale cantarii liturgice

Se mai poate constata relatia profunda, de natura teologica, ce exista intre icoana si cantarea bisericeasca - aceasta din urma inteleasa mai ales ca si una dintre modalitatile cuvantului rostit in slujba - atunci cand luam in considerare rolul pe care cele doua componente liturgice (icoana si cantarea) il au in cadrul slujbei bisericesti.

In acest sens se poate vorbi despre ”importanta catehetica si educativ-religioasa a picturii bisericesti”, deoarece ”icoanele sunt un auxiliar pretios al Sfintelor Scripturi, al predicii si al catehezei, adica al Cuvantului dumnezeiesc scris si vorbit.” Iar ”din rolul catehetic (instructiv) al icoanelor decurge in chip firesc si rolul lor educativ religios.” La fel, in termeni cat se poate de asemanatori se poate vorbi si despre ”rolul didactic-catehetic si educativ al cantarii bisericesti”.

Si paralela aceasta poate fi urmarita in continuare, prin prisma raportului cu Sfanta Scriptura. Atat icoana cat si cantarea sunt expresii (in modalitate artistica) ale Revelatiei cuprinse in Sfanta Scriptura: ”Ceea ce este Scriptura pentru cei ce stiu sa citeasca, aceea este pictura pentru cei neinvatati” deoarece ”Icoana si Evanghelie sunt intr-o stransa legatura, se sprijina si se clarifica reciproc, colaborand la raspandirea invataturii crestine”. Asemanator, Cantarea de cult in Sfanta Scriptura si Sfanta Scriptura in cantarile Bisericii determina caracterul biblic general al cantarii liturgice ortodoxe. Daca ”icoanele sunt memoriale permanent aducatoare aminte [...] a adevarurilor de credinta” cantarile sunt de asemenea ”izvorate din elanul si dorinta credinciosilor de a da o expresie mai puternica si mai apropiata de sufletul lor, a invataturii crestine (s.n.)”.

Icoanele constituie un indemn de a slavi pe Dumnezeu si de aceea ”Sfintii Parinti subliniaza mai ales faptul ca icoanele sustin amintirea slavirii lui Dumnezeu prin jertfele sfintilor si martirilor [...] [iar] prin icoana Mantuitorului slavim puterea dumnezeirii Lui”. Dar, ”in cult, [si] cantarea - dupa textul ei - este [...] mai ales o rugaciune de lauda si de slavire (s.n.)”. In general, despre cantarile liturgice se poate spune, la fel ca si despre icoane, ca sunt modalitati sau forme cultice ”necesare, indispensabile, [...] reclamate de modul uman de cunoastere, dependent de simturi si de limitele impuse de spatiu si timp.”

Aspectele comune, asemanarile cantarii liturgice cu icoana nu trebuie insa, desigur, sa stearga distinctia, deosebirea dintre ele. Chiar si numai referindu-ne la citatul precedent, simturile de care este dependent modul uman de cunoastere sunt diferite in cazul icoanei (vazul) si al cantarii (auzul).

Si fara a aprofunda implicatiile, poate fi interesant de observat ca vazul (vederea) presupune o relatie ”frontala” cu cineva (sau ceva) de ”vis-a-vis”, oarecum ”fata catre fata” - ceea ce aminteste definitia originara a ”persoanei” (ca si ”prosopon”), care in aceasta relatie isi afirma identitatea si isi plineste vocatia de comuniune. In ceea ce priveste auzul (si auzirea), omnidirectionalitatea (relativa) a receptionarii sunetului determina o relatie mult mai ”cuprinzatoare” si oarecum mai abstracta intre cel ce aude si cel sau ceea ce constituie sursa sunetului.

Auzirea poate avea loc uneori si atunci cand vazul nu este cu putinta - eventual nu este inca posibil, in sensul unei anterioritati a auzirii fata de vedere (asa cum ”credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos” Rom.10,17). Totusi limpezimea desavarsita vine pana la urma din vederea ”fata catre fata” (I Cor 13,12: ”Caci vedem acum ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin...”).

De asemenea, legat tot de caracterul mai putin lamurit al sau in comparatie cu ”ceea ce e vazut”, sunetul, luat in sine (si nu in cazul cuvantului manifestat sonor) pare mult mai potrivit semnalului simplu, asa cum este, spre exemplu, in cazul clopotului.

Parintele Vasile Grajdian

• Acatistul Maicii Domnului - Icoana Sporirea Mintii
  Publicat in : Acatiste
• Acatistul Maicii Domnului - La icoana Plangatoare de la Boian
  Publicat in : Acatiste
• Icoana, deosebirea intre ea si idol
  Publicat in : Dogma
• Icoana Schimbarii la Fata
  Publicat in : Schimbarea la Fata
• Icoana in lumea de astazi
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: