Criza liturgica

Criza liturgica Mareste imaginea.

Pentru a concluziona aceste observaţii generale referitoare la rolul şi metoda teologiei liturgice, trebuie spuse ceva mai multe despre „situaţia liturgică" a Ortodoxiei contemporane, care va fi obiectul de analiză în lucrarea actuală. Fără echivoc şi în deplină cunoştinţă a semnificaţiei cuvintelor mele, eu definesc această situaţie ca o criză liturgică profundă. O asemenea afirmaţie categorică va cauza, fără îndoială, surpriză şi chiar indignare printre mulţi oameni. Cum se poate asta? Desigur, totul în cultul nostru este aşa cum trebuie să fie: astfel gândesc majoritatea oamenilor ortodocşi şi chiar experţii neslavi în Ortodoxie sunt înclinaţi să consimtă aceasta. „Ea (Biserica Ortodoxă) nu a avut nevoie să intre în mişcarea liturgică, scrie Dom Rousseau, deoarece nu a oscilat niciodată în evlavia faţă de Liturghia ei, a rămas întotdeauna credincioasă acesteia în orice fel“. Şi, într-adevăr, la prima privire poate totul pare normal, aşa cum trebuie să fie. Biserica noastra ramane o Biserică liturgică par excellence, nu doar in sensul neîntreruptei tradiţii a cultului, ci, de asemenea, datorită locului pe care cultul îl ocupă în viaţa credincioşi lor, datorită dragostei deosebite pe care credincioşii o au pentru lăcaşul bisericii şi pentru slujbele ei.

Se poate spune că în timpul nostru viaţa Bisericii a devenit aproape exclusiv liturgică, că a fost redusă la cult şi numai la cult. „Dragostea pentru Biserică"  a devenit un sinonim al dragostei pentru lăcaşiil bisericii şi pentru cultul ei. Lăcaşul bisericii, îngrijirea lui şi păstrarea serviciilor, dragostea pentru cult, pentru frumuseţea şi onoarea sa, acesta este conţinutul principal al dragostei pentru Biserică. Mai multe schimbări pot fi observate în această pietate liturgică; Dar elementul său general şi fundamental este întotdeauna acelaşi: concentrarea evidentă pe cult (în sens restrâns) în viaţa Bisericii şi în experienţa religioasă personală. Trebuie să fim tulburaţi de aceasta?

In mod real întrebarea este: constituie acest „liturgism“ ortodox contemporan o situaţie fericită? Corespunde el veşnicei reguli de rugăciune a Bisericii? Este el o realizare a acelei închinări „în Duh şi Adevăr", care a fost dată Bisericii prin porunca lui Hristos?

Nu vom insista aici asupra multelor defecte şi greşeli mai degrabă primejdioase ale practicii liturgipe contemporane, deşi simt destule dintre ele care să ne facă să ne îndoim de sănătatea liturgică deplina a Ortodoxiei. Ele au fost tratate mai mult decât o dată în literatura specializată. Nu în aceste defecte, în ele însele, găsim esenţa a ceea ce noi am numit criză liturgică. Criza este determinată de ceva mult mai profund şi doar în relaţie cu acesta - ca simptom ori manifestare a sa - toate defectele particulare ale vieţii noastre cultice capătă semnificaţia lor adevărată.

Criza liturgică constă, întâi de toate, în conceptul greşit al funcţiei şi locului cultului în Biserică, în profunda transformare a înţelegerii cultului în conştiinţa Bisericii. Să subliniem faptul că vorbim aici despre ceva mult mai important decât neînţelegerea textelor, a ceremoniilor şi a limbajului serviciului divin. Vorbim aici despre întreaga interpretare a cultului şi despre experierea sa. Cultul - structura, forma şi conţinutul său - rămâne ceea ce a fost înainte şi, în mod esenţial, ceea ce a fost întotdeauna. In acest sens, este firesc a vorbi despre deplin-credincioşia Ortodoxiei conformă cu Liturghia sa. Dar a înţelege şi folosi aceasta sunt două lucruri diferite. A apărut o discrepanţă între scopul fundamental al cultului şi modul cum este înţeles, deoarece membrii Bisericii nu au mai observat pur şi simplu această discrepanţă, iar cheia care, se presupune, conduce la o înţelegere a cultului Bisericii exclude posibilitatea acestei înţelegeri. Indiferent cât de straniu poate suna, ceea ce întunecă înţelesul cultului este faptul că acesta a devenit pentru credincios un obiect de adoraţie, şi, mai mult decât atât, aproape singurul conţinut al vieţii Bisericii.

Ce este, mai exact, această nouă cheie şi cum de nu reuşeşte să corespundă naturii cultului? De fapt, cultul a încetat să fie înţeles ca o funcţie a Bisericii. Dimpotrivă, Biserica însăşi este înţeleasă ca funcţie a cultului. Cultul creştin, prin natura, structura şi conţinutul său, este revelarea şi realizarea de către Biserică a propriei ei naturi reale. Şi această natură este viaţa nouă în Hristos - unirea în Hristos cu Dumnezeu-Duhul Sfânt, cunoaşterea Adevărului, unităţii, iubirii, harului, păcii, mântuirii... In acest sens, Biserica nu poate fi echivalată sau contopită cu cultul; nu Biserica este cea care există pentru cult, ci cultul pentru Biserică, pentru bunăstarea ei, pentru creşterea ei la deplina măsură a „staturii lui Hristos“ (Efes. 4, 13). Hristos nu a stabilit o societate pentru observarea cultului, o „societate cultică“, ci mai degrabă Biserica drept cale de mântuire, ca viaţă nouă a omenirii recreate. Nu înseamnă că cultul este secundar în Biserică. Dimpotrivă, este inseparabil de Biserică şi fără el nu există Biserică.

Aceasta pentru că scopul său este de a exprima, forma ori a realiza Biserica, de a fi izvorul acelui har care întotdeauna face Biserica Biserică, iar pe poporul lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos, „neam ales şi preoţie împărătească“ (I Petr. 2, 9).

De fapt, în măsura în care Biserica există nu doar in statu vide, ci de asemenea in statu patriae, ea întruchipează în cult participarea la împărăţia lui Dumnezeu, aruncă o lumină a tainei veacului ce vine, exprimă dragostea ei faţă de Domnul care locuieşte în ea, exprimă comunicarea ei cu Duhul Sfânt. In acest sens cultul este scopul Bisericii, dar întocmai scopul Bisericii ca cea mai înaltă şi deplină expresie şi realizare a naturii ei: a unităţii şi dragostei ei, a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a comuniunii cu El. Dar în interpretarea contemporană a cultului există o absenţă caracteristică a înţelegerii acestuia ca expresie a Bisericii, ca creaţie a Bisericii şi ca împlinire a ei. Biserica a fost contopită cu cultul, a ajuns să fie înţeleasă ca o instituţie ierarhic sacramentală, existând pentru realizarea unui cult divin văzut ca un mister sacru, supratemporal şi imuabil.

Biserica este cea care garantează caracterul obiectiv al acestui act sacru, realitatea sa cum s-ar spune, iar în acest sens Biserica, în structura ei ierarhic sacramentală, este instrumentul acestui mister şi este subordonată lui. Biserica nu se poate exprima, crea şi desăvârşi decât în acest mister, deoarece în afara tainei înseşi nu există Biserică. Sunt doar credincioşi separaţi, într-o măsură mai mică sau mai mare trăind în mod individual prin acest contact sacru cu taina, prin sfinţirea sau hrana pe care o primesc de la ea; există de asemenea parohia, adică o organizaţie în primul rând laică, unită prin grija pentru prezenţa acestui „ceva sacru“ - pentru lăcaşul bisericii şi pentru asigurarea preoţiei când e necesar. Dar credinciosul individual, intrând în biserică, nu simte că este un participant şi celebrant al cultului, nu ştie că în acest act de cult el şi cci care împreună cu el constituie Biserica sunt chemaţi să o exprime pe aceasta ca viaţă nouă şi să fie transformaţi din nou în membri ai Bisericii. Credinciosul a devenit un „obiect" de cult, acesta este oficiat pentru „hrănirea“ sa, astfel încât să poată, ca individ, să-şi satisfacă „nevoile religioase".

In acelaşi fel, parohia nu înţelege că cultul, ca expresie a parohiei, o transformă pe ea în Biserică, îi dă acele dimensiuni pe care parohia nu le are şi nu le poate avea în mod natural. Trăind nu ca Biserică, ci prin propriile sale interese umane limitate, ea rămâne o comunitate limitat umană şi numai umană. Fiind transformat în ceva sacru în sine, cultul a „profanat", cum s-ar spune, toate celelalte în Biserică: conducerea ei a devenit pentru noi juridică şi administrativă; viaţa ei materială este strict separată de conţinutul ei spiritual, iar ierarhia (devenind săvârşitoare doar a Tainelor în care nimeni nu vede expresia, creaţia şi împlinirea Bisericii) e, după cum era de aşteptat, scoasă din domeniul administraţiei, finanţelor şi chiar învăţăturii Bisericii, deoarece toate aceste domenii au devenit profane şi nesfinte. Acum singurul conţinut al vieţii Bisericeşti, cultul, a încetat să fie înţeles în propriul lui conţinut real care trebuie să fie expresia, creaţia şi împlinirea Bisericii.

Majoritatea copleşitoare a credincioşilor ortodocşi nu manifestă interes pentru înţelegerea cultului, care este acceptat şi trăit doar în categorii mistice şi ascetice, dar niciodată „logice“. El mişcă sufletul credinciosului prin sacralitatea sa, prin misterul său, prin faptul că revelează o altă lume. Tot ce se întâmplă să cadă în sfera sa de influenţă devine năpădit de explicaţiile simbolice complicate. Este de la sine înţeles că acest simbolism nu este unul al Bisericii. Astfel, oamenilor le place să explice Sfânta Liturghie ca descriere a vieţii lui Hristos. Dar cine o explică ca expresie a vieţii Bisericii, ca acţiune prin care ea este realizată veşnic? Cine vede că în această acţiune ea nu descrie viaţa lui Hristos înaintea adunării, ci se manifestă, se creează şi se desăvârşeşte pe sine însăşi, ca trup al lui Hristos? Credinciosul iubeşte simbolurile, ceremoniile, întreaga atmosferă a lăcaşului bisericii, această hrană familiară şi preţioasă pentru sufletul său, dar această iubire nu tânjeşte după înţelegere, deoarece scopul cultului este gândit în mod precis ca răsplată a unei experienţe spirituale, ca hrană spirituală. Pentru comunitatea Bisericii, cultul a încetat să fie mărturia de sine a Bisericii.

Şi, în cele din urmă, comunitatea Bisericii devenind o societate cultică“, existând în cult şi de dragul cultului, individul care este membru al Bisericii a devenit incapabil să înţeleagă faptul că cultul - ca expresie, creaţie şi împlinire a Bisericii - plasează Biserica în faţa lumii, manifestă idealul ei în lume, idealul poporului lui Dumnezeu aşezat în lume cu o Evanghelie şi o misiune. Incetând a fi expresia Bisericii, cultul a încetat, de asemenea, să fie expresia Bisericii în relaţie cu lumea. El nu mai este văzut ca plămadă care creşte pâinea, ca iubirea lui Dumnezeu îndreptată către lume, ca mărturie despre împărăţia lui Dumnezeu, ca vestea bună a mântuirii, ca viaţă nouă. Dimpotrivă, cultul este experimentat ca o ieşire afară din lume pentru puţin timp, ca o supapă ori întrerupere în existenţa pământească, deschisă pentru primirea harului.
Sarcina noastră nu este de a urmări toate cauzele acestei crize liturgice. Aceasta ar cere o lungă digresiune în câmpul psihologiei şi sociologiei religioase. Să spunem simplu că această metamorfoză în înţelegerea cultului, această transformare a Bisericii într-o societate cultică poate fi acceptată într-un anume sens ca naturală. Rămâne întrebarea: este naturală pentru creştinism, pentru religia Noului Testament? Corespunde „liturgismul“ nostru semnificaţiei şi scopului Liturghiei? Pentru a răspunde acestor întrebări este necesar o dată în plus a examina regula de rugăciune a Bisericii şi a înţelege în ea regula credinţei. Aceasta este sarcina teologiei liturgice.

Pr. Alexander Schmemann

Fragment din cartea "Introducere in teologia liturgica", Editura Sophia

Cumpara cartea "Introducere in teologia liturgica"
 

Pe aceeaşi temă

23 Martie 2020

Vizualizari: 418

Voteaza:

Criza liturgica 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

viata liturgica cultul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE