Acest subiect a apărut printre preocupările liturgiştilor secolului al XX-lea, datorită unui curent de „înnoire liturgică" promovat, în mod special, de profesorul rus (din diasporă), părintele Alexander Schmemann, care, în majoritatea cărţilor şi studiilor sale, dar mai ales în Euharistia - Taina împărăţiei, vorbeşte despre revenirea la o anumită „tradiţie liturgică primară" care astăzi ar fi dispărut. Ne referim aici la problema citirii cu voce tare a rugăciunilor de la Liturghie, ceea ce i-a determinat pe mulţi adepţi, adesea „pe furiş", să pună în practică această idee, care - spune el - ar avea un impact misionar şi pastoral foarte mare.
Citirea cu voce tare a rugăciunilor Liturghiei a dinamizat viaţa multor parohii şi comunităţi ortodoxe, în special în diasporă. Totuşi, acest tip de „înnoire liturgică", marcată de mult entuziasm, dar nu şi suficientă ştiinţă istorico-liturgică, a dus la apariţia unor practici extrem de diferite, care depăşesc limitele libertăţii subiective de slujire.
Inainte de a merge mai departe, trebuie să mai remarcăm faptul că însuşi părintele A. Schmemann, în „Prefaţa" la cartea care a şi stârnit discuţii pe marginea acestui subiect, menţionează următoarele: Cartea acesta nu este un manual de teologie liturgică şi nici o cercetare ştiinţifică...; nu pretind că ea este nici deplină şi nici sistematică. Ea este un şir de reflecţii despre Euharistie. Aceste reflecţii nu decurg totuşi dintr-o „problematică ştiinţifică", ci din experienţa mea... Observăm deci că autorul ne dă aici mărturia unei experienţe vii, dar, în acelaşi timp, face trimitere la o anumită subiectivitate în abordarea problemelor. Să vedem însă cum au tratat alţii problema.
Intrucât prea multă bibliografie ştiinţifică referitor la această temă nu există, ne vom limita la două studii ale prof. Robert F. Taft, care tratează detaliat acest subiect, şi la alte câteva informaţii sumare din alte surse, făcând însă şi unele comentarii personale.
Nu ştim exact dacă în vechime toate sau anumite rugăciuni de la Liturghie se citeau în glas, spre a fi auzite de toţi, dar din izvoarele istorico-liturgice deducem că în primele trei secole rugăciunea euharistică (Anaforaua) nu avea un text definitivat sau normativ pentru toţi şi putea să fie „improvizată" la moment de episcopul sau chiar de preotul slujitor. Singura normă esenţială care trebuia respectată era adevărul de credinţă. Observăm însă că unii Părinţi din vechime, precum Sfântul Irineu de Lyon (+ 202) şi Ciprian al Cartaginei (t+258), condamnă ereziile pe care le mărturiseau unii eretici în Anaforalele lor. Logic, dacă ei cunoşteau aceste erezii din Anaforalele acelora, în-seamnă că ele erau rostite în auzul tuturor, pentru că, dacă s-ar fi rostit în taină, ei nu ar fi avut de unde să ştie despre aceste erezii.
Se pare că în vechime nici nu se practica citirea în gând sau parcurgerea doar cu ochii a textelor, indiferent de conţinutul lor; de aceea, nici rugăciunile nu erau citite în gând. Mai mult decât atât, din unele mărturii de prin secolele al IV-lea-al V-lea, se pare că nici rugăciunile particulare ale creştinilor din biserică nu erau rostite de aceştia doar în gând, de vreme ce Sfântul Niceta de Remesiana (+ 414) şi alţii se văd obligaţi să interzică păstoriţilor lor de a mai zice rugăciunile în glas, mai ales atunci când în biserică se citesc Scripturile sau se predică. Tot despre obiceiul rugăciunilor particulare (nemaivorbind de cele comune) spuse în glas ne vorbeşte şi Fericitul Augustin în Confesiunile sale.
Totodată observăm că în secolul al Vl-lea, mai întâi în Siria şi apoi în Constantinopol, tradiţia citirii în glas a rugăciunilor, inclusiv a Anaforalei, a început să dispară. Intr-o omilie atribuită lui Narsai (+ 517), în care acesta vorbeşte despre Anaforaua siriacă, se spune: Fiind îmbrăcat în haine strălucitoare, preotul - limba Bisericii -, deschizându-şi gura, rosteşte şi în taină îi vorbeşte lui Dumnezeu ca unui prieten. Pe la anul 600, Ioan Moshu scria în Limonariu despre un caz nefericit, când nişte copii au învăţat pe de rost Anaforaua şi o rosteau în joacă. Iată textul: „este obiceiul în biserică ca la sfintele slujbe să stea copiii în faţa Sfântului Altar şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine îndată după clerici. In unele locuri preoţii obişnuiesc să rostească cu glas mare rugăciunile; s-a întâmplat ca să înveţe pe de rost copiii rugăciunea Sfintei Anaforale, din faptul că a fost rostită cu glas mare necontenit.
Aici observăm două lucruri: 1) rostirea cu voce tare a Anaforalei devenise deja o raritate sau, cel puţin, nu era practicată de toţi; şi 2) Ioan Moshu dă o conotaţie negativă acestui obicei al „unor preoţi" de a citi rugăciunea Sfintei Jertfe în auzul tuturor şi, se pare, este adeptul practicii ca aceasta să fie citită în taină. Să vedem însă dacă toţi erau de aceeaşi părere.
Se ştie că împărarul-teolog Iustinian cel Mare încerca să impună clericilor să citească Anaforaua cu voce tare, prin Novela 137 din 25 martie 565, care hotărăşte ca toţi episcopii şi preoţii, nu în taină, ci cu voce tare, în auzul preacredinciosului popor, să facă... dumnezeiasca proaducere. Mai ştim că acelaşi împărat îi ameninţa cu sancţiuni grave pe cei care refuzau să execute întocmai acest ordin.
Cu toate acestea, practica liturgică din acea vreme şi de mai târziu a preferat citirea în taină a rugăciunilor euharistice, chiar dacă în istorie întâlnim anumiţi clerici sau mireni care erau nemulţumiţi şi indignaţi de această stare. Şi totuşi, chiar şi cel mai vechi manuscris păstrat până acum - Barberini 336 - prevede citirea celor mai multe rugăciuni în taină. Acelaşi lucru îl prevăd şi toate celelalte manuscrise şi ediţii ulterioare, fără însă ca aceste prevederi (de citire în taină a rugăciunilor) să închidă definitiv subiectul. Pretenţiile celor care doresc o revenire la obiceiul de a citi rugăciunile euharistice cu voce tare sunt totuşi îndreptăţite, dar să vedem în ce măsură.
Bineînţeles, Tradiţia Bisericii nu înseamnă numai trecut, ci şi prezent, şi viitor - ea fiind trăirea dinamică a Bisericii. Dar dacă ne-am referi chiar şi numai la trecut, în cazul dat acelaşi trecut ne prezintă argumente şi pentru citirea cu voce, şi pentru citirea în taină a rugăciunilor de la Euharistie. Deci cum să procedăm? Părintele Alexander Schmemann, despre care am amintit chiar la început, dar şi mulţi alţii (de cele mai multe ori imitându-i) propun o reformă aproape radicală, şi anume citirea tuturor rugăciunilor de la Sfânta Liturghie cu voce tare, deşi părintele Schmemann însuşi nu insista pe acest element, ci mai degrabă pe o apropiere lăuntrică dintre cler şi credincioşi şi pe împreuna lor liturghisire.
Pentru a fi mai expliciţi, trebuie să facem o precizare esenţială pentru cei care sunt orbeşte pro sau contra citirii cu voce a rugăciunilor de la Liturghie. Vom încerca să facem acest lucru cât mai sistematic.
1. De fiecare dată când, în istorie, era vorba despre citirea cu voce a rugăciunilor euharistice, se avea în vedere Anaforaua, nu şi alte rugăciuni. Despre Anafora vorbesc şi împăratul Iustinian în Novela sa, şi toţi cei care au mai ridicat această problemă.
2. Rugăciunile din categoria accessus ad altare, prin care preotul se roagă pentru sine însuşi, se pare că niciodată nu s-au citit cu voce tare. După părerea noastră, tot în taină se rostea şi rugăciunea la aminte, Doamne..., care se rosteşte înainte de înălţarea şi frângerea Sfântului Trup, la: „Sfintele, sfinţilor".
3. Se mai poate presupune că unele rugăciuni, precum: a) cele trei de la Antifoane, b) a Intrării Mici, c) a Cântării întreit sfinte, d) a plecării capetelor celor chemaţi şi a celor credincioşi, imediat după Tatăl nostru, e) rugăciunea de mulţumire, ce ar trebui să fie rostită de protos înainte de ecfonisul „Că Tu eşti sfinţirea noastră" şi f) ultima rugăciune de concediere, de după Amvon - deci toate acestea s-au rostit încă multă vreme cu voce tare, pentru că ele aveau un caracter special şi trebuiau să fie rostite solemn, mai ales că unele dintre ele atrăgeau după sine anumite acţiuni sau gesturi ale ascultătorilor. Dintre toate, numai Rugăciunea de după Amvon a rămas să fie citită în auzul tuturor.
Cum se poate proceda în prezent?
Unii consideră că vechea practică a citirii rugăciunilor cu voce tare trebuie restaurată în întregime, deşi o bună parte din adepţii acestei idei nu ştiu exact ce alte schimbări implică această practică. Tocmai de aceea, pe lângă tactul pastoral de implementare, recomandăm să se ţină seama şi de următoarele elemente:
In categoria rugăciunilor ce trebuie citite cu voce tare nu intră dialogurile dintre preot şi diacon, dar nici rugăciunile din categoria accessus ad altare şi, în special, rugăciunea Nimeni din cei legaţi (din timpul Heruvicului), care obligatoriu se citeşte în taină.
Toate rugăciunile trebuie citite înainte de ecfonis, căci acesta reprezintă sfârşitul rugăciunii şi nu al ecteniei. Rugăciunea poate fi citită simplu (fără melodie), iar ecfonisul, aşa cum o spune şi termenul, trebuie rostit recitativ, cu voce mai puternică.
Anumite cântări, şi în special cele din timpul Anaforalei, trebuie cântate simplu, chiar recitativ şi preferabil de către întreaga comunitate, iar preotul să citească Anaforaua cu voce tare, dar în aşa fel, încât aceasta să fie auzită doar în biserică, nu şi afară.
Există şi opinii mai rezervate, care pornesc de la ideea că mirenii într-atât de mult s-au obişnuit cu actuala practică, încât ei nici nu simt atât de mult nevoia de a auzi textul propriu-zis al Anaforalei, ci mai mult de a şti şi a simiţi că preotul nu stă în Altar fără rost, ci se roagă, spunând anumite rugăciuni, al căror sens nu se ştie în ce măsură ar fi înţeles de ei (mai ales acolo unde se folosesc în cult limbi arhaice). Bineînţeles, o astfel de rostire a rugăciunilor cu voce şoptită creează un efect mai mult psiho-emoţional decât unul cognitiv.
Se pare că nici în trecut Anaforaua nu era citită chiar atât de tare, încât să fie auzită absolut de toţi. In primul rând, acest lucru era imposibil în bisericile mari, mai ales la Sfânta Sofia, care avea o mulţime de balcoane şi anexe, unde stăteau diferite categorii de oameni. Acei copii de care vorbeşte Ioan Moshu au învăţat rugăciunile Anaforalei pe de rost datorită faptului că ei stăteau lângă Altar, dar restul credincioşilor auzeau mult mai puţin decât cei din apropierea Altarului. In al doilea rând, Anaforaua nu putea fi rostită chiar atât de tare de preot sau episcop, mai ales că, încă din vechime, se obişnuia ca această rugăciune să fie însoţită de închinăciuni sau de o poziţie mai aplecată a trupului - ceea ce împiedică destul de mult rostirea prea tare a unui text atât de lung şi profund.
Se ştie că problema citirii cu voce a acestor rugăciuni este îngreuiată şi de dispariţia diaconilor în majoritatea covârşitoare a parohiilor. Tocmai de aceea, pentru cei care caută o cale de mijloc în privinţa citirilor rugăciunilor Liturghiei, am putea să le sugerăm cinci principii practice de slujire:
1) Rugăciunile de la Liturghie să se rostească încet, în şoaptă. Acest lucru îi încredinţează pe credincioşi despre rugăciunea preotului, dar îl ajută şi pe preot să evite trecerea prea rapidă cu ochii peste text, fără să pătrundă sensul acestuia.
2) Rostirea să nu fie atât de tare, încât să-i împiedice pe creştinii din biserică să asculte cele cântate sau citite la strană.
3) In cazul în care strana termină răspunsul (cântarea) înainte ca preotul să-şi încheie rugăciunea în taină, preotul poate citi puţin mai tare, şi nu este nevoie ca strana să repete răspunsurile, chiar şi la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.
4) La slujbele în sobor, citirea rugăciunilor (aşa-numite „în taină") să fie făcută astfel, încât ceilalţi slujitori care se află în Altar să nu mai fie nevoiţi să recitească fiecare rugăciunile, ci să le audă din gura protosului. In asemenea situaţii, protosul poate încredinţa şi celorlalţi coliturghisitori ai săi (mai ales celor care citesc clar şi frumos) să citească anumite rugăciuni din Liturghie, cu excepţia Anaforalei, care trebuie rostită integral de către protos.
Fără a avea pretenţia elucidării problemei, considerăm că, din cele expuse de noi, cititorul va putea singur să tragă concluzia despre cum ar trebui să se procedeze. Şi asta, până când Sinodul fiecărei Biserici locale va hotărî cum să se aplice indicaţiile de mai sus.
LITURGHIA ORTODOXĂ. ISTORIE ŞI ACTUALITATE, IEROMONAH PETRU PRUTEANU; Editura Sophia
Cumpara cartea "LITURGHIA ORTODOXĂ. ISTORIE ŞI ACTUALITATE"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.