Care este rolul participarii noastre in urcusul intalnirii cu Unul Sfant? Este chiar inima problemei si a cautarii noastre. Cine este sfant si cum putem sa devenim noi sfinti? Cum ajungem sa-L lasam sa traiasca in noi pe Unul Sfant? Sunt intrebari si preocupari care trebuie sa fie inima vietii noastre, neavand valoare decat in momentul in care sunt indreptate spre sfintenie, spre aceasta unire cu Dumnezeu ce se desavarseste intr-o maniera implinitoare prin Euharistie. O unire ce totdeauna ramane adevarata, dar din ea trebuie sa intelegem sa devenim constiinciosi.Sfantul Nicolae Cabasila este un sfant din veacul al XIV-lea. Ajunge sa fie recunoscut pentru renumitele sale lucrari: Explicarea Sfintei Liturghii si Viata in Hristos, opere pe care le vom folosi ca baza a acestui articol, tema fiind fraza cruciala de mai sus „Sfintele Sfintilor“. Aceasta fraza este rostita dupa anaforaua euharistica, exact inaintea impartasirii clerului si poporului. Raspunsul stranei este: „Unul Sfant, Unul Domn Iisus Hristos, intru Slava lui Dumnezeu Tatal“ , raspuns care face aluzie la Epistola I Corinteni 8, 6 si Filipeni 2, 11.

Acest raspuns ne face sa intelegem definitia sfinteniei. „Sfintele Sfintilor“, ca aclamare a preotului si raspunsul stranei, este asadar raspunsul nostru; fiecare dintre noi privind in interiorul sufletului si vazand goliciunea exclamarii „Unul Sfant este Sfant…“ sa incercam chiar sa devenim sfinti intrand in comuniunea, in legatura cu El – sursa sfinteniei, sursa care trebuie sa o incarnam in noi, devenind o „sursa de apa izvoratoare in viata vesnica“ (Ioan 4, 14).

Traversand Euharistia avem aceasta sursa. Trebuie sa devenim constiinciosi de aceasta, fiindca nu sunt doar cuvinte frumoase, ci insusi scopul vietii crestine. Ne unim cu Unul Sfant in Euharistie, aceasta fiind culmea vietii noastre spirituale, dupa cum ne spune Sfantul Nicolae Cabasila: „Dupa Euharistie nu mai este nimic altceva catre ce am mai putea tinde… darul trebuie pastrat pana la capat“ .Dupa cuvintele Sfintilor Parinti nu putem sa avem o bucurie mai mare decat aceea a intalnirii cu Hristos in Euharistie, dar pentru aceasta trebuie sa devenim constiinciosi in pastrarea acestui dar. Euharistia este culmea vietii noastre, insa noua ne ramane sa-L intalnim si sa-L traim pe Hristos asa cum se cuvine. Pentru a ne putea apropia de aceasta bucurie inexprimabila, trebuie sa ajungem sa devenim asemanatori lor, adica sfintilor, ca unirea noastra sa fie deplina si reala. Pentru ca nu este posibil sa ne unim cu Hristos daca ne separam de El, savarsind pacatul. Voi va uniti cu Unul Sfant si nu sunteti sfinti, aici vedem ca sfintenia membrelor bisericii trebuie sa fie obligatorie, si nu nevrednicia cu care noi suntem obisnuiti sa ne etichetam.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune in legatura cu acest subiect: „orbirea din noi trebuie sa o schimbam pentru a ne aseza la aceasta masa dumnezeiasca si a ramane intotdeauna aceiasi dupa participarea la Sfintele Taine“. Aceasta ne arata prea bine care este importanta participarii noastre in urcusul intalnirii cu Dumnezeu. Vrem sa fim sfinti, deci sa implinim in noi proiectul tainic al Intruparii lui Dumnezeu, dar nu este suficient sa ne unim cu El, trebuie de asemenea sa dorim ca aceasta legatura sa persiste in noi ca ceva pretios, care ne este daruit de Fiul lui Dumnezeu, ea fiind singura realitate pe care trebuie sa o traim, altfel „vom gusta judecata, nesocotind Trupul Domnului“ (I Corinteni 11, 29).

Cred ca este ceva artificial sa ajungem sa separam in doua parti chestiunea sau intrebarea noastra Unul Sfant – sfintenia si elanul nostru catre aceasta sfintire cu El. Ajungem sa accedem la aceasta sfintenie doar daca suntem in comuniune cu Unul Sfant. Atunci cand spun „sfintenia noastra“ nu este vorba despre o alta sfintenie decat
aceea care ne-a fost daruita de aceasta minune permanenta de a-L trai pe Dumnezeu in noi si noi sa traim in El continuu. Asa cum ne spune Sfantul Nicolae Cabasila
„cand pui mai multe oglinzi sub soare, toate stralucesc si rasfrang raze de ai crede ca se vad mai multi sori, dar in realitate unul este soarele care se rasfrange in toate“ .
De care viata este vorba daca nu despre viata cu Dumnezeu, unirea cu Unul Sfant, adica sfintenia – singura si adevarata viata. O viata care este in crestere in noi, care „ia trup in noi“, in care noi crestem vesnic, fara oprire. Cu adevarat acest progres este inceputul nostru catre Unul Sfant, este sfintenia inaintea impartasirii. In cea de-a noua cantare a canonului pascal, cantam „Da-ne noua sa ne impartasim mai cu adevarat in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale“, ceea ce vrea sa ne arate ca nu este vorba de o alta impartasire decat aceea pe care o avem acum, sau dintr-un alt Hristos decat acela pe care-L avem acum. Participarea noastra la viata in Hristos are ca suport Sfintele Taine, deci contributia noastra este pretioasa. Iata-ne prezenti, preotul ridica Agnetul rostind: „Sfintele Sfintilor“, iar noi trebuie sa ajungem sa le acceptam. Suntem noi sfinti? Dupa cuvintele Sfantului Apostol Pavel, da, suntem. Ceea ce este important in viziunea sa legata de sfintenie este faptul ca noi avem sfintenia in Hristos, dar trebuie sa ajungem sa ne alipim de aceasta sfintenie. Aceasta este foarte bine exprimata in inceputul primei Epistole catre Corinteni, care este destinata „Bisericii lui Dumnezeu stabilita la Corint, celor sfintiti intru Iisus Hristos, celor chemati sfinti“ (I Corinteni 1, 2). Se pare ca suntem in fata unei contradictii. Prin botezul nostru suntem asociati jertfei lui Hristos, ne imbracam in Hristos, ne asociem cu moartea si invierea Lui care ajung sa fie ale noastre, dar aceasta nu poate fi o procedura automata. In botez noi ajungem sa ne atasam Celui ce este Unul Sfant, iar aceasta atasare se desavarseste cu adevarat in Euharistie, in unirea cu Hristos Cel Inviat. Avem sursa sfinteniei in noi, dar totul depinde de intrebuintarea pe care vrem sa i-o dam. Suntem sfintiti in Hristos, dar trebuie sa ajungem sa traim aceasta sfintenie de care trebuie sa fim constienti, altfel impartasirea noastra cu Hristos nu are cu adevarat sens. Sfantul Nicolae ne spune: „ca si cel lipsit de simtul mirosului nu poate gusta mireasma Duhului chiar daca el s-ar fi varsat peste toata lumea“.Cred ca aici este foarte important sa subliniem ca Stapanul se da in totalitate fiecarui credincios, dar ne este dat noua sa tragem folosul. Cel mai vrednic si cel mai nevrednic il primeste pe Hristos insusi, dar El nu poate sa salasluiasca egal in cele doua cazuri, nu pentru ca El nu vrea ca toti sa se mantuiasca (I Timotei 2, 4), ci pentru faptul ca El respecta libertatea noastra, fara de care nu putem sa devenim dumnezei. Fara aceasta cale catre soare nu putem sa ne unim cu El. Iata de ce pregatirea noastra in unirea cu Unul Sfant este indispensabila si ea poate fi numita anticiparea sfinteniei care este rodul unirii noastre cu Unul Sfant. In exemplul cu soarele, atunci cand mergem catre el deja anticipam lumina caldurii sale, incepem sa ne obisnuim pentru unirea ultima cu el, fara aceasta pregatire arzatoare nu putem profita nici de caldura, nici de lumina, nici de frumusetea soarelui. Aceasta unire cu Hristos daca nu este traita si pregatita, fiind asteptata cu dorinta din partea noastra, ea nu aduce bucurie si viata vesnica, adica viata cu Dumnezeu – sfintenia insasi.Este cu adevarat viata si nu o instanta izolata a existentei noastre in care trebuie sa se implineasca unirea cu Mantuitorul nostru. Noi ne unim trupeste cu Hristos in momentul impartasirii „caci ei sunt madulare ale aceluiasi Trup, carne din carnea Lui si oase din oasele Lui“, dar noi trebuie sa-l primim, trebuie sa-l acceptam.

Este putin dificil a pricepe. Creatorul trebuie sa fie acceptat de catre faptura sa, El bate la usa sufletelor pe care le-a creat si foarte adesea acest cersetor de dragoste ramane afara, El se vede indepartat, trimis inapoi de catre faptura Sa, pentru care El a venit sa se ofere si s-a oferit, dar El nu a fost acceptat, cum ne spune Sfantul are ca suport Sfintele Taine, deci contributia noastra este pretioasa. Iata-ne prezenti, preotul ridica Agnetul rostind: „Sfintele Sfintilor“, iar noi trebuie sa ajungem sa le acceptam. Suntem noi sfinti? Dupa cuvintele Sfantului Apostol Pavel, da, suntem.  Ceea ce este important in viziunea sa legata de sfintenie este faptul ca noi avem sfintenia in Hristos, dar trebuie sa ajungem sa ne alipim de aceasta sfintenie. Aceasta este foarte bine exprimata in inceputul primei Epistole catre Corinteni, care este destinata „Bisericii lui Dumnezeu stabilita la Corint, celor sfintiti intru Iisus Hristos, celor chemati sfinti“ (I Corinteni 1, 2). Se pare ca suntem in fata unei contradictii.
Prin botezul nostru suntem asociati jertfei lui Hristos, ne imbracam in Hristos, ne asociem cu moartea si invierea Lui care ajung sa fie ale noastre, dar aceasta nu poate fi o procedura automata. In botez noi ajungem sa ne atasam Celui ce este Unul Sfant, iar aceasta atasare se desavarseste cu adevarat in Euharistie, in unirea cu Hristos Cel Inviat. Avem sursa sfinteniei in noi, dar totul depinde de intrebuintarea pe care vrem sa i-o dam. Suntem sfintiti in Hristos, dar trebuie sa ajungem sa traim aceasta sfintenie de care trebuie sa fim constienti, altfel impartasirea noastra cu Hristos nu are cu adevarat sens. Sfantul Nicolae ne spune: „ca si cel lipsit de simtul mirosului nu poate gusta mireasma Duhului chiar daca el s-ar fi varsat peste toata lumea“ .Cred ca aici este foarte important sa subliniem ca Stapanul se da in totalitate fiecarui credincios, dar ne este dat noua sa tragem folosul. Cel mai vrednic si cel mai nevrednic il primeste pe Hristos insusi, dar El nu poate sa salasluiasca egal in cele doua cazuri, nu pentru ca El nu vrea ca toti sa se mantuiasca (I Timotei 2, 4), ci pentru faptul ca El respecta libertatea noastra, fara de care nu putem sa devenim dumnezei. Fara aceasta cale catre soare nu putem sa ne unim cu El. Iata de ce pregatirea noastra in unirea cu Unul Sfant este indispensabila si ea poate fi numita anticiparea sfinteniei care este rodul unirii noastre cu Unul Sfant. In exemplul cu soarele, atunci cand mergem catre el deja anticipam lumina caldurii sale, incepem sa ne obisnuim pentru unirea ultima cu el, fara aceasta pregatire arzatoare nu putem profita nici de caldura, nici de lumina, nici de frumusetea soarelui. Aceasta unire cu Hristos daca nu este traita si pregatita, fiind asteptata cu dorinta din partea noastra, ea nu aduce bucurie si viata vesnica, adica viata cu Dumnezeu – sfintenia insasi. Este cu adevarat viata si nu o instanta izolata a existentei noastre in care trebuie sa se implineasca unirea cu Mantuitorul nostru. Noi ne unim trupeste cu Hristos in momentul impartasirii „caci ei sunt madulare ale aceluiasi Trup, carne din carnea Lui si oase din oasele Lui“, dar noi trebuie sa-l primim, trebuie sa-l acceptam. Este putin dificil a pricepe. Creatorul trebuie sa fie acceptat de catre faptura sa, El bate la usa sufletelor pe care le-a creat si foarte adesea acest cersetor de dragoste ramane afara, El se vede indepartat, trimis inapoi de catre faptura Sa, pentru care El a venit sa se ofere si s-a oferit, dar El nu a fost acceptat, cum ne spune Sfantul ajungem imediat sa ne detasam de El prin pacatele ce le savarsim. Cum putem intitula aceasta atitudine decat ca pe o forma de ipocrizie. El, Hristos Domnul, se uneste cu fiecare din noi dintr-o maniera totala, iar noi din contra, nu vrem sa acceptam aceasta unire. Astfel noi ajungem sa facem din unirea euharistica un act exterior, formal, care in cele din urma nu are nici un sens pentru noi. In Euharistie noi nu ne unim doar cu Trupul lui Hristos, „noi intrupam in noi viata Sa pamanteasca, pentru a o trai pe a noastra“. Exact de aceea, Sfantul Nicolae
spune ca atunci cand preotul „ridica Agnetul si il arata, el nu invita toata lumea, ci doar pe cei care sunt in stare sa participe cu vrednicie“.

Sfantul Ioan Gura de Aur in Omilia LXXXII la Matei nu face decat sa sustina pozitia Sfantului Nicolae Cabasila. Cei doi sfinti evidentiaza faptul ca preotul este cel care ingaduie sau opreste de la Sfanta Impartasanie, si nicidecum fiecaruia cum ii trece prin minte; este o marturie pentru acele persoane care singure se considera nevrednice in a se apropia de Domnul. De altfel, este un sentiment indispensabil in intalnirea noastra cu Hristos. Niciunul nu poate fi sigur de sine apropiindu-se de Sfintele Taine 14. Sfantul Vasile cel Mare in cea de-a sasea rugaciune dinainte de Sfanta Impartasanie ne spune: „Ştiu, Doamne, ca intru nevrednicie ma impartasesc cu preacuratul Tau Trup si cu scump Sangele Tau“, deoarece sfintenia nu este „rezultatul omenirii vrednice“. Tot efortul nostru, toata asceza, nu fac decat sa arate limitele noastre omenesti. Vazandu-le, ajungem sa intelegem ca fara Dumnezeu nu putem face nimic. Nu putem spune ca nevointa pe care o implinim fiecare dupa
putere, il aduce pe Dumnezeu sa se salasluiasca in noi prin Impartasanie. Nu meritam acest lucru, trebuie insa sa-l privim ca pe un dar al milostivirii lui Dumnezeu, dar
care nu ne poate fi impus. Dumnezeu nu trece peste vointa noastra, de aici putem vedea ca participarea noastra la Euharistie nu poate sa ne uneasca cu Dumnezeu, daca ea nu este precedata si urmata de un elan continuu cu cel Unul Sfant. Sfintenia ca pecete este adanc inradacinata in noi, insa adesea noi ne comportam ca unii care nu o cunosc si nu o implinesc. Vedem cat de dificil este de a explica „nevrednicia“ persoanelor care nu se impartasesc cu Hristos, care nu doresc sa devina sfinti, regula care astazi este din ce in ce mai des intalnita, transformanduse intr-o obisnuinta. „Sfintele Sfintilor“ nu este o contradictie ? Daca suntem sfinti de ce mai avem nevoie sa primim sfintele daruri? Pentru ca devenim sfinti nu prin noi insine, ci doar daca suntem in raport cu cel Unul Sfant. Credinciosii sunt numiti sfinti datorita
participarii lor la cele sfinte. Avem sfintenia datorita Celui ce este Unul Sfant, care ni se comunica in Euharistie, dar Dumnezeu Atotputernicul nu poate sa traiasca in noi fara permisiunea si acordul nostru, deoarece respecta libertatea noastra ca fiind darul cel scump oferit de El omenirii. Iata-ne inaintea Sfintelor Taine, preotul ne invita sa fim partasi ai Sfintelor Sfintilor, este o participare ce imbratiseaza toata viata si fiinta noastra. O unire fara confuzie in care nu suntem noi cei care traim, ci Hristos Cel care traieste in noi (Galateni 2, 20). O unire care poate sa se implineasca cu conditia ca noi sa-L acceptam pe Mantuitorul in noi, ca noi sa nu-L alungam. Noi suntem cei care
facem alegerea, fie ne lasam sfintiti de Unul Sfant, fie ajungem sa-L indepartam din sufletele noastre pe Cel ce insusi le-a creat.

Ierom. Nectarie Petre

Sursa: Altarul Banatului, nr. 4-6

• Sfantul Duh in teologia si viata bisericii ortodoxe
  Publicat in : Dogma
• Sfantul Duh in Treime
  Publicat in : Pogorarea Sfantului Duh
• Sfantul Duh si Biserica in invatatura Sfintilor Parinti
  Publicat in : Dogma
• Sfantul Duh in viata Bisericii
  Publicat in : Dogma

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: