Arderea (incinerarea) mortilor - ca de altfel si ingroparea lor - nu are doar un caracter practic, ci si profund simbolic. Respectiv, faptul de-a prefera arderea mortilor - sau, dimpotriva, ingroparea lor - nu se epuizeaza la nivelul logicii, ci tine de fiinta mai profunda a existentei omului; tine de raportarea lui la cel mai acut fenomen limita al propriei existente, moartea. Iar sensul pe care omul il atribuie mortii isi pune pecetea pe optiunea lui pentru una din aceste doua variante.
Devine, asadar, limpede ca si ingroparea mortilor, cu toate ca nu constituie o chestiune dogmatica, nu inceteaza de-a fi direct legata de invatatura dogmatica a Bisericii, invierea mortilor, in care crede Biserica, nu va depinde de ingroparea sau arderea lor. Dar si invers: ingroparea mortilor nu este fara legatura cu credinta in inviere. Preferarea ingroparii si respingerea incinerarii se intretes cu intreaga invatatura crestina despre om si scopul existentei lui.
Biserica nu simte repulsie fata de trup, ci il cinsteste. Omul este trupul lui Dumnezeu nu doar ca suflet, dar si ca trup. Iar scopul existentei omului este sa primeasca inlauntrul lui pe Cel al Carui chip este, adica pe Dumnezeu. Toate celelalte se incadreaza si se subordoneaza acestui scop. Daca arderea trupului omului se intampla sa slujeasca acestui scop, este nu numai acceptata, dar si de dorit. Astfel, crestinii care erau condamnati la moartea prin ardere nu au evitat-o, ci au rabdat-o, tintind la unirea lor cu Hristos.
Repulsie fata de trup se observa in religiile orientale si in idolatrie. Pentru Biserica trupul este templu al Sfantului Duh; este biserica cea vie, in care omul este chemat sa slujeasca si sa se inchine lui Dumnezeu. Iar Sfintii care L-au slujit si s-au inchinat cu adevarat lui Dumnezeu sunt, prin moastele lor, temelia bisericilor zidite, in care slujesc credinciosii. De aceea Biserica cinsteste ramasitele pamantesti ale Sfintilor si le pastreaza ca pe un tezaur de mult pret.
Acolo unde trupul mort este considerat ramasita pamanteasca cinstita a existentei umane, este firesc ca acesta sa se cinsteasca. Acolo si ingroparea sau, mai apoi, pastrarea osemintelor este ceva sacru. De altminteri cunoastem astazi ca osemintele, desi uscate, mentin vie identitatea biologica a celui mort, pe cand cenusa nu. Acolo unde, insa, trupul omenesc mort este tratat ca hoit macabru, este firesc sa se urmareasca disparitia lui. In acest din urma caz nu se disting simboluri, ci obiecte naturale cu valoare utilitarista ori financiara. Si, odata cu problemele marilor centre urbane, este considerata mai logica si mai practica arderea mortilor.
In intreaga istorie a Vechiului Testament si a crestinatatii nedespartite, arderea mortilor este abordata ca obicei idolatru si este considerata fapta respingatoare. Indeosebi moartea prin foc este legata in Vechiul Testament de crime oribile. Noul Testament considera de la sine inteleasa ingroparea mortilor, iar in istoria Bisericii doar unii dintre prigonitorii ei au recurs la incinerarea trupurilor crestinilor, pentru a sterge pomenirea lor si a lovi in nadejdea invierii lor. In vremurile mai noi arderea mortilor s-a aplicat si ca forma de purificare a lumii de prezenta lor.
Dorinta disparitiei sau a pastrarii in mormant a trupului mort este direct legata de intreaga atitudine a omului fata de moarte. Cand cineva vrea sa uite de moarte, este firesc sa elimine orice are legatura cu ea sau care ii aminteste de ea. Iar la aceasta este ajutat din plin de sistemele societatii contemporane. Toate ii inlesnesc trecerea sub tacere a mortii. In acest climat este firesc sa se urmareasca si disparitia trupului omenesc mort. Ingroparea in mormant pastreaza nu doar amintirea (pomenirea) mortului, dar si pe cea a mortii. Pentru a pastra cineva pomenirea aceasta, fara a fi obsedat de ea, are trebuinta sa creada in biruinta asupra mortii. Crestinul crede in aceasta biruinta si asteapta invierea, care se refera la intregul lui ipostas psihosomatic. Cand exista credinta si asteptarea aceasta, atunci si raportarea la moarte si la trupul mort devine analoaga. Iar aceasta raportare insufla etosul (duhul, trairea) sau morala care s-a cultivat de secole pe aceste locuri, pe cand arderea mortilor introduce un nou etos, o noua morala.
Arderea mortilor nu ataca direct dogma invierii. Ataca, insa, simtirea si etosul cultivate de aceasta dogma. Deformeaza perspectiva si asteptarea Bisericii in legatura cu omul. Astfel este atinsa si dogma, pentru ca dogma este unita organic cu etosul si viata Bisericii. In ceea ce priveste spatiul grecesc, unde arderea mortilor era cunoscuta in perioada precrestina, ingroparea lor a fost consacrata de Biserica si a devenit mai apoi de la sine inteleasa. Deja Sfantul Apostol Pavel o compara cu semanarea bobului de grau si o leaga de asteptarea vietii celei noi. Cand asteptarea aceasta se stinge, atunci si ingroparea isi pierde dimensiunea ei simbolica.
Simtirea si etosul fiecarui popor fata de cei morti isi lasa amprenta sau se intipareste si in limba lui. Iar amprenta aceasta are o importanta deosebita, pentru ca se mentine vie in viata cotidiana. in limba greaca mortul este numit adormit, iar locul unde sunt ingropati mortii salasul celor ce dorm, "dormitor". Nimeni nu se gandeste sa il arda pe acela despre care are sentimentul ca doarme, in afara de cazul in care il uraste de moarte. Mai mult, celui mort i se spune si iertat. Iar verbul (neogrec) (a muri) il are ca sinonim pe (a fi iertat), (iertare; literal: impreuna-cuprindere, con-locuire) reprezinta o sinteza grandioasa a simtirii si a etosului. A etosului, pentru ca il impaca pe cel ce iarta cu cel pe care il iarta. Si a simtirii, pentru ca cel ce este iertat este adapostit in spatiul (pe taramul) vietii personale al celui ce iarta. Ramane in amintirea sau in pomenirea acestuia. Pentru el se fac pomeniri (pomeni), si aceasta la soroace clar randuite, pe care traditia le leaga de diversele faze de descompunere ale trupului. Mormantul este monument, adica loc de pomenire si pelerinaj pentru toti cei care l-au iubit si l-au iertat/l-au impreuna-cuprins pe cel mort. Acesta continua sa existe ca iertat/impreuna-cuprins.
Cand exista simtirea si etosul acesta nu se pune problema acordarii de spatii pentru ingroparea celor morti, dupa cum nu se pune o asemenea problema nici atunci cand este nevoie de-a fi acoperite si alte necesitati vitale ale societatii. Simtirea nevoii de-a pastra vie pomenirea celor adormiti isi gaseste spatiile si modalitatile satisfacerii ei. Pomenirea celor adormiti reaminteste radacinile, traditia (datina), dar si datoria celor vii fata de ei. Faptul de a-i da uitarii pe cei morti face inconsistenta comuniunea si societatea celor vii. Orice societate, dar si intreaga viata, este de neinteles fara cei morti. Limba, religia, felul de-a fi, obiceiurile, cultura sunt mostenite de la ei. Incinerarea lor nu se poate sa nu se reflecte si asupra tuturor celor lasate de ei ca mostenire.
In chestiunea incinerarii ortodocsilor poate aparea si un alt aspect delicat. Se poate intampla ca cineva sa ceara ca dupa moartea sa sa fie ars. Incinerarea, insa, va urma sa fie facuta de oameni ce vor fi in viata. Si este foarte probabil ca acestia - in lumea ortodoxa aproape sigur - sa aiba conceptii care vin in contradictie cu dorinta lui. Cum, deci, vor putea fi obligati sa indeplineasca dorinta celui disparut? Si in ce masura dorinta individuala a aceluia, care exprima o anumita atitudine fata de trupul omenesc, nu violeaza libertatea de constiinta a celor ce au o alta atitudine in aceasta privinta?
In legislatia iustiniana exista urmatorul exemplu. Un cetatean roman l-a facut pe cineva mostenitor al sau, cu conditia ca acela sa ii arunce trupul in mare. Mostenitorul a refuzat sa il arunce in mare si l-a ingropat. S-a pus atunci problema dezmostenirii, pe motiv ca mostenitorul nu a indeplinit prevederea testamentara privitoare la trupul testatarului. Tribunalul a considerat fapta aruncarii trupului in mare ca imorala si neconformarea mostenitorului ca actiune laudabila, in acord cu morala crestina.
Biserica nu isi impune credinta si ritualurile ei celor straini de ea. Dar nici cei straini de ea nu trebuie sa ii ceara sa binecuvinteze optiunile facute dupa bunul lor plac. Arderea trupului neinsufletit poate fi aleasa in mod liber, dar nu poate fi transformata intr-un act bisericesc. Se poate asocia funeraliilor civile. Insa pozitia Bisericii fata de ea nu poate sa nu fie una negativa.
Georgios Mantzaridis
Fragment din cartea "Morala Crestina", Editura Bizantina
-
Incinerarea - un pacat al timpurilor noastre
Publicat in : Morala -
De la mormantul lui Hristos la mormantul nostru
Publicat in : Religie -
Viata de apoi in Grecia antica
Publicat in : Grecia antica -
Viata de apoi
Publicat in : Hititii
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.