Cand incepe viata umana?
Spre deosebire de omologii lor romano-catolici, teologii ortodocsi nu vor sa se pronunte asupra unui moment anume cand Dumnezeu inzestreaza embrionul nou creat cu suflet. Gandirea occidentala este marcata de un anume dualism in aceasta privinta, sustinand ca sufletul este creat in acealsi timp cu trupul sau ca sufletul ii este infuzat trupului la un anumit timp dupa fertilizare.
Pentru ortodocsi, aceasta viziune reifica sau obiectiveaza sufletul, deosebindu-l de corp, ca o entitate separata. Din perspectiva holistica a Parintilor greci, ar fi mai potrivit sa vorbim despre trup nu ca avand sau posedand un suflet si ca fiind insufletit. In fiecare stadiu al existentei sale este insufletit de psyche, principiul datator de viata daruit de Dumnezeu.
Nici trupul, nici sufletul nu pot exista in ultima instanta unul fara celalalt, chiar daca moartea fizica implica o anumita separare a sufletului de carne. Corpul (soma) cuprinde carnea, sufletul si duhul si, desi carnea "se intoarce in tarana", caracterul trupesc sau somatic al existentei noastre ramane in eternitate. Din acest motiv, adoptand imagistica biblica, sustinem ca biruinta lui Hristos asupra mortii rezida nu in imortalitatea sufletului, ci in invierea trupului.
De aceea, in loc sa sustinem ca persoana umana primeste si poseda un suflet ca pe o entitate distincta de trup, ar fi mai corect sa spunem ca persoana este o fiinta insufletita si este asa inca de la fertilizare. Cu alte cuvinte, sufletul trebuie sa fie inteles ca suflul datator de viata care indruma cresterea persoanei de la fertilizare, prin moarte, pana in imparatia cereasca.
Acest mod de gandire conduce la concluzia esentiala ca viata umana este sfanta chiar de la inceputul sau, de vreme ce este o existenta insufletita inca de la zamislire, in aceasta calitate este o existenta personala, creata dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu si inzestrata cu sfintenie, care o meneste vietii vesnice.
Cea mai stringenta chestiune pe care trebuie sa o luam in discutie relativ la utilizarea celulelor embrionare si la donare este intrebarea binecunoscuta, indelung dezbatuta, cu privire la momentul cand incepe viata umana.
Acum cativa ani am incercat sa pun aceasta intrebare referindu-ma la descoperirile recente in domeniul embriologiei. Concluzia la care am ajuns era ca viata umana incepe la conceptie - adica la fertilizare sau singamie -, odata cu fuziunea dintre nucleul spermei si ovul, pentru a produce zigotul unicelular.
Parerea mea era ca procesul continuu dintre fertilizare si nastere este de asemenea natura, incat nu se poate argumenta ca exista alt punct care sa marcheze inceputul actual al vietii. Desi nu mi-am schimbat punctul de vedere, merita totusi sa nuantez concluziile pe care le-am tras si sa ridic iar intrebarea cu privire la dovezile stiintifice pe care se bazeaza acele concluzii. ingaduiti-mi sa incep cu o scurta privire generala asupra problemei.
De-a lungul istoriei s-au dat diferite raspunsuri la intrebarea legata de inceputul vietii umane. Alegerea fundamentala se face intre insufletirea "imediata" si cea "intarziata" sau umanizare; altfel spus, zigotul in sine poate fi considerat un individ uman (si nu doar o bucata amorfa de tesut uman) ori individualitatea incepe de fapt mai tarziu, in timpul sau dupa perioada de gestatie?
Cei care apara cel de-al doilea punct de vedere sugereaza o varietate de posibilitati. Strict vorbind, unii sustin ca viata umana incepe odata cu implantarea ovulului fertilizat in peretele uterin; altii sustin ca incepe la un timp foarte scurt dupa aceea, cand se contureaza trasatura primitiva sau primitive body axis, care duce la dezvoltarea initiala a ma-duvei spinarii si a sistemului nervos central.
Altii - trebuie sa subliniem ca adesea cu scopul de a mentine dreptul de avort - identifica primul stadiu al vietii umane reale cu momentul in care mama simte in pantecele sau prima miscare a pruncului sau cu nasterea, cand copilul ia prima inghititura de aer ori incepe sa respire singur. Mai mult, altii ii neaga copilului nou-nascut dreptul la recunoastere si protectie legala pana ce nu va dovedi ca nu sufera de anomalii genetice grave, deficienta mintala si alte defecte. Din acest punct de vedere, viata umana incepe numai cand societatea spune ca incepe si cand ii confera pruncului nou-nascut statutul de fiinta sau persoana umana.
Nu exista nici o indoiala ca, in ceea ce priveste fertilizarea, embrionul nou creat este caracterizat de unicitate genetica sau, si mai precis, de individualitate genetica. Sigur ca aceasta structura genetica nu constituie in sine embrionul, dar va determina fiecare celula a fiintei care se dezvolta de-a lungul intregii sale vieti. Cei douazeci si trei de cromozomi primiti de la fiecare parinte se aliniaza intr-o combinatie unica, care produce noi lanturi de ADN, care reprezinta in acelasi timp matricea si materialul de constructie esential al vietii.
La inceputul anului 1953, Francis Crick si James Watson, din cadrul Universitatii Cambridge, cu colaborarea Rosalindei Franklin si a altor oameni de stiinta, au produs un model de ADN care le-a permis cercetarilor ulteriori sa confirme rolul-cheie indeplinit de acest acid in dezvoltarea umana, in special in stocarea si transmiterea informatiei ereditare.
Structura moleculei implica un dublu helix, care seamana cu doua tirbusoane. E constituita dintr-o coloana vertebrala alcatuita din doua lanturi spiralate, legate de perechi de baze purinice si pirimidinice: adenina si timina, guanina si citozina. Aceste perechi, legate prin legaturi de hidrogen, "rostesc", prin literele A-T si G-C, codul de baza al vietii.
Desi materialul genetic se poate dubla prin multiplicarea mo-nozigotica sau "identica" anterior implantarii embrionului in membrana uterina, odata cu fertilizarea vine la viata o fiinta unica, al carei genom (structura genetica) este diferit de al fiecarui parinte in parte. Deci nu exista nici o disputa intre embriologi cu privire la momentul in care incepe individualitatea genetica. Aceasta se constituie de "la inceput", odata cu crearea zigotului.
Ceea ce este mai putin limpede si constituie o chestiune de dezbatere este daca reprezinta genetica este insotita de individualitatea de dezvoltare. Prin aceasta expresie ne referim la stadiul in care celulele embrionare incep sa se diferentieze intr-o asemenea maniera, incat devin tot mai specializate, conducand la dezvoltarea unor tesuturi si organe specifice.
Aceasta diferentiere este generata in mare parte de expresia genelor: conlucrarea intre genele individuale are efectul de a le activa si dezactiva incepand cu primele stadii ale dezvoltarii embrionare si continuand de-a lungul vietii organismului. intrebarea este daca diferentierea celulara incepe in mod definitiv in timpul fazei preimplantatorii sau abia dupa implantare, odata cu transformarea radicala numita gastrulatie ori singularizare, cand se pierde capacitatea de impartire in doua entitati identice din punct de vedere genetic si incepe organogeneza, producerea de organe specifice.
Poate ca intrebarea aceasta nu pare importanta. Ea este insa cruciala pentru determinarea atitudinii Bisericii fata de proceduri precum fertilizarea in vi-tro, CCEN si donarea. Si asta dintr-un motiv foarte simplu. Daca atat individualitatea genetica, cat si cea de dezvoltare exista inca de la fertilizare, atunci trebuie sa subliniem ca viata umana incepe odata cu crearea zigotului.
Daca insa diferentierea celulara incepe numai la implantare, atunci trebuie sa spunem ca o viata umana individuala incepe numai in acel punct, in acest caz, asa-numitul "pre-embrion" (anterior implantarii) ar putea fi considerat ceea ce numim de regula "substrat al vietii umane", date biologice necesare pentru actualizarea potentialului de a deveni viata umana. Dar in aceasta calitate nu ar putea fi considerat o fiinta umana individuala, si cu atat mai putin o persoana.
Dupa numerosi specialisti din acest domeniu, un argument decisiv in favoarea insufletirii intarziate este fenomenul cunoscut ca totipotenta, capacitatea unei celule individuale de a dezvolta un organism complet. Totipotenta este un termen folosit pentru descrierea blastomerilor, celulele embrionare individuale, nediferentiate, produse in primele stadii ale mitozei. in perioada preimplantatorie, unul sau mai multi blastomeri se pot desprinde din morula.
Dat fiind ca fiecare celula contine intregul genom, si individualizarea sau singularizarea prin intermediul expresiei genetice fie nu a inceput, fie se afla in primele stadii, fiecare blastomer sau grup de blastomeri se poate dezvolta intr-o fiinta umana completa. Acesta este procesul care da nastere gemenilor identici. Fiecare celula individuala este totipotenta la acest nivel, in sensul ca poseda acelasi potential ca si zigotul de a produce o noua viata umana. Aceasta calitate a embrionului pre-implantatoriu ii determina pe multi oameni sa respinga ideea ca zigotul in sine poate fi considerat o fiinta umana actuala si sa sustina teoria insufletirii intarziate.
Cei care sustin insufletirea intarziata invoca nu numai argumentul totipotentei si al incertitudinii cu privire la adevaratul punct de pornire a individualitatii de dezvoltare. Ei gasesc un argument puternic, intuitiv, in fenomenul numit inadecvat "pierdere" (wastage). Acesta se refera la numarul mare - estimarile variaza intre 35% si 75% - de ovule fertilizate (embrioni) care sunt respinse spontan de trupul mamei inainte de implantare si inainte de a-si da seama ca este insarcinata.
Aceste "mici pierderi de sarcina" fac parte din procesul natural, daruit de Dumnezeu, al procreatiei. Moartea acestor embrioni nu ridica nici o dilema morala in sine. Mama nu este responsabila pentru pierderea lor si, din moment ce nu este constienta ca se petrece, nu trebuie sa se simta vinovata sau sa aiba vreun sentiment de regret.
In incercarea de a le explica fenomenul pierderii atat credinciosilor din parohie, cat si altor nespecialisti care s-au preocupat de el, am incercat, de regula, sa il plasez in ideea de teodicee - conflictul, in aparenta de nerezolvat, dintre imaginea unui Dumnezeu bun, atoatestiutor si atotputernic, si realitatea raului.
Multi oameni gandesc ca e cu neputinta de inteles, chiar imposibil, cum poate permite Dumnezeu o asemenea pierdere, daca este vorba de viata umana actuala - daca embrionul preimplantatoriu este in realitate un individ uman, purtator al chipului divin si, in consecinta, o fiinta insufletita.
Acest adevar in sine este suficient pentru a convinge multi oameni, inclusiv crestini catolici si ortodocsi, ca viata umana nu incepe cu fertilizarea, ci cu singularizarea sau gastru-latia, cand, in urma implantarii, celulele embrionare se rearanjeaza in primele straturi germinale - ectoderm, mezoderm si endoderm -, urmate de conturarea trasaturii primitive. Anterior acestei reorganizari radicale a materialului celular, sustin ei, este nepotrivit sau pur si simplu gresit sa consideri embrionul drept viata umana individuala in a carei dezvoltare exista continuitate, sa consideri ca el reprezinta o fiinta umana vie.
Cei care sunt in favoarea insufletirii intarziate subliniaza, de asemenea, dimensiunea fundamentala a legaturii dintre mama si copil pentru statutul de persoana umana (personhood- definita ca "fiintare in comuniune"), in absenta acestei legaturi, care necesita implantarea si dezvoltarea in pantece, ei sustin ca embrionul creat in vitro este de fapt un preembrion. In calitate de ou fertilizat, el este demn de respect datorita potentialitatii sale, dar nu este o fiinta umana. Aceasta inseamna ca exista o diferenta radicala - in limbaj filosofic, ontologic - intre un embrion creat in utero si unul creat in laborator, cel putin atata vreme cat cel de-al doilea nu este transferat in uter in scopul procrearii.
Aceasta atrage dupa sine, pe deasupra, faptul ca embrionii, respinsi anterior implantarii si conturarii relatiei dintre mama si copil nu sunt fiinte umane actuale, ci detin doar potentialul de a deveni, intrebarea care se ridica este urmatoarea: Constituie embrionul in sine o fiinta umana, indiferent de relatia personala pe care ar putea sa o aiba cu mama sau aceasta relatie este factorul de baza, indispensabil, pentru transformarea unui grup de celule intr-un copil aflat in stadiul incipient de dezvoltare?
Daca teoria insufletirii intarziate este corecta, atunci nu putem avea nici o obiectie morala serioasa impotriva manipularii sau chiar a distrugerii embrionilor umani prin intermediul unor proceduri precum FIV (fecundarea in vitro), CCEN si donarea. Am putea recolta celule embrionare nediferentiate din blastocistul preimplantatoriu, desi aceasta manevra ar putea distruge embrionul; am putea ingheta "extraembrionii" produsi intr-un vas Petri in scopul FIV; sau i-am putea folosi in experimente si am putea clona respectivele celule in scopul descoperirii diverselor terapii medicale, toate acestea fara consecinte morale semnificative.
Mai mult, nu am mai avea nici o ezitare relativ la intreruperea sarcinilor rezultate in urma violului sau incestului. Si aceasta pentru ca, in aceasta faza, se considera ca embrionul nu a dobandit individualitate de dezvoltare si, prin urmare, ar trebui sa fie privit doar ca o preconditie necesara vietii umane actuale sau vietii unei fiinte umane actuale.
In ciuda fenomenului practic inexplicabil al pierderii, m-am pronuntat in favoarea insufletirii imediate, in speranta ca dovezile stiintifice vor confirma ca diferentierea celulara incepe de fapt odata cu mitoza, imediat dupa fertilizare. Fara a intra in detalii, putem nota pe scurt urmatoarele argumente care sustin acest punct de vedere.
Regretatul embriolog francez Jerome Lejeune, impreuna cu alti colegi de breasla, a demonstrat ca fenomenul de metilare ADN indica inceputul diferentierii celulare de la stadiul bicelular la cel tetra-celular al mitozei (diviziune sau impartire). Adaugarea de metil (CH3) peste baza citozina a ADN-ului serveste drept indicator al expresiei genetice inca din acest stadiu primar.
Aceasta expresie contribuie la diferentierea celulelor individuale. Cu alte cuvinte, inca din acest stadiu primar, blastomerii sunt programati in mod individual, intr-o maniera limitata, sa indeplineasca functii specifice; sunt dirijati de ceea ce Lejeune numeste "formula primara" a dezvoltarii embrionare.
Daca acest lucru este adevarat (a fost dovedit in cazul soarecilor si al altor animale, ramane sa fie confirmat si in cazul oamenilor), atunci teoria conform careia individualitatea de dezvoltare caracterizeaza embrionul inca din primele stadii ale existentei sale, cu mult timp inainte de implantare, sta in picioare. Totodata se arata ca notiunea de totipotenta este inselatoare.
De fapt, numai zigotul este totipotent cu adevarat; blastomerii sunt descrisi mai potrivit ca pluripotenti (capabili de diferentiere intr-unui din numeroasele tipuri de celule), in ciuda faptului ca fiecare poate sa se dezvolte intr-un individ uman.
Daca aceasta teorie a metilarii este corecta, atunci ea confirma faptul ca asa-numitul preembrion se dezvolta in cadrul unui continuum neintrerupt, devenind treptat ceea ce numim in mod gresit embrion, apoi fetus, iar apoi copil.
In consecinta, am fi nevoiti sa afirmam ca viata umana incepe odata cu fertilizarea, iar in cazul in care este asa, embrionul preimplantatoriu trebuie sa fie recunoscut din punct de vedere legal si social ca fiinta umana in intelesul deplin, fiind, prin urmare, demn de iubire si de protectie.
Solutionarea acestei chestiuni critice este o necesitate stringenta, caci pana in prezent Bisericile Catolica si Ortodoxa, impreuna cu numerosi crestini protestanti, s-au impotrivit cu vehementa, chiar cu pasiune recoltarii de celule nediferentiate din embrioni umani, tocmai din convingerea ca este distrusa o viata umana incipienta, ca o fiinta umana este ucisa.
Din motive asemanatoare, Congregatia pentru invatatura de Credinta se opune cu tarie tehnologiilor procreative noi precum FIV, pentru ca implica inca o data crearea si distrugerea de embrioni - in scopuri experimentale -, si pentru ca nu toti embrionii produsi in vitro pot fi transferati in uterul mamei fara riscul implantarilor multiple si al presiunii ulterioare pentru o "reductia fetala", crescand sansele avortului selectiv al unuia sau mai multor copii in pantecele mamei.
In ce priveste CCEN si in special donarea, majoritatea eticienilor catolici si ortodocsi au concluzionat ca ambele sunt inacceptabile din punct de vedere moral. Opozitia lor se bazeaza pe teoria insufletirii imediate, pe convingerea ca sufletul este creat la fertilizare.
Daca se va putea demonstra definitiv ca embrionul preimplantat este de fapt numai un substrat al existentei umane, ca fenomenele totipotentei si risipei dovedesc ca nu poate fi considerat un individ uman, atunci vom fi obligati sa abandonam atitudinea ostila fata de CCEN si de donare, cel putin pentru scopuri terapeutice.
Datorita marii confuzii care planeaza asupra acestei problematici, trebuie sa expunem pe scurt diferenta dintre procesul natural de procreare si donare. Clonarea este realizata asexuat, prin transferul celulelor somatice nucleate. in cadrul acestei proceduri, nucleui unei celule somatice complet diferentiate de la un animal care urmeaza sa fie clonat este inserat intr-un ovul anucleat (un ovul din care a fost indepartat nucleul).
Nucleul somatic fuzioneaza cu ovulul-gazda sub influenta unui impuls electric sau in cultura, ceea ce genereaza segmentarea sau diviziunea celulara. Dupa patru sau sase zile se formeaza un blastocist de aproximativ patruzeci si sase de celule, din care va fi posibila recoltarea de celule nediferentiate. in donarea reproductiva celulele nediferentiate nu vor fi recoltate, in schimb embrionul nou format va fi transferat in pantecele unei mame surogat si, daca va fi posibil, sarcina va fi dusa la termen. Asadar, donarea nu creeaza un genom nou sau unic.
Pe scurt, transferul de celule somatice nucleate este asexuat. Aproape tot materialul genetic este derivat din nucleul somatic originar si, prin urmare, embrionul nou format are in esenta acelasi genom ca si animalul originar, iar celulele care produc embrionul sunt deja diferentiate. Reproducerea embrionara normala (procrearea traditionala), pe de alta parte, este sexuata, implicand unirea dintre un gamet masculin si unul feminin.
Rezultatul este un zigot al carui genom este cu adevarat unic, desi se poate dubla prin multiplicare monozigotica si clonare. Acest zigot este o celula nediferentiata; diferentiarea va incepe numai odata cu primele stadii de dezvoltare embrionara.
Aceste diferente dintre clonare si reproducerea naturala sunt semnificative. Nu s-a demonstrat inca posibilitatea donarii unei fiinte umane si producerea unui embrion uman viabil prin transferul nucleului celulei somatice, desi se continua incercarile in aceasta directie, cu precadere in Coreea de Sud, Italia si Statele Unite.
Desi astfel de tentative sunt justificate prin promisiunea de noi terapii extraordinare, ele au aratat clar limitarile inerente procesului de transfer al nucleului. Prezenta structurilor de metilare anormala a ADN-ului in embrionii donati, de pilda, pare sa fie responsabila pentru succesul neinsemnat inregistrat in randul incercarilor de a crea clone de soareci si de bovine. Daca asa stau lucrurile, atunci controversata disputa asupra donarii umane ar putea fi lipsita de orice semnificatie.
Teama ca la un moment dat donarea umana va deveni intr-adevar o realitate a provocat dileme interesante, tulburatoare. Va fi clona o fiinta insufletita? Mai potrivita scopurilor noastre este concluzia, la care au ajuns numerosi oameni, ca un embrion uman sau nonuman produs de transferul nuclear de celule somatice nu este, din motivele enuntate mai sus, un adevarat embrion, desi se poate dezvolta intr-o fiinta completa (soarece, oaie, capra, pisica etc).
De vreme ce respectivul embrion este produsul tehnologiilor reproductive asexuate si poseda un genom unic, intrebarea care se ridica este legata de statutul sau moral. Chiar daca respingem ideea de recoltare a celulelor nediferentiate din embrionii creati prin fertilizare, putem considera ca este acceptabil, din punct de vedere moral, sa extragem acele celule din embrioni umani clonati?
Clonarea de celule si tesuturi umane se practica de ani de zile. Majoritatea oamenilor pot accepta acest adevar fara vreo indoiala morala, convinsi de faptul ca echipele stiintifice lucreaza cu material uman, si nu cu viata umana individuata, concluzie ce pare evidenta, de la sine. Ambiguitatea planeaza insa asupra embrionilor umani; vorbim aici de material uman, in ordinea celulelor somatice (par, piele, oase, sange etc.) sau trebuie sa-i acordam clonei embrionare in sine statutul de individ uman?
Daca nu reprezinta decat material uman, atunci recoltarea celulelor sale nediferentiate si producerea liniilor de celule nediferentiate in interesul crearii de noi terapii medicale n-ar trebui sa ridice nici o problema de etica. (Este important sa notam ca pentru cei care sunt im favoarea insufletirii intarziate nu exista nici o diferenta morala intre o asemenea procedura si recoltarea celulelor nediferentiate din blastulele create prim reproducerea sexuata. Ambele sunt permise din moment ce nici una nu implica un individ uman real.)
Asa cum am aratat si in alta parte, aparand pozitia insufletirii imediate, dam nastere unui obstacol major in calea cercetarii pentru producerea medicamentelor si dezvoltarea terapiilor care ar putea vindeca o varietate larga de boli neurologice sau de alt gen.
Desi celulele nediferentiate detin, asa cum vom vedea, un potential terapeutic extraordinar, celulele embrionare nediferentiate (inclusiv cele produse prin donare) sunt mai usor si mai ieftin de recoltat. Ne pretinde oare Dumnezeu sa ne opunem acestei cercetari care are potentialul de a salva si de a imbunatati viata? Sau este opozitia noastra o simpla reluare a raspunsului Bisericii la revolutia lui Copernic si o reconfirmare a condamnarii lui Galilei, o reactie bine intentionata, dar prost informata si gresit directionata impotriva descoperirii felului in care Dumnezeu guverneaza universul?
Unii oameni ar putea sa argumenteze ca nu trebuie sa i se ingaduie stiintei sa dicteze convingerile Bisericii. Aceasta obiectie bine intentionata este bazata pe o intelegere gresita a relatiei dintre stiinta si credinta noastra. Dumnezeu este sursa ultima de cunoastere autentica, inclusiv cunoasterea dobandita prin cercetarea stiintifica.
Nu trebuie sa cadem intr-o atitudine fundamentalista de respingere a descoperirilor stiintifice, pentru simplul motiv ca ridica semne de intrebare cu privire la anumite aspecte ale viziunii noastre asupra lumii. in definitiv, nu ni se mai pare necesar sa argumentam in favoarea formei plate a pamantului sau in favoarea existentei "apei deasupra firmamentului", de vreme ce cosmologia noastra este astazi mai conforma cu realitatea decat cea a autorului Facerii.
In privinta inceputului vietii umane, suntem confruntati astazi cu intrebari de prima importanta, ale caror raspunsuri vor determina felul in care vom respecta, proteja si pastra existenta umana in viitor. Una dintre cele mai importante asemenea intrebari se refera la statutul embrionului preimplantat. Raspunsul definitiv poate fi dat numai stabilind exact ceea ce se intampla in primele doua saptamani de viata.
Pana cand oamenii de stiinta ne vor putea oferi raspunsuri satisfacatoare la aceasta intrebare fundamentala, vom fi lipsiti de informatia cruciala necesara elaborarii anumitor rationamente morale referitoare la natura si statutul embrionului si, am putea adauga, la viata umana in general.
Pentru ca, in ultima instanta, mai apare o intrebare esentiala: avem dreptul moral - adica, este voia lui Dumnezeu - sa ne folosim pe noi insine pentru a ne vindeca? Ne devoram intr-un sens bizar pe noi insine in scopul egoist al unei sanatati mai bune si al unei vieti mai lungi sau este voia lui Dumnezeu sa exploatam - in intregime si totodata cu respect, si cu mare grija - noile cunostinte si noua tehnologie care ne stau la dispozitie?
Suntem chemati sa ne pazim de panta tot mai alunecoasa care a produs deja o cultura a mortii sau, dimpotriva, capacitatea de a ne folosi propriile celule in scopuri terapeutice ne permite de fapt, pentru prima oara si intr-un mod aproape miraculos, sa implinim porunca: "Doctore, vindeca-te pe tine insuti"?
John si Lyn Breck
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.