Indiscutabil, avortul este o crima. Cu toate acestea, Romania este in topurile internationale privind avortul si chiar se gasesc inca sustinatori ai acestei practici. Dincolo de argumentele aduse in discutie, eu am o singura intrebare pentru acestia: Cum s-ar simti daca ar afla ca parintii sai ar fi vrut sa-l avorteze?

Sambata, 23 martie, pe la amiaza, in principalele orase ale Romaniei (dar si in strainatate) se organizeaza „Marsul pentru Viata”. Este un gest care vrea sa sustina viata si drepturile celor inca nenascuti si neajutorati, in fata agresiunii criminale a provocatorilor de avort, fie ei autori fizici sau morali: parinti, medici, rude, etc. Totodata organizatorii, diverse ONG-uri din societatea civila, doresc sa sensibilizeze societatea intreaga, incepand de la autoritati si pana la simpli cetateni, asupra consecintelor familiale, sociale, economice si de oricare alta natura ale acestei practici criminale.

Evenimentul este organizat in fiecare an in apropierea sarbatorii de Bunavestire (25 martie), ea insasi o celebrare a vietii ca dar divin, prin Intruparea lui Iisus Hristos in pantecele Fecioarei Maria. Asadar, o sarbatoare a momentului real in care orice om isi incepe viata: zamislirea sa in pantecele matern. Caci viata fiecaruia dintre noi incepe in momentul conceptiei, nu cand ne nastem sau cand spun prevederile legale. Caci nici o lege nu poate sa ne ingradeasca dreptul cuiva la existenta, cum tot asa nici un articol juridic nu ne poate spune de cand avem dreptul de a fi socotiti persoane umane, deoarece nu putem concepe un timp al existentei noastre in care sa nu fim persoane. Perspectiva de a ma considera cineva doar o gramada de celule nu ma incanta deloc.

Astfel, cred ca majoritatea dintre noi iubim viata si ceea ce suntem, chiar daca uneori necazurile vietii ne mai aduc incercari. Din nefericire, sunt si semeni de-ai nostri care inca nu masoara peste tot cu aceiasi masura. Daca ei vor sa fie lasati sa-si traiasca viata asa cum cred de cuviinta, la randul lor, ei nu lasa pe altii sa-si traiasca viata data de Dumnezeu, ci pur si simplu vor sa ii omoare inca in pantece, prin avort, pe motiv ca „ii incurca”. Ba mai indraznesc sa construiasca tot felul de argumente, care mai de care mai neghioabe sau mai nebunesti, incercand sa sustina un presupus „drept la avort” al mamei. Oare se mai poate numi o femeie mama, din momentul in care ii poate trece prin suflet gandul de a-si ucide propriul fat? In ce categorie de drept uman poate fi asezat dreptul la crima? Dumnezeu sa ii ierte.

Dar stiu ca, de fapt, toata argumentatia adusa pro-avort nu este pornita decat din neputinta impricinatilor de a-si recunoaste vinovatia si din dorinta de a trai egoist pe mai departe. Vinovatia vine din faptul ca ei au iubit mai mult placerile dezmierdarilor trupesti decat asumarea responsabila a consecintelor, motiv pentru care si sarcinile sunt adeseori tratate ca ceva nedorit, ca „produse de conceptie” accidentale. Urmeaza apoi si egoismul, cand ei doresc sa traiasca numai pentru ei insisi, fara a imparti bucuria si resursele vietii cu nimeni altcineva, nici macar cu pruncul zamislit din propriile lor trupuri.

Sigur, sunt si cazuri delicate, gen un viol, cand o femeie poate ramane insarcinata fara a-si dori macar placerile intime. Solutia insa nu mi se pare a fi avortul ci solidaritatea sociala. Ne-a lasat Dumnezeu o intreaga lume, cu toate cele necesare traiului, dar noi continuam sa traim egoist, ca si cand totul ni se cuvine doar noua, nemilostivindu-ne mai deloc la cei saraci, neajutorati, sarmani, etc. si mai cu seama la cei orfani sau nedoriti de parinti. Cumplita chinuire sufleteasca a unui copil, sa stie ca parintii sai traiesc si nu-l doresc. Groaznica insa si cusca individualismului si a egoismului.

Mai este si alta situatie delicata, cea a sarcinii care pune in pericol viata mamei. Cred ca este singurul caz in care discutiile merita purtate de specialisti, la modul cel mai serios, in sensul deciderii a ce anume se salveaza: viata mamei sau a fatului. Grea decizie, deoarece alegerea salvarii unei vieti reprezinta practic asumarea pierderii celeilalte. Si cine poate accepta cu inima senina pierderea unei vieti?

Mai exista si situatia cand o mama, stiind ca are un fat grav bolnav, ar putea decide avortarea lui, gandindu-se ca viata ar fi mai mult un chin decat o bucurie pentru fat. S-ar presupune ca acea mama nu poate fi damnata in fata societatii. Filosofic vorbind, am crede ca inexistenta e de preferat unei existente chinuite. Insa gandindu-ma ca suferinta are un alt sens in teologie decat in filosofie, dar si ca, uneori, "pacatele parintilor cad pe capetele copiilor", n-as putea ingadui sau spune vreodata: „omoara-l, ca-i mai bine”. Depinde pana la urma cum ne raportam la Dumnezeu si la raspunsurile pe care le avem de dat in fata Lui, filosofic sau teologic.

Tocmai de aceea, celor ce sustin avortul, nu am a le adresa decat o singura intrebare: Cum s-ar simti daca ar afla, la un moment dat ca, din diverse motive, parintii lui ar fi dorit sa-l avorteze?

Adica sa se stie omorat cu buna stiinta, prin renegare si dispret.

Parintele Eugen Tanasescu

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

.