Intrucât am fost creaţi după chipul lui Dumnezeu, suntem înzestraţi cu nevoia profundă de a iubi. Această nevoie este fundamentală şi are rădăcini atât divine, cât şi umane. Pruncul vine la viaţă pentru că este iubit. Il luăm în braţe, îl îngrijim, îl strigăm pe nume şi îi arătăm iubirea pe care i-o purtăm. Aşa trăieşte iubirea.

Aceste experienţe ale iubirii îi trezesc nevoia de a iubi. Răspunde iubirii pe care o primeşte prin iubire şi aşa se desăvârşeşte nevoia sa de iubire. Răspunsul său la iubirea pe care o primeşte nu întârzie, îl vedem în zâmbetul său, în gânguritul său, atunci când mângâie obrazul sau gâtul mamei sale şi mai târziu când începe să meargă şi să-i aducă darurile sale.

In diverse moduri făptura începe să arate că i s-a dăruit iubire, dezvăluindu-şi capacitatea de a iubi. Iubirea dă naştere la iubire. Ceea ce nu produce iubire nu e iubire. Părinţii ai căror copii sunt narcisişti, egoişti şi preocupaţi doar de ei înşişi nu şi-au iubit cu adevărat copiii. I-au folosit pentru propria lor satisfacţie. Oferindu-le mereu lucruri materiale, satisfăcându-le fără întârziere toate poftele, dându-le impresia că sunt centrul universului, îngrijindu-se să nu aibă de întâmpinat nici o dificultate, nu s-au interesat şi nici nu le-a păsat de propriile şi adevăratele lor nevoi. Ceea ce au intenţionat prin tactica lor a fost să nu poată copiii lor să trăiască fără ei şi în felul acesta să-i aibă pentru totdeauna. Prin urmare, nu doar că nu i-au iubit, ci i-au şi exploatat nemilos pen-tru satisfacţia lor egoistă. Nu este, aşadar, de mirare că aceşti copii sunt incapabili să iubească şi că pentru aceasta sunt condamnaţi să nu poată fi iubiţi. Iubirea nu se exprimă prin achiziţionarea de lucruri materiale. Prin lucrurile materiale este satisfăcută vanitatea celui ce oferă, pentru că se simte important, superior, virtuos, însă cel ce primeşte cele oferite se simte dependent, se simte ca un milog, cu încrederea în sine şi aprecierea faţă de sine năruite.

E foarte interesant ce a scris Victor Hugo despre furnizarea celor materiale şi despre mi-lostenii: „Nu lăsa", afirmă, „pe nimeni să-ţi facă vreun serviciu. Este sigur că va abuza de privilegiul pe care acest act i-l oferă. Să nu ajungi vreodată să n-ai ce mânca, cineva te va uşura de această povară. Dorinţa puternică a stomacului te prinde în lanţuri pentru o viaţă. Atunci când eşti îndatorat, devii un sclav. Cei fericiţi şi puternici folosesc clipa când tu îţi întinzi mâna spre a pune în ea o monedă neînsemnată şi la ceas de nevoie vor face din tine un sclav de cea mai joasă speţă. Un sclav al unei milostenii silit să-l iubească pe cel care l-a înrobit. Ce ruşine! Câtă lipsă de delicateţe! Ce palmă peste obrazul stimei de sine! Aşa s-a pus capăt la toate. Eşti condamnat pe viaţă să-l socoteşti pe omul acesta ca fiind bun. Pe această femeie ca fiind o frumuseţe desăvârşită. Să aprobi. Să aplauzi. Să admiri. Să te închini. Să faci plecăciuni. Să-ţi înghiţi cuvintele, în timp ce-ţi muşti buzele de furie, în timp ce-ţi înnăbuşi strigătele de nebunie şi simţi în sinea ta cea mai aprigă tulburare şi cea mai otrăvitoare fierbere, mai grozavă şi mai spumegândă decât cea a apelor mării. In felul acesta cei care au şi-i fac sclavi pe cei ce nu au. Murdăria faptei bune care s-a făcut pentru tine te pătează şi te mânjeşte cu noroi pentru totdeauna.

Acceptarea milosteniei dă naştere unei situaţii ireparabile. Un act de milostenie dă naştere unui ataşament slugarnic şi respingător care te privează de libertatea de mişcare. Aceste detestabile, înstărite şi răsfăţate fiinţe, a căror compasiune te-a rănit în felul acesta, sunt foarte conştiente de asta. S-a terminat. Eşti creaţia lor. Te-au cumpărat. Cum? Luând un os de la câine şi aruncându-ţi-l. Ţi-au azvârlit ciolanul în cap. Asta-i tot. Ai ros osul sau nu? E ca şi cum ţi-ai luat locul în cuşca câinelui. Aşadar, fii recunoscător. Veşnic recunoscător. Adoră-ţi stăpânii. Ingenunchează mereu. Acceptarea unui act de milostenie trădează faptul că ţi-ai înţeles şi acceptat inferioritatea. înseamnă că simţi cum că ei sunt dumnezei şi tu eşti un biet duh necurat. Umilinţa ta le sporeşte măreţia. Infăţişarea ta de rob face ca înfăţişarea lor să fie şi mai plină de glorie. Există o urmă de aroganţă chiar şi în tonul vocii lor. Problemele lor de familie, căsătoriile şi botezurile lor, creşterea copiilor lor, urmaşii lor, toate te privesc pe tine. Li s-a născut un pui de câine lup, tu eşti obligat să le compui un sonet. Eşti poet pentru că eşti înjosit. Nu-i asta de ajuns să facă stelele să cadă? încă puţin şi o să te facă să le porţi papucii lor vechi."

Par oare cumva toate acestea exagerate şi dure? Se poate. însă descriu cu acurateţe o realitate care poate domina chiar şi în relaţiile cele mai intime. Tocmai acestea se petrec în relaţiile dintre soţi şi în relaţiile dintre părinţi şi copiii lor. Soţul repetă mereu în faţa soţiei că el e cel care oferă cele mai multe pentru viaţa lor împreună, pentru că familia se întreţine cu venitul său, în timp ce ea, dacă lucrează, are un venit mai mic, iar dacă nu lucrează, nu oferă nimic deosebit. Contribuţia lui este de o importanţă uriaşă, chiar dacă el e unul dintre trântorii publici care se epuizează bând cafele şi dezlegând cuvinte încrucişate. In ceea ce-i priveşte pe părinţi, cu toţii am auzit şi am spus memorabilul „eu, care am cheltuit o avere ca să te cresc şi ca să studiezi", cu care părinţii cer supunerea absolută a copiilor, care ar trebui să-şi consume o jumătate din viaţă încercând să răspundă aşteptărilor lor, adesea necruţătoare, iar cealaltă jumătate, purtând de grijă bătrâneţilor părinţilor.

Hristos nu a oferit sprijin material, ci a acceptat fără rezerve pe om şi i-a stat aproape, arătându-i cum să trăiască ca să nu aibă nevoie de milostenia celorlalţi, şi aşa se exprimă iubirea. Prin minunea celor cinci pâini şi a celor doi peşti Hristos nu oferă lucruri materiale. Minunea aceasta este minunea iubirii, care în antiteză cu egocentrismul, ce simte că şi ceea ce are nu-i este îndeajuns, vede în aşa fel ceea ce are, încât nu numai ajunge pentru cel care are şi pentru ceilalţi, dar şi prisoseşte, şi Hristos a spus că prin iubire cu toţii putem face o asemenea minune şi chiar şi altele mai mari.

Iubirea adevărată, desigur, nu pune în balanţă şi, dacă o face, pune în balanţă nu ceea ce oferă, ci ceea ce îi este oferit. Iubirea nu e lacomă, ca să măsoare iarăşi şi iarăşi nimicurile, ca nu cumva să-i scape vreun cent la numărătoare. Iubirea este o doamnă, care oferă cu mână largă şi voioşie şi, bineînţeles, necondiţionat şi fără a lua în calcul ce va cere în schimb. Iubirea, când oferă, nu simte că dă naştere unei datorii, ci că achită o datorie. Neîndoielnic, Hristos nu a venit ca să fie garantul milosteniilor celor săraci şi lipsiţi, ci a venit, pe de o parte, ca să le arate celor lipsiţi cum să-şi folosească capacităţile lor deosebite pentru a nu se afla în stare de sărăcie şi să aibă nevoie de milostenii, şi, pe de altă parte, ca să-i ajute pe cei lacomi să înţeleagă că lăcomia lor îi vatămă mai mult pe ei înşişi decât pe cei pe care îi exploatează şi îi nedreptăţesc. Prin urmare, lucrarea Bisericii, dacă se prezintă drept continuare a lucrări lui Hristos, nu este aceea de a întreţine sărăcia prin donaţii, tratând patologia umană cu ajutorul sedativelor, şi de a da ocazia celor avuţi să fie glorificaţi pentru milosteniile lor, aşa cum se întâmplă cu mulţi creştini şi mai ales cu clericii -în special cu episcopii -, care fac mereu caz, din infatuare, de milosteniile lor, dând sentimentul că acest lucru este rodul efortului personal (asemenea lui Pavel care prin lucrarea sa cu mâinile se întreţinea pe el şi pe tovarăşii săi), indiferenţi la îndemnul lui Hristos de a nu şti stânga ce face dreapta, dar mişcaţi de ambiţiile lor de a ajunge arhiepiscopi.

In epoca noastră, iubirea autentică pare să fie într-o mare măsură cu neputinţă, şi asta pentru că este dincolo de posibilităţile umane. Are o origine transcendentă şi în vremea de azi omul pare să se fi separat de această sursă transcendentă de viaţă, din care izvorăşte iubirea, încercând să acopere golul pe care îl creează absenţa iubirii prin lucruri materiale.

De aceea în epoca noastră oamenii simt mai mult nevoia de a fi iubiţi decât de a iubi, astfel încât căutăm ca scoşi din minţi iubirea, dar nu există nimeni care să ne-o ofere, pentru că nu aflăm iubirea când o căutăm, ci atunci când oferim; şi când aflăm iubirea, iubind, II aflăm pe Dumnezeu. Hristos cere de la creştini să iubească cu mărinimie, nu pentru a fi iubiţi, ci pentru a deveni cu putinţă punerea în mişcare a iubirii în lume. Ne cheamă să trecem de la preocuparea pentru faptul de a fi protejaţi, specifică sugacilor, la îndeletnicirile specifice maturităţii creştine. Ne invită să ne îndepărtăm de tendinţele noastre de parazitare pentru a ne asuma responsabilitatea de a-l hrăni pe celălalt, pentru a trece de la a cere la a da. Dacă m-ar întreba cineva: „Cum să-L aflu pe Dumnezeu?", răspunsul meu ar fi: „Iubeşte pe cineva şi-L vei afla pe El".

Nu l-aş mângâia simbolic, nici nu l-aş răsfăţa decât dacă ar fi un om care a fost lipsit de iubire. Există cazuri în care e nevoie de aşa ceva. Unii oameni pot fi atât de zdrobiţi şi răniţi, încât nu pot să iubească şi au nevoie să fie hrăniţi cu iubire pentru a putea iubi. Din păcate, cel ce n-a fost iubit - şi prin urmare nu poate să ofere, ci aşteaptă iubire - ne respinge, intrând într-un cerc vicios care îl privează din ce în ce mai mult de şansa de a cunoaşte iubirea din partea unui om sau a lui Dumnezeu şi părtăşia la viaţa şi lucrarea lui Hristos, care este, aşa cum s-a arătat, iubirea. Hristos pune capăt acestui cerc vicios, iubind ceea ce nu e vrednic de a fi iubit, ceea ce nu atrage, ceea ce îndepărtează, iar ceea ce rămâne de urmărit în fiecare epocă este ca omul să ajungă la această iubire a lui Hristos.

Aceasta este lucrarea Bisericii şi a teologiei. Aceasta este chemarea creştinilor. Lucrarea Bisericii nu sunt fiestele unde episcopii vanitoşi îşi „lansează" ultima „piesă" dintre nenumăratele altele aflate în garderoba lor, ţesute cu fir de aur şi extrem de costisitoare. Şi nici lucrarea teologiei nu e, de asemenea, să despice firul teologic în patru sau să încropească congrese, adică pasarele teologice, unde balerine de acelaşi soi se află în competiţie una cu alta pentru realizarea celor mai impresionante piruete teologice în vederea ocupării unui post la facultăţile de teologie sau a unei poziţii mai înalte. Interesul acestor oameni este de a exploata şi de a folosi teologia, aşa cum s-ar folosi de orice altceva, spre a-şi asigura confortul personal şi al rudelor până la gradul al patrulea, transformând facultăţile de teologie în afaceri, a căror proastă reputaţie le aşază în categoria bandelor din lumea interlopă, şi acestea devin case de prostituţie de la care Biserica aşteaptă să-i fie educaţi clericii şi să fie certificată aptitudinea candidaţilor la episcopat de a drept-învăţa cuvântul adevărului lui Hristos. Şi s-ar putea întreba cineva care ar fi reacţia potrivită în această situaţie: râsul sau plânsul?! Cert este că până şi un individ cu retard mintal n-ar aştepta de la orchestratorii acestei orori sau de la cei care predau acolo să transmită omului contemporan iubirea lui Hristos. Desigur, există şi în aceste spaţii câţiva oameni vrednici de respect care, tocmai pentru că sunt vrednici de respect, vor fi ştiind că atâta vreme cât se va prelungi implicarea lor în aceste focare de proastă reputaţie, cu atât se va pune la îndoială faptul că sunt diferiţi.

Neîndoielnic, iubirea nu este o chestiune uşoară, mai ales pentru cel care resimte o oarecare lipsă şi nevoia de a fi el însuşi iubit. Dar şi atunci, numai dacă vom iubi ne vom satisface această nevoie. Mulţi am constatat în practică acest lucru. Odată am ascultat povestea unui cleric care, în decursul unei dispute cu fiul său, şi-a pierdut controlul şi se simţea descurajat ca tată şi cu insuficiente resurse cât priveşte relaţiile umane, în acel moment a sunat telefonul şi un cuplu de tineri îi cereau să se întâlnească pentru a discuta problema pe care o aveau cu fiul lor cel mic. Pentru că în acea clipă se simţea cu totul incapabil, era tentat să refuze, însă vădita lor nevoie de ajutor şi insistenţa l-au făcut să accepte să se întâlnească cu ei cât mai repede. Nu era sigur că putea să-i ajute, dar a încercat să-i asculte. Ascultându-i, a început să le împărtăşească neliniştea faţă de situaţia în care se aflau. Când întâlnirea a luat sfârşit, nu exista nimic concret pentru care aceştia să-i mulţumească şi, după ce au plecat, a constatat că dincolo de cât îi ajutase el pe ei, el însuşi fusese ajutat. Acceptându-şi responsabilită tru ei, iar aceia au simţit o iubire recunoscătoare pentru el. Relaţia care are nevoie de iubirea noastră poate să pară că ne oferă o infimă satisfacţie, însă atunci când ne oferim pe noi înşine, sursele pentru lucrarea iubirii ni se fac accesibile.

Prin urmare, e atât de important să iubim, pe cât e de important pentru noi să fim iubiţi şi nevoia noastră de a iubi este tot atât de mare pe cât e cea de a fi iubiţi. Dacă nu putem iubi, viaţa noastră va fi tot atât de incompletă pe cât va fi atunci când nu suntem iubiţi. Nu trebuie să socotim ca un fapt dat că, întrucât am fost iubiţi, vom deveni automat o persoană care iubeşte. Desigur, sentimentul că suntem iubiţi ne ajută să iubim, dar ne putem folosi greşit de darurile iubirii. Le putem folosi pentru noi înşine. Se poate să nu vrem să ne asumăm vreo responsabilitate pentru ceilalţi, însă, dacă am primit iubire şi alegem să nu iubim, se poate să pierdem şi iubirea pe care am primit-o. La aceasta se referă Hristos, când spune: „Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua" (ML 13,12).

Stă în firea iubirii să se dea şi să se înmulţească, atunci când se dă, şi să moară, atunci când nu se dă. însă, de obicei, când cineva, care pare să primească iubire, nu dă iubire, de fapt nici n-a primit iubire. Cum, aşadar, să ne iubim copiii, astfel încât să devină dătători de iubire, şi nu groparii ei? Cum să le transmitem acestora libertatea şi puterea iubirii? Mai întâi, prin a-i accepta fără condiţii - dar nu şi fără a le dezaproba, desigur, comportamentele autodistructive şi eterodistructive - şi oferindu-le ceea ce aceştia au nevoie cu adevărat: sprijinul nostru, pe de o parte, în efortul lor de a da piept cu viaţa - fără a încerca să dăm noi piept cu viaţa în locul lor, castrându-i - şi, pe de alta, încurajându-i să-şi exprime iubirea şi arătându-le felul în care să o facă. Să-i amintim, d.ex., micului Ionel că peste câteva zile va fi ziua de naştere a tatălui său şi să-l întrebăm dacă s-a gândit să-i facă vreun cadou. Dar să nu-i propunem noi ce dar să-i facă tatălui, nici, desigur, să-i dăm noi vreun dar pentru tatăl lui.

Intr-o vreme mergeam în vizită adesea la o familie prietenă care avea o fetiţă şi nu numai că nu-i duceam nici un dar, ci îi ceream să-mi dea ea ceva. „Ce-o să-i dai astăzi părintelui?", îi spuneam. Şi, cuprinsă de mirare, răspundea: „Ce să-ţi dau?" „Eu să-ţi spun ce să-mi dai?", îi ziceam, „nu te-ai gândit: «Oare ce-i place părintelui ca să-i dau când va veni?»"? Fetiţa a început să se gândească şi să observe. Odată m-a auzit spunând că-mi place ciocolata cu migdale. De atunci, de câte ori i se oferea ciocolată şi nu era cu migdale, era dezamăgită şi, când era întrebată: „De ce nu-ţi place această ciocolată?", răspundea: „Pentru că nu are migdale şi părintelui îi place ciocolata cu migdale."

Am recunoscut deja importanţa nevoii de a fi iubiţi şi de a iubi. Acum e nevoie de capacitatea noastră de a primi iubirea şi de a încuraja tentativele celorlalţi, mai ales ale copiilor, de a-şi exprima faţă de noi iubirea lor. Am putea presupune că e ceva uşor, însă, din păcate, exprimarea iubirii noastre nu-i mulţumeşte întotdeauna pe cei cărora le este adresată. Pentru că uneori oferirea iubirii noastre poate să nu fie apreciată şi nici acceptată, simţim că nu suntem iubiţi şi că suntem respinşi. După nenumăratele încercări de a ne exprima iubirea, în care am trăit sentimentul respingerii şi al dezamăgirii, e uşor să abandonăm şi să ne întoarcem iubirea către noi înşine.

Cazul care urmează, al unui cultivator de trandafiri, arată cât de dificil e uneori să acceptăm câteva încercări de oferire a iubirii. Grădinarul acesta participa adesea la expoziţii. Odată a avut în grădină nişte boboci foarte frumoşi pe care avea intenţia să-i prezinte la următoarea expoziţie. Unul dintre aceştia era soiul de trandafir cel mai drag lui. Cu o zi înainte de expoziţie, fiul său de 4 ani s-a apropiat de el, strălucind de bucurie şi, ţinând în mână trandafirul său favorit, i-a spus: „Iată ce ţi-am adus, tată!" E evident că micuţul, care-şi adora tatăl, socotea că i-a adus darul desăvârşit al iubirii sale. Pentru că ştia cât de mult iubea tatăl său acest soi de trandafir. Tatăl, pe de altă parte, a reacţionat mai degrabă ca un cultivator şi participant la o expoziţie de trandafiri, decât ca cineva care ar avea ocazia să încurajeze exprimarea iubirii copilului său, prin recunoaşterea că darul, aşa cum copilul îl vedea, era foarte potrivit. Când a certat copilul pentru că a tăiat trandafirul, acesta s-a întristat foarte tare şi a fost surprins de faptul că tatăl său a reacţionat în acel fel la manifestarea iubirii sale faţă de el. Asemenea cazuri, care se pot întâmpla uneori, nu sunt foarte grave, dat fiind că se petrec în cadrul unei relaţii de iubire, încurajare şi sprijin.

Insă atunci când exprimarea iubirii şi delicateţii copiilor nu este primită cu înţelegere, eforturile lor de a învăţa să iubească nu sunt încurajate şi, întrucât sunt împiedicaţi să înveţe să-şi iubească părinţii şi pe ceilalţi oameni, sunt împiedicaţi să-L cunoască şi să-L iubească pe Dumnezeu prin intermediul acestora. Răspunsul lui Hristos faţă de darurile care I se ofereau ne arată felul în care am putea să ne răspundem unul altuia, chiar dacă darurile oamenilor ar putea să nu fie alese foarte bine şi să nu vină nici din intenţii foarte bune. El putea să vadă dincolo de acestea, să vadă şi să înţeleagă persoana care le aducea. Chiar dacă motivaţia lui Zaheu era curiozitatea, Hristos l-a chemat să coboare din pomul în care se urcase şi a voit să-l viziteze acasă, văzând dincolo de cupiditatea lui Zaheu, un vameş care îi exploata pe ceilalţi. Şi pentru că Hristos a primit darul Măriei Magdalena, a fost cu putinţă să se manifeste iubirea ei adevărată.

Aşa se întâmplă şi cu noi. Ceea ce oferim e adesea trist şi prost ales, dar Hristos priveşte în inima noastră şi vede acolo că încercăm să ne exprimăm iubirea, în pofida mijloacelor nepotrivite pe care adesea le folosim.

Dacă vrem să fim părtaşi vieţii lui Hristos şi să devenim medii ale iubirii Sale, e nevoie să învăţăm să fim generoşi cu eforturile celorlalţi de a ne arăta iubirea lor. Părinţii trebuie să privească în inimile copiilor lor şi să vadă ce încearcă să exprime cu adevărat şi trebuie, de asemenea, să privească dincolo de aspectele exterioare ale comportamentului lor. Comportamentul exterior adesea nu reflectă cu adevărat şi în mod suficient ceea ce se află înlăuntrul nostru. Cu toţii avem nevoie de încurajare pentru a iubi şi dispoziţia generoasă faţă de încercările oamenilor de a iubi este modul cel mai sigur de a participa în vremurile noastre la viaţa lui Hristos în lume.

Pr. Filoteu Faros

Articol preluat din cartea „Administrarea iubirii”, Editura Sophia

Cumpara cartea "Administrarea iubirii"

.

• Iubirea ingereasca
  Publicat in : Editoriale
• Iubirea fata de Dumnezeu
  Publicat in : Morala
• Iubirea care trece dincolo de viata
  Publicat in : Religie