Sotia (soţul) este întotdeauna adevărata mea „jumatate”? Poate că „jumătatea “ mea rătăceşte pe undeva si suferă?
- Nu! „Jumătatea” mea este omul care se află alături de mine. Este soţul meu.
Există următoarea parabolă. Un om mergea în calea sa, şi dintr-o dată a început să-l urmărească un tigru. Omul, fugind de el, a căzut intr-o prăpastie, însă cu poala hainei s-a agăţat de un copac. S-a uitat în fundul prăpastiei - şi acolo era un tigru. S-a uitat în sus - acolo îl aştepta primul tigru. S-a uitat la copacul de care atârna: la rădăcina copacului era o vizuină de unde a ieşit un şoarece, începând să roadă rădăcina copacului. Ce să facă? A văzut că pe ramura de alături atârna un fruct. S-a întins până la fruct, l-a luat, l-a mâncat şi s-a desfătat. Această parabola se înţelege aşa: tigrul care îl urmăreşte pe om este trecutul, cel care îl aştepta în fundul prăpastiei este viitorul, şoarecele este timpul necruţător. Rămâne doar ceea ce se află chiar sub nasul nostru. Ce se află sub nasul nostru? Bucuria vieţii.
Dacă în relaţia cu omul iubit nu primim un anume lucru sau nu-l oferim noi înşine trăim o stare de anxietate care uneori ne împinge să ne căutam fericirea aiurea, unde ne paşte o nouă primejdie. De fapt, ceea ce-ţi poate aduce satisfacţia adevărată este lângă tine. Alături este „jumătatea” ta, pe care trebuie s-o vezi, s-o înţelegi, s-o accepţi aşa cum este ea şi să primeşti bucurie din asta - căci, în principiu, familia, menirea ei, este lucrul la care ne cheamă Evanghelia: bucuraţi-va! Uite, bucuria este alături, e soţul tău, şi tu nu observi. Sau poate că n-ai făcut totul pentru ca lui să îi fie bine. Trebuie să primeşti ceea ce este aici şi acum, nu să visezi la ceea ce e undeva, departe.
- Cum să susţinem, să întreţinem dragostea? Unii cred că după un timp dragostea se preface neapărat în obişnuinţă.
- In relaţia dintre soţi cuvântul cheie trebuie să fie „grija”. Atitudinea grijulie. Inima este atât de fragilă, că trebuie s-o porţi ca pe o vază de cristal, temându-te să nu spargi şi să nu sfărâmi acest lucru de mare preţ.
Ce înseamnă o atitudine grijulie? Viaţa este alcătuită din clipe. In cursul unei zile se pot întâmpla multe între soţi. Fireşte, din omenească slăbiciune ei pot răni cu o vorbă nechibzuită, cu un gest imprudent. Aşadar, grija înseamnă în cazul dat cum să nu vatămi relaţia ta cu celălalt. Trebuie să dăm în mod constant dovadă de respect pentru el, să îl ferim de emoţiile noastre negative.
La un moment dat, un cântăreţ popular a dat împreună cu soţia sa un interviu la televiziune, povestind despre relaţia lor, despre felul cum îşi organizează viaţa de familie. Mi-a plăcut că acest cuplu a hotărât ca în cazul când unul dintre ei îl va amărî pe celălalt problema va fi discutată imediat şi se vor împăca fără întârziere. La sfârşitul zilei încheie bilanţul: dacă unul dintre ei l-a rănit pe celălalt, supărarea se şterge neapărat şi durerea nu e purtată mai departe în ziua următoare. Asta le ajută să îşi cultive dragostea.
Unii spun că n-ai de ce sa îţi ceri iertare, fiindcă mâine îi vei leza la fel sentimentele celuilalt. Aceasta este însă o rătăcire. Dacă omul îşi cere iertare asta înseamnă deja mult. A cere iertare pot numai oamenii puternici. Cei slabi fac cumva şi elimină din vocabular cuvântul acesta.
Bineînţeles, trebuie să spui: „Iartă-mă!” conştientizându-ţi total greşeala. Atunci, celălalt te va crede şi inima lui sc va deschide în întâmpinarea ta. In relaţie va exista mai multă încredere. Veţi putea deja vorbi de la egal la egal despre ceea ce nu v-a plăcut, ceea ce v-a jignit, ceea ce v-a lezat.
Această metodă este in concordanţă cu înţelepciunea patristică: să nu laşi soarele să apună peste mânia ta. Să nu duci cu tine bagajul de supărare în ziua următoare. Ducem cu noi mânia, supărarea, în ziua care vine, şi atunci vom fi prost dispuşi. Asta ne seacă puterile. Iertarea ne face liberi, putem să fim din nou activi, energici, să facem fapte bune, să-i ajutăm pe cei de lângă noi, să fim bucuroşi. In loc de asta, noi ne acrim, ne îmbufnăm şi devenim obsedaţi: „Ah, cum m-a jignit, ce a putut să-mi spună!” Prin aceasta provocăm automat noi conflicte.
- Dar ce este de făcut atunci când unul sc străduie să se schimbe în bine şi să păstreze dragostea* pe tăud celălalt rămâne indiferent şi pasiv?
- Da, acesta e un tablou foarte frecvent: unul ia asupra sa toată povara, pe când celălalt se lasă dus de val. Indiferenţa este însă doar aparentă. Inăuntrul său, omul nu poate să nu sufere de pe urma faptului că ignoră manifestările propriilor sentimente sau e nepăsător faţă de propriul suflet. Bineînţeles că un asemenea om este zbuciumat în adâncul său, şi celălalt, care este mai conştient, mai activ, mai iubitor, mai responsabil şi mai bogat lăuntric îi poate fi un mare sprijin. Tocmai acesta îşi poate ajuta tovarăşul de viaţă care într-o anumită etapă a vieţii sale a „încremenit” şi-a pierdut reperele, s-a pierdut pe sine însuşi.
Noi putem să-i arătăm soţului nostru (soţiei noastre) cum să trăiască. Atunci când se află într-o stare proastă nu trebuie să ne descurajăm şi să devenim dependenţi de el (ea), ci să-i arătăm că putem merge mai departe în viaţă cu bucurie - cum zice canonul pascal, „cu picioare vesele”, putem să nu ne simţim împovăraţi de greutăţi, fiindcă acestea reprezintă pentru noi lecţii, încercări indispensabile. Această situaţie oferă circumstanţele propice unei noi etape în dezvoltarea relaţiei dintre noi.
Mergi „cu picioare vesele”, orice s-ar întâmpla. Iar tovarăşul tău de viaţă se va alinia, va învăţa să fie la fel de bucuros ca tine, va învăţa să fie stăpân pe sine.
- Spuneaţi că priceperea de a păstra dragostea este sădită în copilărie. Ce trebuie să facă cei care n-au avut parte de asta ?
- Trebuie neapărat să se străduie mult. Sa privim în urmă şi să găsim în trecut situaţiile legate de evenimente negative sau de oameni care au adus durere în viaţa noastră, să găsim acolo încărcătura de durere care a rămas blocată, neconsumată - cum se spune, ca o aşchie în talpă. Mulţi- nici nu bănuiesc cât de adânc se ascunde uneori această „aşchie” şi cum poate această durere să se transmită altuia în propria ta familie.
Uneori, sotii chiar se găsesc unul pe celălalt, în mod inconştient, tocmai după această însuşire: ei pot să se ajute reciproc să trăiască lucrurile ce nu au fost trăite în relaţiile cu părinţii şi apropiaţii.
Azi a venit la mine o tânără. Are deja vreo zece ani de când trăieşte cu soţul ei. Vrea grijă, caută la el ocrotire, sprijin, manifestări la nivelul contactului fizic: mângâieri, îmbrăţişări şi aşa mai departe. Iar el este foarte rece. In familia ei părinţii nu obişnuiau să manifeste atenţii de acest gen faţă de copii şi unul faţă de celălalt. Ea voia să trăiască în familia sa ceea ce nu trăise în familia parentală. I-a povestit soţului său ce simte si a înţeles că acesta nu că n-ar vrea să dea dovadă de atenţie şi de tandreţe, ci nu poate. Pur şi simplu nu poate. Au ieşit la iveală foarte multe cauze pentru care nu poate. Şi ea l-a înţeles! I-a părut rău de el!
El este singur la părinţi şi, întrucât n-are nici fraţi, nici surori, nu ştie cum să construiască o relaţie la nivelul ierarhiei frate-soră. Tatăl lui este un om foarte autoritar, mama lui are, de asemenea, un caracter puternic, nu manifestă nici un fel de emoţii - şi el nu a văzut, nu a avut parte de căldură manifestată prin atingeri, prin mângâieri: se tulbură şi nu îşi poate manifesta sentimentele.
Capacitatea de a-ţi manifesta sentimentele este ceea ce întăreşte dragostea din familie, dând mărturie despre faptul că celălalt îţi e drag, că ai nevoie de cl. Ea fel şi cu vorbele calde: „Te iubesc!” Chiar daca omul s-a comportat greşit faţă de tine într-o privinţă, nu are importanţă: „Nu-mi place ce-ai făcut, mă doare, dar eu tot te iubesc!”
- In fiecare zi sa spunem: „Te iubesc”?
- Da, este foarte important! Totul se acumulează în „puşculiţa” relaţiei. A spus ceva ce nu trebuia, s-a uitat urât, a ţipat la mine - şi de aici pot să trag concluzia că nu mă iubeşte. Este important să ne amintim unul celuilalt principalul. Dragostea trebuie manifestată la diferite niveluri - la nivelul emoţiilor, la nivelul cuvintelor şi la nivelul comportamentului.
IRINA RAHIMOVA, PSIHOLOG
Fragment din cartea "Dragostea adevarata", Editura Sophia
Cumpara cartea "Dragostea adevarata"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.