Pe înţeleptul Socrate l-au rugat odată învăţăceii săi să le spună ce părere are despre căsătorie. Atunci, Socrate şi-a luat discipolii şi i-a dus la un râu, unde a aruncat undiţa cu momeală spre a prinde peşti. După o aşteptare nu prea lungă, le-a zis: Vedeţi ce fac peştii? Aleargă încoace şi încolo, iar când simt că au fost prinşi în undiţă, deci şi-au pierdut libertatea, se zbat, încearcă să scape. Este, însă, zadarnică orice zvârcolire, fiindcă destinul lor nu mai poate fi schimbat...

Intocmai aşa aleargă şi tinerii după căsătorie, le-a spus Socrate, dar la scurtă vreme, după încheierea ei, ar vrea să scape de ea şi de responsabilitatea ce şi-au asumat-o.

Evident, că o astfel de judecată este strâmtă şi strâmbă. Ea purcede dintr-o gândire superficială, minoră, care nu priveşte lucrurile în profunzimea lor. O astfel de judecată convenea odinioară păgânilor, dar este dezaprobată de tinerii înţelepţi, îndeosebi de cei creştini, pentru care căsătoria este o legătură pe viaţă. Ei ştiu că numai împreună - soţ
şi soţie - alcătuiesc „unitatea completă”.

* * 

In lumina învăţăturii creştine, însoţirea bărbatului cu femeia este rânduială dumnezeiască. „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el”... „Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac., 2, 18-24; cf. Matei, 19, 5-6).

Există o afinitate naturală între bărbat şi femeie, „bazată pe instinctul sexual, pe vocaţia bărbatului şi femeii de a fi roditori, de a se înmulţi şi a umple pământul” (Cf. Fac., 1, 28, la I. Brie, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981, p. 95). Căsătoria este rânduită spre a se întregi bărbatul cu femeia şi invers. Diferenţiaţi ca oameni, ei se realizează plenar numai trăind armonios împreună, într-o completare reciprocă. Nu fără rost, s-a spus că „fiinţa umană este o fiinţă conjugală” (P. Evdokimov, Sacrement de Tamour, Paris, 1962, p. 169; apud. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Voi. 3, Bucureşti, 1978, p. 181).

Incă în paradis, perechea umană era o pereche conjugală. Cu alte cuvinte, fiecare din cei doi - bărbat şi femeie - găseşte în celălalt „o persoană inepuizabilă şi veşnic nouă în capacitatea şi imaginaţia ei de autodăruire” (D. Stăniloae). Desigur, căsătoria, spre a-şi atinge ţelul de unitate fiinţială a celor doi, implică iubire curată şi ajutor reciproc, bucurie deplină în viaţa comună şi jertfelnicie totală - în caz de primejdie. Pentru odrăslirea acestor virtuţi, prin Taina Cununiei se împărtăşeşte harul divin. Cununia are ca scop unirea iubirii mirilor de iubirea divină. Intreagă Rânduiala Cununiei este axată pe invocarea harului divin, în scopul configurării celor doi soţi unul după altul, astfel ca însoţirea lor să fie o comuniune totală, în care nimic să nu fie strident, egoist, solitar, brutal sau fals. Iubirea lor, nu numai să sune la fel, ci să sune armonic, cum spunea Schiller.

Rânduiala Cununiei are o parte introductivă, logodna, care, în tălmăcire etimologică, înseamnă făgăduinţă; e vorba de făgăduinţa ce şi-o fac viitorii soţi de a se uni prin căsătorie. Logodna se începe prin binecuvântarea preotului („Binecuvântat este Dumnezeul nostru...”; e începutul de la ierurgii). Partea cea mai însemnată a Logodnei este punerea inelelor pe degetele logodnicilor şi schimbarea lor de către naşi... Schimbarea inelelor între viitorii soţi se face după ce preotul i-a însemnat cu ele în semnul crucii, spunând bărbatului cuvintele: „Logodeşte-se robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui ş al Fiului şi al Sfântului Duh”. Acelaşi lucru îl face şi femeii, pronunţându-i şi ei numele, ca să arate egalitatea lor personală şi libertatea fiecăruia în săvârşirea acestui act. Insemnarea cu inelele pe fruntea fiecăruia, preotul o face în numele Sfintei Treimi, spre a arăta unitatea lor sufletească, iubirea lor deplină, fără de sfârşit, aşa cum inelele nu au sfârşit.

Spre a demonstra că ei vor face din unirea lor o căsătorie deosebită, vor umbla în lumina lui Hristos şi a voii Lui, mirii sau naşii ţin câte o lumânare aprinsă încă de la începutul rânduielii logodnei. Cununia propriu-zisă începe cu: „Binecuvântată este împărăţia a Tatălui...”, urmată de trei rugăciuni, fiecare cu conţinut bine definit în privinţa sensului creştin al căsătoriei şi îndatoririlor ce revin soţilor în viaţa de familie. In prima rugăciune, preotul cere ca Mântuitorul Iisus Hristos să fie de faţă, cum a fost la nunta de la Cana Galileii, şi să le dea celor ce se cunună viaţă paşnică, lungime de zile, minte întreagă, dragoste unuia către altul, dar de prunci, cununa cea neveştejită a slavei, să fie păzit patul lor nebântuit, belşug din roadele pământului, ca să dea şi celor lipsiţi. Se cere îndeosebi - în această rugăciune - ferirea de ispita infidelităţii şi cultivarea milei faţă de cei lipsiţi.

In a doua rugăciune, se aminteşte că Dumnezeu a creat pe om „împărat al firii” şi spre a-l feri de pustiul singurătăţii, i-a dăruit femeia, devenind astfel o fiinţă dialogică. Preotul se roagă pentru ferirea de orice primejdii. Cere lui Dumnezeu să le dea tinerilor bucuria pe care a avut-o împărăteasa Elena când a aflat crucea. Li se înfăţişează greutăţile vieţii, precizând că ei trebuie să-şi poarte crucea cu răbdare, spre a lua cununa din cer. Preotul cere de la Dumnezeu - pentru cei doi - „prunci buni” şi „unitatea lor de gând”.

In rugăciunea a treia, preotul cere: „Şi acum, însuţi Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), şi pe roaba Ta (N), pentru că de la Tine se uneşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii întru unirea gândului, încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roada pântecelui, câştigarea de prunci buni”. Din cuprinsul rugăciunii rezultă că unirea lor trupească izvorăşte dintr-o unitate de gând, dintr-o simfonie a sufletelor. Dintr-un act de concupiscenţă păcătoasă - cum e în afară de căsătorie - însoţirea bărbatului cu femeia devine act voit şi binecuvântat de Dumnezeu.

Isprăvind rugăciunea a treia, preotul aşează cununile pe capul mirelui şi al miresei, făcând de trei ori semnul crucii şi rostind la fiecare de trei ori cuvintele: „Cunună-se robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.

Este momentul cel mai important al Tainei Cununiei, realizarea ei faptică.

Cununile sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încoronau odinioară regii şi împăraţii. Ele simbolizează podoaba, demnitatea, cinstea şi răsplata care se aduc neprihanei sufleteşti a mirilor. Şi sunt încununaţi ca nişte împăraţi, dăruiţi de Dumnezeu cu puterea de a naşte prunci. Acesta-i motivul pentru care se cântă: „Doamne, Dumnezeul Nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii”. Intru mărire şi cinste este un raport de reciprocitate. Mărirea şi cinstea constau în fidelitatea mirilor şi jertfelnicia unuia pentru altul... De fapt, cununile se dau mucenicilor pentru răbdarea lor în credinţă. Ceva similar se petrece şi cu soţii, care au de înfruntat multe ispite şi multe greutăţi.

Rezultă asta şi din faptul că se face cu cununa semnul crucii pe faţa celor ce se căsătoresc.

După punerea cununilor, urmează citirea Apostolului (Efes., 5, 20-33), în care Sf. Apostol Pavel aseamănă însoţirea mirilor cu legătura dintre Hristos şi Biserica Sa, îndemnând pe miri să-şi menţină curată iubirea lor reciprocă, „să fie legătura lor fără de păcat”. Se citeşte - în continuare - Evanghelia (Ioan, 2, 1-11), în care ni se istoriseşte minunea înfăptuită de Mântuitorul Iisus Hristos la nunta de la Cana Galileii.

După rostirea unei ectenii, urmează binecuvântarea paharului de obşte. E vorba de un pahar cu vin, din care se dă mirilor să guste pe rând, în timp ce se cântă: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Ps., 115, 4). Paharul de obşte simbolizează - de o parte - bucuria şi veselia nunţii, iar - de altă parte - soarta comună a viitorilor soţi, având parte de aceleaşi bucurii şi de aceleaşi necazuri.

Preotul conduce pe miri în jurul terapodului de trei ori - în chip de horă -, ceea ce închipuie bucuria prilejuită de nuntă şi legătura neîntreruptă a mirilor între ei. Momentul acesta ne duce cu gândul la naşterea suprafirească a Mântuitorului din Sfânta Fecioară Maria, naştere pe care a profeţit-o proorocul Isaia (7, 7, 13). Profetul Isaia este invitat,
prin vestirea: „Isaia, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece...”, să se bucure împreună cu noi şi i s-a împlinit proorocia. Unul din scopurile fundamentale ale căsătoriei este şi naşterea de prunci, care sporesc bucuria părinţilor şi îndatoririle legate de educaţia lor. Cei ce se vor naşte din această căsătorie, vor fi şi ei membri ai împărăţiei celei veşnice a lui Dumnezeu; însuşi cerul se bucură de această sporire a membrilor împărăţiei sale. In timpul înconjurării tetrapodului, se cântă - de asemenea - şi celelalte două cântări de la slujba hirotoniei: „Sfinţilor Mucenici...” şi „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule”. Li se cere sfinţilor mucenici ca - prin rugăciunile lor - cei ce se cunună să câştige tăria pe care ei au avut-o în înfruntarea suferinţelor, iar, prin viaţa curată pe care vor duce-o în familie, să se facă părtaşi ai lui Hristos şi ai sfinţilor lui.

Luând cununile de pe capul mirilor, preotul vorbeşte din nou de mărirea lor, aceasta din motivul că ei vor purta - în chip nevăzut - toată viaţa cununile lor, evident dacă vor vieţui în iubire nefăţărită, fidelitate şi responsabilitate morală. Cununile îi vor însoţi şi în împărăţia cerurilor: „Dumnezeule, primeşte cununile lor în împărăţia Ta, păzindu-i nespurcaţi şi fără prihană şi neispitiţi... ”.

La încheierea slujbei, sunt pomeniţi împăraţii Constantin şi Elena şi mucenicul Procopie. Cei ce s-au cununat sunt înălţaţi la cinste împărătească. Asemenea împăraţilor Constantin şi Elena, soţii să conlucreze pentru credinţă şi să fie asemenea mucenicilor în suportarea greutăţilor...

In scopul purificării lor morale, sunt chemaţi să Lupte solidar în toate împrejurările, fie bune, fie rele.

Simbolismul momentelor din Rânduiala Cununiei învederează pregnant caracterul indisolubil al căsătoriei, zidirea şi cimentarea ei pe unitatea spirituală, unitate de gând, de simţăminte şi de ideal, realizată prin acţiunea promiţătoare a harului divin şi adeziunea liberă a mirilor. Unirea soţilor nu este un simplu contract temporar. Hristos apără caracterul ei unic, de aceea ucenicii I-au zis: „Dacă astfel este pricina omului cu femeia, nu este de folos să se însoare” (Matei, 19, 10).

Următoarea întâmplare va ilustra şi mai limpede taina legăturii de nezdruncinat a soţilor. Un turist urca înspre un vârf de munte, într-o zi frumoasă de vară. Era impresionat de peisajele ce le întâlnea în cale. La un moment dat, i se iveşte în faţă o cruce de piatră foarte înaltă. Partea din faţă a crucii era scăldată în bătaia razelor de soare, iar partea dindărăt o îmbrăţişau ramurile copacilor, făcându-i umbră. Turistul priveşte crucea cu de-amănuntul, îi admiră frumuseţea şi mărimea, iar, la urmă, observă că pe partea din dos este un cuib mic de rândunică uscat. Era gol; familia de rândunică demult îl părăsise, dar intemperiile nu l-au putut desprinde de pe cruce.

Ce exemplu edificator pentru tinerii care vor să-şi zidească cuibul familial! Tinerii creştini să-şi zidească cuibul familial pe crucea lui Hristos, excluzând din purtarea şi din gândurile lor orice inconsecvenţă şi orice infidelitate. Ei să nu uite că primăvara numai atunci este frumoasă şi încântătoare când produce flori. La fel, primăvara vieţii numai atunci este plăcută şi încântătoare, dacă în grădina inimii cresc florile iubirii curate, străină de tulbureala păcatului. In felul acesta, inimile lor devin o cetate inexpugnabilă, de care se zdrobesc toate încercările de descumpănire, de oriunde ar veni. Divorţ nu este numai acolo unde şi-a făcut loc păcatul. Altfel, legătura făcută în faţa lui Dumnezeu nu o poate desface. Prin Taina Nunţii, cei doi au devenit o fiinţă spirituală nouă, s-a realizat un fel de sinteză spirituală, astfel că legătura lor în faţa lui Dumnezeu nu se mai poate desface. „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei, 19, 16).

Tinerii să-şi unească gândurile şi simţămintele în Hristos şi să copieze faptele lui Dumnezeu pentru a obţine fericirea pe care o caută. Biserica îi însoţeşte - în drumul vieţii lor neprihănite - cu rugăciunea către Dumnezeu: „Binevoieşte să-şi petreacă viaţa lor fără prihană şi-i învredniceşte pe dânşii să ajungă bătrâneţe fericite, cu inimă curată
păzind poruncile Tale”.

Ioan BUNEA

Fragment din cartea "Predici la botez, cununie si inmormantare", Editura LIMES

Cumpara cartea "Predici la botez, cununie si inmormantare"

 

• Cel mai frumos dar de Nunta
  Publicat in : Editoriale
• Inmormantarea amana Nunta ?
  Publicat in : Viata liturgica
• Nunta - suprema intalnire
  Publicat in : Editoriale