Pe părintele Arsenie l-am cunoscut în '86. M-am dus acolo la chemarea dânsului, făcută prin mama, care a mers în '86 să-l întâlnească pentru prima oară, la Drăgănescu. Atunci părintele, văzând fotografia unui proaspăt absolvent de liceu, i-a spus mamei:„Spune-i să se facă preot!". Bineînţeles că aveam alte fumuri în capul meu şi, la a doua întâlnire cu mama, părintele a insistat: „Spune-i să se facă preot!". Şi atunci mama mi-a spus. Şi i-a spus părintelui:„Nu vrea".„Spune-i să mă caute!".

Intâlnirea
L-am întâlnit la Drăgănescu, în grădina casei parohiale, sub un nuc imens, unde părintele Arsenie aşezase o masă cu trei scaune. Părintele a vrut să-mi dea o lecţie: ce înseamnă să judeci pe oameni, să-i judeci pe ceilalţi. Şi m-a aşezat în faţa sfinţiei sale, iar pe celălalt scaun invita pe câte cineva, să spună ce necaz are. Ţin minte că a venit un domn şi s-a plâns că l-a părăsit fiul, a fugit de acasă imediat după nuntă, cu o sumă mare de bani, şi l-a lăsat cu nora acasă. Şi eu, în mintea mea, spuneam: „Aşa-ţi trebuie, dacă ai făcut numai un copil!". Părintele, cu cei doi ochi albaştri, se uita la mine, şi-i spunea celuilalt: „Aşa-ţi trebuie, dacă ai făcut numai un copil!". Nu am realizat, după două-trei afirmaţii şi judecăţi făcute în mintea mea, deodată s-a născut un gând: „Vai de mine, părintele citeşte gândurile!". Părintele a zâmbit foarte subtil, aşa, şi pentru mine acel zâmbet şi înclinarea de cap au însemnat: „Ai grijă ce gândeşti, că sunt oameni care poate ştiu ce gândeşti!".

Trei lucruri am învăţat din această primă întâlnire cu părintele Arsenie Boca: în primul rând, că nu trebuie să mă îndoiesc; în al doilea, că părintele Arsenie a vrut să mă înveţe că nu trebuie să-i judec pe oameni şi, în al treilea rând, să mă convingă că atunci când cineva îşi spune un necaz, necazul lui este cel mai mare. Apoi au urmat şi alte întâlniri cu părintele Arsenie şi nu le mai amintesc pe toate, poate doar una, mai amuzantă. La 26 de ani m-am dus să-l întreb ce să fac: să mă căsătoresc sau să mă călugăresc? Şi erau foarte mulţi oameni în biserică, părintele Arsenie vorbea la uşa diaconească, de miazănoapte, şi părintele Savian stătea cu un cronometru în mână. Şi a spus: „Aveţi fiecare trei minute. Sunteţi foarte mulţi şi părintele nu vă poate vorbi la toţi". Şi mi-am făcut un calcul în mintea mea: cum am să-mi concentrez eu toată istoria vieţii mele în trei minute, în aşa fel, încât să-i mai las şi părintelui timp să mă sfătuiască. Şi judecăţile omului nu sunt la fel cu judecăţile Domnului. Şi-am zis, până la urmă: care e problema mea? La ce-mi trebuie multe cuvinte? Este o problemă de viaţă: ce să fac? Şi atunci, toată întrebarea mi-am concentrat-o într-o singură frază: „Părinte, am 26 de ani şi nu ştiu ce să fac: să mă căsătoresc sau să mă călugăresc?".

M-am uitat la ceas, zic: e-n regulă, 15 secunde, o să vorbească părintele două minute şi jumătate. M-am dus în faţa părintelui. „Tu ce vrei, mă?". „Părinte, am 26 de ani şi nu ştiu ce să fac: să mă căsătoresc sau să mă călugăresc?". M-a măsurat din cap până-n picioare şi spune: „Nu eşti bun nici de una, nici de alta. Următorul!". M-a trimis acasă cu alte întrebări în mintea mea şi, aşa cum de multe ori, sfatul unor oameni de talia părintelui Arsenie şi, mai ales, sfatul duhovnicului, poţi să-l înţelegi doar după mult timp, dacă-l pui şi-n aplicare. Cu timpul, am înţeles de ce nu eram bun nici de una, nici de alta: pentru că eu, luni, marţi, miercuri, joi şi vineri mă căsătoream, fiindcă trăiam în lume şi mergeam la discotecă şi mă întâlneam cu fetele, sâmbăta şi duminica mergeam la mănăstirea Turnu, pe Valea Oltului; călugării mă puneau la strană, citeam frumos, cântam, şi duminică după-amiaza eram cu concluzia că o să mă călugăresc. Şi aşa m-am zbătut ca peştele pe uscat, până la 29 de ani când, de fapt, inima omului înclină — şi aici aş vrea să amintesc şi eu şi să subliniez că părintele Arsenie spunea: „De ce-mi puneţi în cârcă lucruri pe care nu le-am făcut sau nu le-am spus?". Pentru că se spun foarte multe şi unele dintre ele chiar aberaţii; şi părintele Arsenie poate că a avut momente când a spus unuia sau altuia: „Tu fa-te călugăr!" sau „Tu fa-te monah!".

Dar şi părintele, ca şi mine acum, ca şi duhovnic, ne dăm seama că omul este liber şi că nimeni nu poate să calce libertatea lui. Şi atunci, părintele, spunând că nu sunt bun nici de una, nici de alta, m-a lăsat la libera alegere ca, rugându-mă şi citind Patericul şi toate celelalte cărţi, pe care atunci le aveam în samizdat, pentru că nu erau tipărite, au făcut ca inima omului să încline înspre una sau înspre alta. Cum spune proverbul, că la pasărea chioară îi face Dumnezeu parte de cuib, aşa şi mie, Dumnezeu, pentru rugăciunile părinţilor pe care i-am cunoscut, şi în special ale părintelui Arsenie, mi-a făcut parte de calea aceasta. Ultimul cuvânt pe care l-am auzit de la părintele Arsenie, ieşind din cămăruţa din partea stângă, cum intri în biserica din Drăgănescu, unde mai primea şi mai vorbeau oamenii, a fost: „Să faci Teologia, căci prin teologie ajungi la călugărie, dacă vrei!", lăsându-mi din nou opţiunea personală. Alegerea trebuie să fie a noastră. Şi am intrat... am dat de două ori examen la Facultatea de Teologie din Sibiu, de fiecare dată am „reuşit" fără loc şi-n '88 şi-n '89, şi am spus de multe ori că, dacă Revoluţia aceasta s-a petrecut în '89, s-a petrecut şi pentru unii ca mine, pentru că în 15 ianuarie am fost sunat de la secretariatul facultăţii să mă prezint la şcoală că eram şi eu intrat.

Miracolul
In vara anului '90, am fost trimis de duhovnicul studenţilor din vremea aceea, actualul mitropolit Serafim Joantă, la Mănăstirea Sâmbăta pentru două săptămâni, în vacanţa de vară. Mi-a spus: „Frate Doru, du-te şi stai la Sâmbăta două săptămâni, să te obişnuieşti cu viaţa călugărească!" Deja înclinam, încet-încet, spre viaţa de mănăstire. In această perioadă, ştiind că o să fiu la mănăstirea Sâmbăta, am invitat o cunoştinţă din oraşul în care locuiam, lângă Sibiu, o cunoştinţă care era paralizată, având scleroză în plăci de 17 ani, şi pe care adeseori o duceam la biserică în cărucior, adeseori o invitam la noi acasă de câte ori făceam Sfântul Maslu, şi ştiam că după zece paşi nu mai putea să meargă - i se strâmbau mâinile şi picioarele. Şi i-am spus: „Uite, soră dragă, sunt trimis la mănăstirea Sâmbăta. Dacă vrei să vii şi tu - avea o soră care lucra aici, în mănăstire, ca şi ajutor la bucătărie, — dacă vrei să vii, eu am să te ajut, să te duc cu căruciorul la biserică". Se spovedea la părintele Teofil. Şi a acceptat. Am sosit amândoi la mănăstirea Sâmbăta, am fost cazaţi şi am început în fiecare zi -luni, marţi, miercuri... — s-o duc la biserică, la Sfânta Liturghie.

Vineri dimineaţă — era ziua de 3 august 1990, am dus-o la biserică în cărucior, apoi am rămas la Taina Sfântului Maslu, ne-am întors în chiliile de jos ale mănăstirii şi i-am spus: „Soră, odihneşte-te şi după-amiază, pe la ora trei, o să mergem şi la fântâniţa pe care părintele a amenajat-o". Şi a spus: „Bine". S-a odihnit, la ora trei am ieşit să o duc cu căruciorul. Pe cer s-au ivit nori negri. Era semn de furtună mare. Ea a spus că să nu mai mergem, şi am spus: „Haide, soră, să mergem, totuşi. Dacă te-ai şi spovedit, te-ai şi împărtăşit, ai stat şi la Sfântul Maslu, hai să facem totul până la capăt!". „Dar o să vină ploaia!". „N-o să vină ploaia".

Aveam un sentiment că n-o să vină ploaia şi că este doar o ispită — de multe ori aşa se întâmplă, când vrem să facem un lucru bun. Am început să împing căruciorul, am vrut să ies pe la colţul care este chiar aici, era o potecă, dar un camion cu muncitori rămăsese suspendat peste pârâiaşul care se vede în spatele mănăstirii. Şi a spus: „Hai să ne întoarcem înapoi, că, uite, oamenii ăştia au rămas acolo şi nu putem trece!". Şi am zis: „Nu, lasă că te ocolesc şi te duc roată, dar tot mergem, dacă mergem!". Aveam aşa, o încăpăţânare de tânăr, că să fac lucrul până la capăt. Şi am împins acel cărucior doi kilometri, cât este până la izvorul acela. Bineînţeles, nu era drumul chiar aşa bun cum este acuma, era mai mult piatră; am mers destul de greu, am urcat căruciorul până acolo, sus; l-am tras, de fapt, după mine, că nu puteam să-l împing; am luat-o în braţe şi ne-am dus la fântâniţă, acolo, şi am început să spunem rugăciuni: Cuvine-se cu adevărat, Crezul; ea s-a spălat puţin cu apă pe picioare, pe mâini.

Povesteam şi, fără să ne dăm seama, n-am auzit nici un fel de zgomot, dar am auzit numai când s-a deschis portiţa şi a intrat o bătrână foarte înaltă, care ne-a salutat. Am salutat-o. Ea s-a aplecat să ia apă. Şi am spus sorei că, uite, am vorbit cu fratele Pimen — era un părinte care trăia aici şi cu care m-am întâlnit alaltăieri şi am rememorat - am vorbit cu fratele Pimen că o să mă ducă el la chilie, mâine. Atunci, bătrânica a ridicat capul şi a zis: „Vrei să mergi la chilie?", iar eu am spus: „Da". „Dumnezeu să te binecuvânteze!". „Mulţumesc". După aceea, bătrânica a luat apă şi a dat să iasă pe uşa care acuma dă spre viitoarea pârtie de schi. Şi s-a întors brusc şi a întrebat: „Vrei un măr"?". Era o întrebare la care nu puteai să răspunzi „Nu". Şi am zis: „Da". A băgat mâna în straiţa ţărănească pe care o purta, a scos două mere, mi-a dat mie unul şi unul acestei fete, şi a plecat. In timp ce muşcam din măr am întrebat-o pe sora respectivă: „Tu ai văzut ce picioare mari avea bătrâna asta? Că n-am mai văzut în viaţa mea aşa o bătrână înaltă şi cu 46 la picior!".

Iar fata mi-a spus: „Nu, nu m-am uitat la picioare, pentru că avea bătrâna nişte ochi albaştri şi mari, simţeam că intră prin mine!". Şi atunci, un gând m-a străfulgerat şi am spus: „Dacă a fost părintele Arsenie? Poate-a fost părintele Arsenie!". Şi atunci şi ea a zis: „Şi eu cred!". Toată discuţia n-a durat mai mult de un minut de la plecarea bătrânei. Am ieşit, am căutat împrejur, dar bătrâna dispăruse. Bineînţeles, nu am băgat prea mult în seamă, totuşi am rămas cumva minunaţi de această apariţie neaşteptată şi, în acelaşi fel, dispariţie neaşteptată, şi au venit nişte turişti să ia apă. Gălăgie... Şi am spus: „Hai, că ar trebui să plecăm acum!". Zice fata: „Bine, dar mi-e ruşine să mă duci în spate. O să mă ţin de tine şi o să merg până la cărucior".

Erau 20 de metri până la cărucior. Zic: „Bine". S-a ţinut de braţul meu, am mers până la cărucior. La cărucior i-am spus. „Aşază-te!". Zice: „Hai, că am văzut că te-ai chinuit să tragi căruţul pe grohotişul acesta! O să merg până în drum". „Bine, dacă poţi, dacă nu ai obosit, ar fi bine". Când am ajuns în drum, am spus: „Acuma poţi să te aşezi". Şi zice: „Nu ştiu, că simt aşa o putere în picioare...". Şi atunci — nu cu răutate, bineînţeles, am spus: „Poate că mergi până la mănăstire, să nu mai tot împing de căruciorul ăsta!". Şi ea şi-a făcut o cruce şi a zis: „Doamne, ajută-mă să merg atât cât să nu mai supăr pe alţii!". Bineînţeles, niciodată nu ne-am supărat, ba - din contră! - toţi o iubeam şi toţi am fi vrut să o ajutăm. Şi am zis: „Bine. Haide!". Şi s-a ţinut de mânerul căruciorului şi a mers până la mănăstire. Am intrat în incinta de jos a mănăstirii, şi m-am bucurat să văd astăzi la biserică pe sora Aurica, care a întâmpinat-o cu lacrimi în ochi şi a spus: „Mergi!". „Da, merg". Cineva m-a întrebat zilele acestea dacă am realizat că este o minune. Nu, n-am realizat. Mi s-a părut totul perfect normal. Nu mi-am dat seama atunci că este o minune. Am crezut că are o putere în picioare. Dar a doua zi, sâmbăta, nu a putut să meargă, pentru că făcuse febră musculară, nu mai mersese de 17 ani, iar duminică, după slujbă, a plecat acasă. Vreau să vă spun că sunt 20 de ani de când această soră merge pe picioarele ei, şi este perfect sănătoasă. In plus de asta, îi slujeşte lui Dumnezeu aşa cum I-a slujit şi înainte, şi în boală, şi în bucurie, şi în necaz. I-a slujit toată viaţa lui Dumnezeu.

(octombrie 2010)

Ieromonah Dionisie IGNAT (Schitul Albac-Alba)
Arsenie Boca pe drumul sfințeniei. O carte a minunilor de lânga noi, Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Arsenie Boca pe drumul sfințeniei. O carte a minunilor de lânga noi"

 

• Parintele Arsenie Boca - pictorul de la Biserica Draganescu
  Publicat in : Religie
• Parintele Arsenie Boca
  Publicat in : Parinti
• Parintele Arsenie Boca - Pictor de icoane si de suflete
  Publicat in : Reportaj

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: