SCHIMONAHUL ILIE VERHOTURSKI (+ 1900)
Ziua de pomenire 30 noiembrie (13 decembrie)
Părintele Ilie - cât de mângâietor a fost pentru unii, cât de încurajator a fost pentru alţii, cât de scump a fost acest nume în mănăstirea Verhotursk şi cât de răspândit a fost în împrejurimile Verhoturiei! Gândurile şi nădejdile se îndreptau către el chiar şi din cele mai îndepărtate regiuni ale ţării noastre ortodoxe. La el veneau mulţimile şi atunci când vieţuia în îndepărtata pustie, şi dobândeau de la el mângâierea harului şi întărire, primeau învăţături şi se bucurau că îl vedeau pe acest om, neputincios cu trupul, însă puternic cu duhul, care, în simplitatea sa, dădea dovadă de înaltă înţelepciune şi pătrundeau în viaţa lui bună.
in această apreciere strălucită a faptelor stareţului, şi după moartea lui, se aude glasul foarte multor oameni, care îşi amintesc cu mare evlavie de părintele Ilie şi păstrează amintirea lui ca pe ceva înalt, duhovnicesc, făcând metanie de recunoştinţă înaintea mormântului lui, care menţine vie pomenirea lui prin candela nestinsă de acolo, întreţinută din belşug până astăzi din prinoasele acestor cinstitori ai pururea pomenitului stareţ Ilie.
Cine a fost acest stareţ Ilie şi care este pricina acestei amintiri despre el - vom vedea în biografia acestuia prezentată de noi.
Este educativ să citim povestirile despre nevoinţele minunate şi viaţa îngerească a asceţilor de demult. Vrând-nevrând, datorită lor, sufletul se încălzeşte, renunţă la înclinaţiile pământeşti şi se aprinde, deşi vremelnic, de acea dorinţă dumnezeiască de care asceţii au ars neîncetat. Insă depărtarea noastră de acele vremuri în care ei au vieţuit, slăbeşte puterea acestei impresii binecuvântate în căutătorii lipsiţi de râvnă ai împărăţiei lui Dumnezeu. Lenea şi indiferenţa oamenilor acestui veac îşi găsesc vicleana alinare în gândul că acestea au existat cândva demult, iar acum, în vremea noastră, nu mai este cu putinţă să ajungi la acea înălţime a vieţii duhovniceşti.
De aceea este foarte instructiv pentru noi exemplul înaltei vieţi ascetice a oamenilor apropiaţi de noi în timp, dar mai ales, a celor contemporani. Un astfel de om în vremurile noastre este schimonahul Ilie, stareţul mănăstirii Verhotursk, care la început s-a nevoit la Valaam, şi care a mers pe urmele asceţilor de demult şi a adormit cu somnul dreptului în anul 1900. Viaţa acestui stareţ, care a slujit toată viaţa sa pentru Dumnezeu, nu îndrăznim să o trecem sub tăcere, deoarece, după cuvântul lui Dumnezeu, „taina regelui se cuvine s-o păstrezi, iar lucrurile lui Dumnezeu este de laudă să le vesteşti"(Tobit XII, 7).
Părintele Ilie s-a născut în oraşul Kursk, iar la sfântul botez a fost numit Ioan. Părinţii lui erau mic-burghezi - oameni din partea locului. Alexie şi Olimpiada Cebotarev erau oameni învăţaţi, duceau o viaţă simplă şi cucernică, şi în acest duh l-au educat şi pe fiul lor Ioan. încă din copilărie băiatul şi-a manifestat dragostea deosebită pentru cercetarea bisericii lui Dumnezeu şi îi plăcea să asculte atunci când se citeau cărţi sfinte, mai ales ale vieţilor sfinţilor asceţi care se nevoiseră în singurătatea pustiei. în scurt timp, cu ajutorul părinţilor săi, Ioan a învăţat acasă să citească şi să scrie puţin. La şcoală nu a studiat. Din momentul în care a început să citească corect, Ioan a fost atras mai ales de lectura acelor cărţi iubite de el şi, în acelaşi timp, şi-a manifestat tendinţa către singurătate. Nefiind mulţumit cu cele citite din cărţi, el a început să-i întrebe cu tragere de inimă despre mănăstiri şi despre asceţii contemporani pe pelerinii care treceau prin Kursk, şi care întotdeauna găseau în casa Cebotarevilor un adăpost primitor.
Părinţii lui Cebotarev se ocupau cu negustoria, în cadrul căreia îi ajuta şi el, Ioan, care îşi dovedise aptitudinile pentru aceasta încă de la şapte ani. Deseori se întâmpla ca tatăl lui să plece de acasă cu treburile negustoriei pentru un timp îndelungat în Ucraina şi în alte locuri, însă în tot timpul absenţei lui, acasă negustoria se afla în bună rânduială, deoarece Ioan împreună cu mama lui făceau faţă pe deplin acestui lucru. La vârsta de 12 ani Ioan Cebotarev era deja un ajutor de nădejde pentru tatăl său.
In casa Cebotarevilor vorba deşartă şi cârtirea nu aveau loc. Fie că aveau câştig în negustorie, fie că aveau pierdere, ei pentru toate mulţumeau lui Dumnezeu, zicând: „Slavă lui Dumnezeu!". Datorită acestor rânduieli cucernice şi fiul lor Ioan era străin de anumite înclinaţii deşarte şi păcătoase. De distracţii el fugea întotdeauna. Dacă cei de vârsta lui îl invitau uneori la plimbare, el, fără să îi supere printr-un refuz şi fără să le dea de înţeles motivul, întotdeauna găsea posibilitatea chiar şi din drum să se îndepărteze de ei sub diferite pretexte plauzibile. Locul preferat pentru desfătare şi refugiul pentru meditaţiile singuratice ale tânărului Cebotarev le constituia cimitirul, unde mergea foarte des şi stătea mult timp, mai ales în zilele de sărbătoare. Acolo în libertate şi cu însufleţire a prelucrat ideea care mai târziu i-a devenit învăţătură fundamentală - „adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui în veci", iar împreună cu această idee în el s-a dezvoltat şi s-a întărit dorinţa de a părăsi lumea, în afara căreia ar fi fost cu putinţă ca tocmai acest gând să se înfăptuiască liber.
Tânărului Cebotarev, care a simţit în sine încă din tinereţea sa o însufleţire de sus pentru a merge după poruncile lui Dumnezeu, nu i-au stat împotrivă nici treburile negustoriei, şi nici cei din jur: el îşi găsea timp şi pentru a cerceta biserica lui Dumnezeu şi pentru a se desfăta cu lectura cărţilor insuflate de Dumnezeu, care au făcut din ce în ce mai mult să rodească în el sămânţa iubirii pentru viaţa ascetică retrasă, sămânţă care se născuse în el încă din copilărie, iar pe lângă aceasta uneori simţea că
este parcă mai aproape de înfăptuirea acestei dorinţe dragi. Totuşi nu i-a fost dat ca la acest lucru să ajungă imediat şi dintr-odată.
Părinţii lui Ioan, pentru că vedeau în el înclinaţii cucernice, se bucurau privindu-l, însă erau departe de gândul că fiul lor arde de dorinţa de a părăsi lumea cea plină de ispite şi necazuri şi de a se dedica vieţii călugăreşti, departe de ei. In cele din urmă, Ioan le-a dezvăluit dorinţa lui cea veche, cerând binecuvântarea lor pentru această viaţă nouă. Părinţii lui au fost complet uimiţi de acest lucru şi de jertfelnicia fiului lor, şi nu i-au dat binecuvântare, socotind că acest pas în viaţa lui este prematur.
După aceea, când a împlinit vârsta de 24 ani, Ioan le-a cerut părinţilor săi voie să călătorească la Kiev pentru a se închina înaintea plăcuţilor lui Dumnezeu, care odihnesc acolo. Părinţii lui şi-au dat cu bucurie consimţământul pentru acest lucru şi el a pornit imediat la drum, atingându-şi cu bine ţelul.
In Kiev, Ioan a stat mult timp şi fără să se grăbească a putut să viziteze mănăstirile de acolo şi să se închine sfinţilor. Şi-a oprit atenţia peste tot şi asupra tuturor şi s-a străduit să-şi întipărească în inimă tot ceea ce a văzut şi a auzit acolo. In acest timp, Ioan a privit cu mare atenţie şi viaţa călugărilor din mănăstirile Kievului. Totuşi viaţa acestora nu a mulţumit inima lui râvnitoare. Acolo, în mediul vieţii călugăreşti, el a găsit bogăţie şi libertate exagerată, iar mai mult decât toate se opunea năzuinţelor lui acea forfoteală de fiecare zi din rândul diferitelor grupuri de pelerini, cu care atât în biserici cât şi în mănăstire trebuia să intre în legătură aceiaşi călugări. Cu această impresie s-a şi întors Ioan Cebotarev la casa părintească şi la ocupaţiile lui obişnuite.
Insă nici acum nu şi-a schimbat pravilele cucernice dinainte ale vieţii lui şi nu a renunţat la gândul de a se dedica vieţii călugăreşti retrase.
In scurt timp, după ce Ioan Cebotarev s-a întors de la Kiev, părinţii lui au murit. Moartea lor a pus pe umerii lui o povară neaşteptată şi grea, care a putut să-l reţină pentru mult timp în această vale a plângerii. El a trebuit să rânduiască de unul singur toate treburile casei astfel încât mai târziu nimic să nu-i poată tulbura viaţa spre care năzuia acum atât de liber. însă pentru toate acestea, după cum s-a dovedit apoi, a fost nevoie de mult timp. Ca să nu se lege şi mai mult de grijile lumeşti care l-ar fi putut opri mult timp de la înfăptuirea ţelului propus, Ioan Cebotarev a socotit că este mult mai indicat să pună capăt negustoriei, ceea ce a şi făcut încet-încet.
In aşteptarea deciziilor finale cu privire la averea părintească, ca să nu fie trândav în această perioadă, Ioan Cebotarev s-a angajat ca ajutor de vânzător la unul dintre negustorii din Kursk. După o jumătate de an, el era deja mai marele vânzătorilor, bucurându-se de încrederea deplină a patronului. Aflându-se sub ocârmuirea lui Cebotarev, negoţul a început imediat să se îmbunătăţească, ceea ce, desigur, nu a putut să rămână neobservat de privirile patronului şi el i-a încredinţat lui Cebotarev toate treburile negoţului său, pe care să le conducă singur, după propria sa socotinţă şi pricepere. Totuşi, nici în aceste condiţii ademenitoare Cebotarev nu şi-a schimbat concepţia sa cu privire la deşertăciunea vieţii lumeşti. în timpul liber din afara lucrului se ocupa tot cu citirea cărţilor sfinte, ascetice, şi întotdeauna se purta modest şi era blând în comportament. In zilele de duminică şi sărbători mergea negreşit la biserica lui Dumnezeu. După exemplul vânzătorului lor mai mare şi ceilalţi slujbaşi socoteau că cercetarea bisericii lui Dumnezeu în zilele de duminică şi sărbători este o datorie.
Patronul, fiindu-i recunoscător lui Cebotarev pentru râvna, cinstea şi cunoaşterea meseriei sale, a avut de gând să-l însoare cu fiica lui. La început a luat măsuri pentru acest lucru prin oameni străini, iar, în cele din urmă, la momentul prielnic şi-a spus părerea personal. Cu toate acestea, Cebotarev nu s-a lăsat ademenit de această propunere, deoarece el nu şi-ar fi găsit în ea adevărata fericire, şi de aceea a respins-o oarecum pentru un timp. Iar în realitate, temându-se ca, de fapt, să nu fie legat cu lanţurile lumeşti, din acel moment a luat măsuri ferme pentru a-şi duce cât se poate de repede la îndeplinire dorinţa lui cea dragă de a părăsi viaţa lumească. La acest lucru s-a alăturat şi faptul că toate acţiunile privind averea părintească în acel moment au fost definitivate.
Deşi dorinţa lui Cebotarev de a se retrage în mănăstire nu l-a părăsit niciodată, totuşi, în acest timp l-a tulburat mult şi acea impresie cu care venise din Kiev, de aceea s-a luptat mult timp cu gândurile, neştiind spre care mănăstire trebuia să se îndrepte şi care mănăstire s-ar fi potrivit întru totul cu dorinţa lui de viaţă ascetică aspră.
Şi, iată, în scurt timp i s-a întâmplat un lucru care a rezolvat întru totul îndoiala Iui Cebotarev. Aşa cum părinţii lui făcuseră întotdeauna pelerinilor o primire călduroasă, aşa şi el, Ioan Cebotarev, neîncălcând acest bun obicei, îi primea la sine pe aceşti ostenitori şi propovăduitori ai slavei lui Dumnezeu. Intr-una dintre aceste ocazii, Cebotarev a discutat cu pelerinii şi, printre altele, le-a mărturisit deschis nedumerirea care îl chinuia, anume aceea despre alegerea mănăstirii, mănăstire care să nu fie prea populată, şi să fie departe de toate deşertăciunile. Ascultându-l pe Cebotarev, interlocutorii i-au explicat că mănăstirea care se potriveşte întru totul dorinţei lui poate fi, mai mult decât toate, mănăstirea Valaam.
In acelaşi timp i-au înfăţişat simplu şi pe scurt biografia acestei mănăstiri şi asprimea vieţii călugărilor de acolo, încheindu-şi povestirea lor cu afirmaţia că mănăstirea Valaam, fiind departe de ţărmurile insulelor, le oferă vieţuitorilor ei singurătate desăvârşită faţă de gălăgia lumii. In afară de acestea, i-au explicat faptul că la Valaam au strălucit prin sfinţenia vieţii lor sfinţii părinţi: Serghie şi Gherman, Alexandru Sverski, Kiril Belozerski, Savvatie Soloveţki şi alţi călugări ai acestei mănăstiri. Povestirea aceasta a produs o impresie foarte mângâietoare asupra tânărului Cebotarev, şi din acel moment el nu şi-a mai luat gândul de la mănăstirea Valaam şi de la nevoitorii de acolo, şi abia atunci a simţit o mare uşurare în inima sa.
In urma acestei întâmplări, Cebotarev a început să se gândească la posibilitatea de a se despărţi definitiv de această lume plină de ispite şi nedreptate, în cele din urmă, s-a hotărât să-l anunţe pe patronul său despre eliberarea sa din serviciu, explicându-i că doreşte să viziteze câteva locuri sfinte ale Rusiei, în pofida încercărilor de înduplecare ale patronului, care s-a străduit să-l abată pe Cebotarev de la această intenţie, explicându-i că astfel poate pierde acele bunuri care îl aşteaptă pe viitor, Cebotarev a rămas statornic în hotărârea lui, şi patronul l-a eliberat din serviciu.
După aceea, fără să piardă vremea, el a început să se pregătească pentru drum. Şi în acest timp scurt i-a fost dat să se ciocnească de ispite primejdioase. Rudele şi cunoscuţii i-au pus tot felul de piedici în împlinirea celor hotărâte de el şi i-au făcut tot felul de grozăvii, şi nici vrăjmaşul nu a dormit, insuflându-i diferite îndoieli.
Foarte greu i-a fost lui Cebotarev să părăsească viaţa lumească şi să fugă în mănăstire, însă cu ajutorul lui Dumnezeu toate s-au rânduit spre bine.
După ieşirea din oraşul natal, Cebotarev a simţit imediat în lăuntrul său o uşurare nespusă şi toate îndoielile care îl chinuiseră până atunci se spulberaseră fără urmă.
Ardea cu totul de dorinţa de a ajunge cât mai repede la ţelul propus; numai din când în când se strecura o uşoară îndoială, neştiind dacă va fi primit în mănăstirea Valaam, pe care şi-a ales-o. Cu toate acestea, lăsându-se în voia lui Dumnezeu, şi-a continuat lungul său drum.
Ajungând în Sankt-Petersburg, Cebotarev a vrut cu tot dinadinsul să se oprească aici la reşedinţa mănăstirii Valaam, şi acest lucru i-a adus un mare folos. La reşedinţa Valaamului a stat câteva zile. Viaţa aspră a călugărilor valaamiţi şi aici, la reşedinţă, era după sufletul lui. A aflat apoi că obştea din Sankt-Petersburg este tot mănăstirea Valaam într-o măsură mai mică, deoarece şi călugării care vieţuiau aici aveau îndatorirea de a păzi aceleaşi rânduieli de viaţă, care erau păzite şi la Valaam. După ce a privit cu mare atenţie viaţa acestei obşti mici şi s-a informat în amănunţime despre mănăstirea Valaam şi despre condiţiile ei de viaţă, Cebotarev a început să se simtă complet uşurat şi oarecum încurajat cu privire la faptul că el, fără îndoială, va rămâne acolo.
Cu această impresie plină de bucurie s-a şi îndreptat pe drumul final.
Cu nerăbdare năzuia acum spre ţelul propus de el, spunând cu cuvintele Psalmistului: „în ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor" (Psalmii 41, 1) - aşa dorea şi sufletul lui Ioan Cebotarev, care fugise de lume, să ajungă la adăpostul liniştit - la mănăstirea Valaam.
In cele din urmă, Ioan Cebotarev şi-a atins ţelul dorit - mănăstirea Valaam, unde a ajuns pe 4 ianuarie 1862. In acel moment avea 32 ani de la naştere. Spre bucuria lui nespusă, tot atunci a fost primit în rândul fraţilor acestei mănăstiri şi a fost numit la ascultare chiar în mănăstire. De atunci a început şi viaţa lui ascetică spre care năzuise încă din tinereţe.
Fiind din fire râvnitor, încă din primele zile ale intrării lui sub adăpostul acestei mănăstiri renumite, ca o albină înţeleaptă a început să-şi strângă la fiecare pas şi de pretutindeni mierea duhovnicească, aşezând-o în ordine în inima lui, ca într-un stup. De la unul a împrumutat asprimea înfrânării la mâncare şi trezvia neîncetată; de la altul a învăţat hărnicia în rugăciune, grija faţă de gânduri şi meditaţia dumnezeiască, de la al treilea a luat exemplu de sârguinţă, devotamentul faţă de pravile şi răbdarea - străduindu-se, în general, să îmbine toate cele prin care se distingea fiecare dintre părinţii valaamiţi întâlniţi de el.
In afară de aceasta, atingerea înaltului ţel pe care îl căuta, lui Cebotarev i-a fost înlesnit şi de faptul că de prima dată el a intrat sub îndrumarea mai apropiată pentru viaţa duhovnicească a stareţului priceput, a fostului şi renumitului ocârmuitor al mănăstirii Valaam, a egumenului Damaschin care, în afară de acest lucru, până la sfârşitul său i-a fost şi duhovnic. O mare contribuţie a avut în viaţa începătorului Cebotarev mult timp după aceea şi egumenul Ionatan. Datorită îngrijirilor din partea acestor stareţi înţelepţi şi cu viaţă înaltă, dar în egală măsură şi dorinţei lui sincere de viaţă ascetică, Cebotarev nu a întârziat să se afirme ca un călugăr adevărat şi exemplar în împlinirea ascultărilor care îi erau încredinţate.
Ascultările le împlinea, într-adevăr, cu jertfelnicie, acurateţe şi smerenie, de aceea nici nu este de mirare că la toate ascultările, care i-au fost încredinţate, când era încă începător, fraţii îl numeau mai-marele lor.
Fragment din cartea "Patericul Valaamului", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Patericul Valaamului"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.