Nu ştim foarte multe despre viaţa de mirean a Părintelui Nicodim Schimonahul. In anul 1917, când a izbucnit sângeroasa Revoluţie bolşevică, viitorul ascet athonit era ofiţer în armata ţaristă. A fost implicat în luptele de pe frontul Macedoniei şi a fost rănit de trei ori. Fiindcă nu a mai dorit să trăiască într-o Rusie care-şi răsturnase Ţarul cel numit de Sus, a plecat împreună cu alţi camarazi de arme în Sfântul Munte, călătorind noaptea. Astfel, Părintele Nicodim a trecut de la slujirea împăratului pământesc la slujirea împăratului Ceresc, împăratul împăraţilor.

In timpul primilor ani în Muntele Athos, Părintele Nicodim s-a nevoit în Mănăstirea „Sfântul Pantelimon" şi în schiturile acesteia, Chromiţa şi Noua Tebaidă. La Chromiţa a trăit începând cu anul 1920 şi aici a fost îmbrăcat în mantie cu numele de Nicanor. A avut ascultări la arhondaric şi la grădina schitului. Cu binecuvântarea Sfântului Siluan Athonitul, a părăsit schiturile cele aglomerate şi s-a aşezat în pustia Karuliei.

Pe atunci, în chiliile şi colibele împrăştiate pe înspăimântătoarele stânci se nevoiau treizeci şi cinci de asceţi ruşi. In rândul lor erau doi părinţi duhovnici: Părintele Dositei, care era blând şi binevoitor, şi Părintele Teodosie, care era aspru şi riguros. Urmând binecuvântării Sfântului Siluan şi cuvintelor Sfântului Ioan Scărarul (Scara dumnezeiescului urcuş, Capitolul 4), Părintele Nicodim l-a ales pe Bătrânul Teodosie cel care nu accepta nici un compromis. Aşa cum îşi amintea Părintele Nicodim, „Bătrânul meu era theolog, dar era aspru".

Referitor la citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi şi necesitatea de a afla în ele călău-zire duhovnicească, Părintele Nicodim amintea de o întâmplare deosebit de fo-lositoare care s-a petrecut la începutul noviciatului său la Bătrânul Teodosie.

Părintele Nicodim i-a cerut acestuia binecuvântarea de a merge la Karulia dorind să se dăruiască vieţii lăuntrice conform cu învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi cele cuprinse în Pelerinul rus şi Filocalia. Dar Bătrânul Teodosie i-a interzis să citească alte cărţi duhovniceşti în afară de Psaltire, Evanghelie şi învăţăturile Avvei Dorotei. I-a poruncit să lucreze şi să citească slujbele bisericeşti.

Râvna tinerească, dar fără cunoştinţă (cf. Romani 10,2), l-a îndemnat pe Părintele Nicodim să facă neascultare de Bătrânul său şi l-a dus într-o încăpere în care se afla fructul interzis - cărţile Sfinţilor Părinţi. Nicodim a deschis o carte şi a început să citească cu sete. „Afară!", a auzit deodată vocea ameninţătoare a asprului Bătrân. Mai bine de o zi l-a rugat pe Bătrân, pocăindu-se în genunchi şi vărsând lacrimi, să nu-l alunge, iar această umilinţă a izvorât milă în inima Bătrânului, care era de obicei de neînduplecat.

Bătrânul Teodosie l-a ţinut pe lângă el pe Nicodim, dar nu fără un canon spre învăţare de minte: l-a pus să memoreze întreg Capitolul 4 despre ascultare din Scara dumnezeiescului urcuş. De la bun început, Bătrânul cel de Dumnezeu înţelepţit a îndreptat spre cale picioarele ucenicului - adică pe calea smereniei - ceea ce, cu timpul, avea să ducă la dobândirea de roade duhovniceşti, fiindcă Bătrânul ştia din Sfânta Scriptură că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iacov 4, 6). Prin aceşti paşi de început în viaţa virtuoasă, Părintele Nicodim a ajuns la maica tuturor virtuţilor - rugăciunea neîncetată - şi la vârful lor, iubirea...

A înaintat într-o aşa măsură în smerenie şi rugăciune, încât în jurul celui de-al zecelea an de frăţie duhovnicească întru Hristos, Bătrânul Teodosie a început să ia aminte la ucenicul său credincios şi adevărat! Adevărat este cuvântul Evangheliei, „că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Matei 18, 20). „M-a luat pe mine drept povăţuitor", îşi amintea Părintele Nicodim, „şi învăţa despre rugăciune de la mine".

O, faptă preaslăvită! Un ucenic se mântuieşte prin povăţuitorul său. O, minune preaslăvită! Un povăţuitor este învăţat şi mântuit prin ucenicul său! Iar aceasta s-a făcut cu sfatul şi sub puternicul acoperământ al Sfântului Siluan. Iată biruinţa cuvioasei ascultări şi slava sfintei smerite-cugetări!

„Batiuşca, ei îmi spun că mă aflu în înşelare!", i-a spus odată Părintele Nicodim Bătrânului său. Motivul era următorul? pe când încă se nevoia la Schitul Noii Tebaide, Părintele Nicodim observase că locuitorii acelei pustii nu citeau Filocalia. Le-a vorbit despre această gravă imprudenţă, dar ei, neputând răbda mustrarea tânărului cel iubitor de asceză, l-au socotit a avea gânduri înalte despre sine. „Nu, nu - tu nu eşti în înşelare, încă", a răspuns Bătrânul Teodosie, privindu-l în ochi. Cu toate acestea, Bătrânul nu a încetat să se roage la Dumnezeu să-l ţină pe ucenicul său în smerenie, fiindcă numai prin smerenie poate omul scăpa de toate cursele vrăjmaşului.

„Ascultarea şi smerenia sunt treptele pregătitoare necesare pentru lucrarea rugăciunii minţii", scria în 1934 Părintele Nicodim, copiind un citat din scrierile Sfântului Teofan Zăvorâtul. „Ascultarea, desigur, nu vine din rânduiala din afară a vieţii de începător, ci din starea duhovnicească lăuntrică a începătorului". Către sfârşitul vieţii Bătrânului, Părintele Nicodim l-a întrebat: „Cum să lucrez rugăciunea minţii după ce veţi adormi?". A răspuns Bătrânul: „Lucrează rugăciunea cu un duh de pocăinţă şi nu căuta sentimente dulci în inimă sau vedenii în minte... Ei bine, acum datorită ascultării meriţi liniştea din afară; pentru liniştea lăuntrică, însă, fiule, îngrijeşte-te să dobândeşti pocăinţă râvnitoare".

După mutarea la Domnul a Bătrânului Teodosie, Părintele Nicodim nu a încetat să caute să dobândească liniştea lăuntrică în inimă înfrântă şi smerită (Ps. 50, 17).
Mai mult, el nu şi-a părăsit lectura duhovnicească atât de trebuincioasă. Impreună-nevoitorul de chilie al Părintelui Nicodim, Părintele Simeon, spunea: „Se întâmpla ca uneori, atunci când mergeam să-l cercetez pe Bătrân [Părintele Nicodim] îl găseam moţăind (din cauza slăbiciunilor vârstei nu mai putea auzi rugăciunea «Pentru rugăciunile Părinţilor noştri...»), având o carte de Sfinţii Părinţi pe genunchi. Bătrânul se trezea, spunea: «Citesc! Citesc!»".

Atunci când Părintele Nicodim dădea sfat cuiva, adesea se întâmpla să adauge: „Ar fi mai bine să verifici aceasta; poate greşesc. Incă învăţ".

Chilia în care s-a nevoit Părintele Nicodim fusese construită peste corpul de chilii şi era foarte şubredă, de parcă ar fi stat pe picioarele unei găini şi părea că la primul vânt mai puternic s-ar putea nărui! Interiorul chiliei era ca şi Părintele Nicodim, simplu. Atunci când ne amintim de viaţa Părintelui Nicodim ne vin în minte cuvintele Sfântului Ambrozie: „Acolo unde lucrurile sunt simple, sunt de faţă o sută de îngeri. Dar acolo unde lucrurile sunt complicate, nu este nici măcar unul singur!". Incăperea era întotdeauna plină de cărţi patristice. Bătrânului îi plăcea să citească mai ales volumele Filocaliei, în care sunt adunate învăţături despre curăţirea inimii de patimi prin virtutea cumpătării şi Rugăciunea lui Iisus. Cunoştea aceste cărţi ca pe Tatăl nostru... In zilele de praznic citea în chilia sa pustnicească omilii şi predici scrise de Sfinţii Părinţi la sărbătoarea din acea zi.

Fotografie de Rudolf Billeta, 1983

ÎNVĂŢĂTURI DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS - Părintele Nicodim Schimonahul; Editura Doxologia

Cumpara cartea "ÎNVĂŢĂTURI DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS"


 

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: