Sfanta si Marea Luni ne pune inainte blestemarea smochinului neroditor (Matei 21, 19 - 20) si istoria lui Iosif cel Prea Frumos.

Din aceste pilde se desprind doua intelesuri paralele: unul istoric, privind poporul evreu in asteptarea primei veniri a lui Mesia; altul duhovnicesc, eshatologic, privind pregatirea si asteptarea celei de a doua veniri a Mirelui.

Camara cea impodobita a Mantuitorului in care trebuia sa intre Israel este Biserica lui Hristos. N-a intrat, insa, in ea pentru doua mari pacate, pe care le pomeneste Domnul in Vinerea Mare (Utrenie): „Doua lucruri si rele a facut fiul Meu cel intai-nascut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vietii, M-a rastignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut si l-a slobozit”.

Primul este sterpiciunea, nerodirea: a parasit apa vietii, cuvintele Evangheliei, si si-a sapat put sfaramat, adica talcuirile strambe ale formalismului Legii.

Pilda smochinului are in vedere, in primul rand, aceasta sterpiciune a Sinagogii. Nu era timpul roadelor, nu se coborase Duhul Sfant, dar era stearpa, nu avea semne de rodire. Refuzul net al Evangheliei si intelenirea in formalismul Legii i-a adus blestemul si uscarea: „Sa nu mai rodesti in veac”.

Celalalt pacat al lui Israel este desfranarea. Mesia venise in primul rand pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel. Acesta era chemat sa intre intai in camara, Mirele Hristos la dansul venise. Or, Israel s-a lepadat de adevaratul sau Mire si a preferat pe Varava, un talhar. De aceea Biserica il numeste „Adunare vicleana si desfranata care n-a pazit credinta barbatului sau”.

Iosif, din semintia lui Israel, este o pilda de curatie si de credinta fata de stapanul sau; a ales inchisoarea decat sa se invoiasca la momelile desfranate ale egiptencei.

Cele doua pacate ale lui Israel sunt de-a pururi piedica la intrarea in camara de nunta a Mirelui Hristos. Smochin neroditor este tot sufletul care nu se adapa din Izvorul vietii, Hristos, si nu aduce rodul duhovnicesc al Evangheliei. Mantuitorul, de-a pururi, flamanzeste de mantuirea noastra si cauta la noi rodul faptelor mantuitoare si neaflandu-l, ne blestema cu uscarea, facandu-ne materie pentru focul gheenei. De aceea, Vecernia de luni ne indeamna: „Temandu-ne fratilor, de pedeapsa smochinului celui uscat pentru nerodire, sa aducem roade de pocainta lui Hristos, Cel ce are mare mila”. Rodnicia de fapte bune este o datorie, potrivit cu puterea harului primit la Sf. Botez, precum teologhiseste si indeamna Marcu Pustnicul: „Omule, care ai fost botezat in Hristos, da numai lucrarea pentru care ai luat puterea”. Aceasta este haina sufleteasca cu care se poate intra in camara vietii de veci.

Prea Frumosul Iosif e pomenit pe de o parte pentru curatia lui, pe de alta, pentru ca este icoana a Mantuitorului. Asa cum Iosif fusese vandut de fratii sai cu gandul ucigas, dar mai apoi se facuse izbavitorul lor, hranindu-i cu paine in vremea foametei, tot asa si Mantuitorul Hristos a fost vandut si dat la moarte de neamul Sau, dar S-a facut mantuire lui Israel si intregului neam omenesc, hranindu-ne cu painea cea cereasca a Preacuratului Sau Trup.

Dar Iosif este „preafrumos” nu prin frumusete trupeasca, ci prin frumusetea curatiei sale. Curatia, intreaga intelepciune, cum o numesc Parintii, este o numire cuprinzatoare a tuturor virtutilor, semnul credinciosieii statornice fata de Dumnezeu. De aceea, tot pacatul este intinare, necuratie, desfranare, intrucat omul pacatuind, paraseste pe Mirele cel adevarat, pentru care a fost creat, si alearga la diavolul cel necurat.

Slava de la stihoavna Utreniei teologhiseste minunat despre intelesul duhovnicesc al curatiei: „A doua Eva afland sarpele pe egipteanca, se nevoia sa vaneze pe Iosif prin cuvinte de momeli. Iar el, lasandu-si haina, a fugit si a scapat de pacat. Si gol fiind, nu s-a rusinat, ca si cel dintai-zidit mai inainte de cadere.”.

Adam si Eva au fost creati de Dumnezeu „goi si nu se rusinau” (Facere 2, 25) si asa fiind, erau ca intreaga faptura, frumosi foarte. In ce statea goliciunea lui Adam? Omul in Rai, zice Sf. Maxim, ducea o viata simpla, nemestesugita, nu avea nevoie de imbracaminte, deoarece din pricina nepatimirii ce avea, nu se temea de rusine. Inainte de cadere, el nu era tras incoace si incolo de pornirile stricacioase si contrarii ale trupului, ci era mereu gol si liber de prefacerea necontenita avand o asezare trupeasca simpla si neinvrajbita (Ambigua).

Dupa cadere insa, primilor oameni li s-au deschis ochii, au cunoscut ca erau goi, s-au rusinat, si-au facut acoperamant de frunze si s-au ascuns (Facere 3, 7-10), iar dupa blestem, Dumnezeu le-a facut imbracaminte de piele si apoi i-a scos din Rai.

De atunci, goliciunea trupeasca era mereu rusinoasa pentru om, aducandu-l aproape de prima cadere, de pacat. Cand insa biruieste pacatul si ajunge la nepatimire, goliciunea nu mai este rusinoasa. „Iosif gol fiind, nu s-a rusinat ca si Adam inainte de cadere”. Multi pustnici si oameni ai lui Dumnezeu (de exemplu Sf. Maria Egipteanca) au trait goi si nu se rusinau, goliciunea lor fiind semnul de nepatimire si pricina de lauda.

De fapt, omul in Rai nu era gol desavarsit; era imbracat in vesmantul harului nepatimirii, iar goliciunea cea din afara pentru el nu avea inteles. Tot asa omul duhovnicesc, chiar daca trupul este gol, el este imbracat cu haina virtutii si goliciunea trupeasca este usor de purtat. Pacatul, lipsindu-ne de imbracamintea harului, ne da simtamantul goliciunii rusinoase, de unde nevoia instinctiva a omului de a-si acoperi goliciunea trupeasca.

Oare in dezgolirea trupeasca pe care o intalnim tot mai des la omul de azi, nu cumva se vadeste, inconstient, nostalgia omului dupa goliciunea cea cinstita dinainte de cadere? Dar ea, lipsita de cinstirea virtutii, i se intoarce in pacat si spre mai mare rusinare.

Nerodnicia virtutii si necuratia sunt pacatele cele mai mari care ne lipsesc de camara cea impodobita a Mantuitorului. Dimpotriva, pentru a putea intra impreuna cu El, trebuie sa ne agonisim asemanarea cu El, prin daruire totala in slujirea Lui si prin desavarsita curatie. Aceasta este prima lectie a sfintei si marii Luni.

Mai exista insa o primejdie. Apostolii, mergand spre Ierusalim, socoteau ca acum este momentul inaugurarii mult doritei Imparatii mesianice, care avea sa fericeasca pe Israel printre celelalte neamuri. De aceea, cererea celor doi fii ai lui Zevedei, de a sta de-a dreapta si de-a stanga, asupra careia staruie de asemenea Sfanta si Marea Luni: „Doamne, nepricepandu-se mama fiilor lor Zevedei, pentru taina cea nespusa a randuielii Tale, a cerut de la Tine ca sa daruiesti fiilor ei cinstea imparatiei celei vremelnice.” (Utrenia).

Daca cele doua pacate de mai sus au primejduit sinagoga, de acesta din urma au fost primejduiti cei mai aproape ai Domnului, ucenicii, Biserica Sa. Mantuitorul insa ne arata ca aceasta intelegere este straina de Dansul. „Ci Tu, invatand pe ucenicii Tai, le-ai zis sa nu se asemene paganilor, ca sa stapaneasca pe cei mai mici. Ca nu va fi asa intre voi, ucenicii mei.; ci cel mai mare dintre voi sa fie slujitor tuturor. Ca si Eu Insumi am venit ca sa slujesc lui Adam celui ce saracise, si sa-Mi dau sufletul rascumparare pentru multi.”.

Slava si bogatia la care ravneau ucenicii si in care veacuri de-a randul s-a desfatat Biserica cea pamanteasca, nu sunt in duhul Invatatorului Care, bogat fiind si Stapanul a toate, de voia Sa a saracit si a luat chip de rob si a venit nu ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa Se dea rascumparare pentru lume. Saracia si smerenia slujitoare a aproapelui cu care S-a imbracat Mantuitorul, abia in veacul de acum Biserica incepe sa le descopere in adevarata lor lumina. Cat de anevoie unele adevaruri majore se impun atentiei oamenilor! Pildele nu au lipsit, caci Biserica de multa vreme cinsteste astfel pe Cuviosii sai: „Cuvioase Parinte, glasul Evangheliei auzind. bogatia si slava intru nimic le-ai socotit si tuturor ai strigat: iubiti pe Dumnezeu si veti avea dar vesnic. Nimic sa nu cinstiti mai mult decat dragostea Lui si atunci cand va veni intru slava Sa, veti avea odihna cu toti sfintii. ” Saracia, smerenia si dragostea de Dumnezeu sunt podoabele care ne deschid larg usa camarii celei impodobite a Mantuitorului.

Parintele Petroniu Tanase

.