Strigatul lui Hristos pe cruce

Strigatul lui Hristos pe cruce Mareste imaginea.

"Eli, Eli, lama sabahtani - Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit" (Matei 27, 46) este strigatul lui Hristos pe cruce. Pare de neinteles ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu sa rosteasca aceste cuvinte, sa aiba parte de experienta parasirii de catre Dumnezeu.

Ne-am fi asteptat ca Hristos, Cel care nu a gresit nimanui cu nimic, Cel care a fost lipsit de pacat, sa nu fie lipsit niciodata de prezenta lui Dumnezeu. Devine si mai tainic strigatul Sau, daca tinem seama ca El insusi era si Dumnezeu, ca stia ca va invia.

Ca sa intelegem cum se cuvine acest strigat, se cuvine sa facem cateva precizari:

In primul rand trebuie sa afirmam ca Hristos a fost si Om, nu doar Dumnezeu.

Ca Om a trait realmente ce traieste tot omul. A trait real starea noastra omeneasca pana la capat. Parintele Nicolae Steinhardt afirma ca aceste cuvinte sunt proba absoluta a validitatii rastignirii. Strigatul de pe cruce dovedeste integritatea si seriozitatea jertfei, o impiedica a fi o farsa. La fel am fi facut si noi. Am fi strigat in fata durerii. Iar atat de autentic si de serios a strigat Domnul, incat mai tarziu tuturora nu le venea sa creada ca a inviat. Strigatul Domnului e dovada ca pe cruce nu s-au desfasurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinta reala. Probabil ca daca L-am fi auzit rostind aceste cuvinte, am fi fost ispititi sa rostim precum iudeii: "Pe altii i-a mantuit, iar pe Sine nu poate sa se mantuiasca!" (Matei 27, 42).

Chiar daca avem parte de acest strigat, Hristos pe cruce n-a incetat sa fie si Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur sustine ca Mantuitorul a rostit cuvintele profetice Eli, Eli, lama sabahtani? dupa ce s-a luat intunericul, pentru a intelege iudeii ca nu murise pe cruce, ca El Insusi facuse intuneric pe pamant. Ori daca ar fi incetat sa mai fie si Dumnezeu, nu ar fi putut aduce intunericul. Parintele Nicolae Steinhardt spune ca in rostirea cuvintelor "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit"?, natura omeneasca pare sa fi predominat, dupa cum a predominat cea dumnezeiasca pe muntele Taborului la Schimbarea Sa la Fata.

In al doilea rand prin aceste cuvinte Domnul doreste sa ne atraga atentia ca in viata noastra vom avea parte de stari de parasire din partea lui Dumnezeu. Si dupa cum Domnul nu S-a dat jos de pe cruce ci a primit moartea, tot astfel nici noi nu trebuie sa dam inapoi. Harul vine si pleaca, spun Sfintii Parinti. Harul se retrage ca omul sa inseteze mai mult dupa Dumnezeu. Persoana care a cunoscut viata traita prin har, nu mai poate afla odihna in nimic din cele prezente in aceasta lume, doreste din nou harul. Iar cand l-a dobandit dupa retragere, are parte de o netulburata pace.

Indiferent de durata si intensitatea parasirii, Dumnezeu nu ne abandoneaza niciodata pe deplin.
Din acest motiv, aceasta parasire dumnezeiasca poate fi numita mai degraba ascundere sau micsorare a harului, decat lepadare sau parasire si are drept scop mantuirea si nu nimicirea omului.

Adrian Cocosila

.

10 Aprilie 2014

Vizualizari: 19518

Voteaza:

5.00 / 5 din 12 voturi.

Comentarii (3)

  • Marius MateiPostat la 2018-03-12 11:18

    Se apropie Împărăția, dar aceasta nu este goală. E plină de sfinți, nu de păuni și de fazani. Fiecare familie a avut cel puțin un om mort pentru patrie în Marele Război. Fiecare familie a avut cel puțin un deținut politic. Fiecare familie are cel puțin un nepot în Spania. Dar fiecare familie are și cel puțin un membru care crede în Dumnezeu și apelează cu încredere la ajutorul părintelui Arsenie. Dacă am înțeles limpede un lucru de la părintele Arsenie, acela este tăcerea. Îngerii sunt fericiți tocmai pentru că sunt tăcuți, nu se tulbură de mulțimea vorbelor. Sfinții… Uneori nu ne dăm seama că, așa cum ei sunt familia noastră, tot așa și noi suntem familia lor. De prea multe ori întârziem la întâlnirea cu Dumnezeu, căutând fie fursecuri, fie căști. Din aceste texte patristice vedem cât de important este să nu confundăm a avea un rost cu a face o carieră. Am face diferența, dacă nu am fi atât de superficiali. Cărarea Împărăției nu e o carte. Este un SOS trimis de naufragiați din mijlocul mării: Fericirea nu este printre rechini, fără Pâine și Apă. Nu învățăm limba delfinilor, ci a îngerilor. Știm ce avem de făcut, ne amintește părintele: tăcere, iertare, neagonisire, caritate. Aceasta este terapia iubirii. Acestea sunt Ceasurile trezirii lăuntrice. Acesta este exercițiul de tămăduire completă. Impotența morală este aparentă. Demonismul nu inspiră decât respingere. Mare grijă cu cine ne aliem, ca să nu ne alienăm. Cu cel rău nu poți trăi, aceea nu e viață. Pentru pace, ni se cere să mutăm capitala, ca să scurtăm războiul: Altceva e capital de acum pentru noi, nu ceea ce era înainte. Ne bucurăm când moare câte un dictator măcelar. Să ne bucurăm împreună cu părintele, că a murit moartea!

  • Daniela LunguPostat la 2014-04-10 16:37

    Minunat si bine argumentat. Va felicit, domnule Cocosila! Doamne ajuta!

  • George Romeo DiaconuPostat la 2014-04-10 12:06

    Inca un articol al D-lui Adrian Cocosila scris la obiect si cu mult suflet.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE