La “plinirea vremii” Dumnezeu a trimis in lume pe Fiul Sau. Scrisoare pastorala

Motto:“Iar cand a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie… ca sa dobandim infierea“ (Gal. 4, 4-5).

Omul, chip al lui Dumnezeu, nu poate trai departe de Dumnezeu, fara Dumnezeu. Dumnezeu este prezent in tot locul, dupa cum marturiseste psalmistul David: „Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi? De ma voi sui in cer, Tu acolo esti.

De ma voi cobori in iad, de fata esti. De voi lua aripile mele de dimineata si de ma voi aseza la marginea marii si acolo mana Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta“ (Psalm. 138, 7-10).

Pacatul il impinge pe om sa se ascunda de Dumnezeu, asa cum a facut Adam in rai, dupa ce a pacatuit, neascultand de porunca lui Dumnezeu de a nu manca din pomul oprit, „pomul din mijlocul raiului“ (Facere 3, 3); omul biruit de pacat tot mai mult se indeparteaza de Dumnezeu, de implinirea poruncilor lui Dumnezeu; pacatul aduce moarte (Romani 6, 23), moartea sufletului. Constiinta omului ajuns in aceasta stare sufleteasca nu inceteaza sa-i strige tot mai mult sa se intoarca la Dumnezeu, cerand lui Dumnezeu descatusarea de infasuraturile pacatelor care lesne infasoara pe om.

Pe cat de smerit a fost salasul, pe atat de maret a fost spatiul

Oamenii din Vechiul Testament aflati sub povara pacatului instrainarii de poruncile lui Dumnezeu nu mai puteau suporta aceasta stare sufleteasca ajunsa la marginea rabdarii; simteau, erau pe deplin incredintati ca viata nu poate fi traita fara legatura sufleteasca cu Dumnezeu si, ca urmare, cereau, strigand din adancul sufletului lor, ajutorul lui Dumnezeu; cereau lui Dumnezeu sa Se apropie de ei, sa-i elibereze din robia pacatelor. Aceasta trebuie sa intelegem prin cuvintele „plinirea vremii“. Oamenii cautau pe Dumnezeu precum „cerbul izvoarele apelor“ (Psalm 41, 1). Proorocul Isaia ne-o spune foarte limpede: „Am ajuns ca unii peste care Tu de multa vreme nu mai stapanesti si care nu mai sunt chemati cu numele Tau. Daca ai rupe cerurile si Te-ai pogori, muntii s-ar cutremura“ (Isaia 63, 19).

La acest soroc de criza sufleteasca a lumii din Vechiul Testament, numit „plinirea vremii“, Dumnezeu a trimis in lume pe Fiul Sau, Domnul nostru Iisus Hristos, ca sa rascumpere pe oameni din robia pacatelor „scotandu-i de sub puterea intunericului si stramutandu-i in imparatia Fiului iubirii Sale“ (Coloseni 1, 13), „dandu-le putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 12).

Fiul lui Dumnezeu, ca om, S-a nascut intr-o pestera, in pestera din Betleem, a fost infasat in scutece saracacioase si culcat intr-o iesle, in ieslea animalelor adapostite in acea pestera. Pe cat de smerit si saracacios a fost salasul (adapostul) in care Fiul lui Dumnezeu S-a nascut in trup, pe atat de maret si dumnezeiesc a fost spatiul, bolta cerului de deasupra pesterii din Betleem luminata de „slava lui Dumnezeu“. „Multime de oaste cereasca lauda pe Dumnezeu, zicand: Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire“ (Luca 2, 13-14).

Aceste cuvinte cantate de corul ingerilor, pentru noi, oamenii, inseamna chemari adresate noua de Dumnezeu, si anume: in viata noastra pamanteasca suntem datori sa-L slavim pe Dumnezeu si sa traim in pace unii cu ceilalti, intru bunavoire, pentru ca in acest fel sa ne facem cu adevarat fii ai lui Dumnezeu, asa cum ne-a invatat Mantuitorul pe Muntele Fericirilor (Matei 5, 9).

Sa traim in pace cu cei de langa noi, cu cei din sanul familiei noastre, cu cei din localitatea in care traim – sate sau orase -, cu cei cu care impreuna lucram, calatorim, ne rugam; impreuna sa ne bucuram, impreuna sa ne intristam; in necazuri sa ne ajutam; sa ne cerem iertare si sa dam iertare unii altora. Toate acestea sa le facem, cum spune Sfantul Apostol Pavel, „pe cat sta in puterea noastra…“ (Romani 12, 18).

Omul cuprins de necazuri se intoarce mai usor la Dumnezeu

Sa-L slavim pe Dumnezeu si sa-I multumim pentru tot binele de care ne bucuram, stiind ca „Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Parintele luminilor…“ (Iacov 1, 17); sa nu ne falim unul cu altul impotriva celuilalt, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel: „Și ce ai pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?“ (I Corinteni 4, 7); „…Nu poate omul sa ia nimic, daca nu i s-a dat lui din cer“ (Ioan 3, 27).

Sa-L slavim pe Dumnezeu, sa-I multumim si sa ne bucuram chiar si in necazuri, stiind ca necazurile sau incercarile din viata noastra pamanteasca sunt cercetari ale lui Dumnezeu pentru indreptarea noastra. Sa-l ascultam pe Sfantul Apostol Pavel, vorbindu-ne despre necazuri: „…Ne laudam si in suferinte, bine stiind ca suferinta aduce rabdare, si rabdarea incercare, si incercarea nadejde, iar nadejdea nu rusineaza, pentru ca iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre prin Duhul Sfant Cel daruit noua“ (Romani 5, 3-5). Omul cuprins de necazuri se intoarce mai usor la Dumnezeu. Necazurile sunt crucea vietii noastre crestinesti. Mantuitorul ne intareste in acest sens spunandu-ne: „…Daca M-au prigonit pe Mine si pe voi va vor prigoni…“(Ioan 15, 20), iar Sfantul Apostol Pavel scrie: „…Prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 14, 22). Povara necazurilor o purtam cu ajutorul lui Dumnezeu: „Toate le pot in Hristos, Cel ce ma intareste“ (Filipeni 4, 13).

Dumnezeu – Cuvantul, Domnul nostru Iisus Hristos nascut in pestera din Betleem, „intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit. Și celor cati L-au primit, care cred in numele Lui, le-a dat putere ca sa se faca fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 11-12). Irod nu l-a primit, ba a cautat chiar sa-L ucida la varsta prunciei. Carturarii si fariseii au cerut lui Pilat sa-L condamne la moarte dupa ce L-au batjocorit. Imparatii Nero, Diocletian si altii asemenea lor nu numai ca nu L-au primit, din contra, i-au prigonit si i-au omorat pe cei care L-au primit, adica pe crestini. Dar „…Dumnezeu nu se lasa batjocorit“, spune Sfantul Apostol Pavel (Galateni 6, 7). Astfel, cuvintele Evangheliei au fost primite nu numai de oamenii din partile Țarii Sfinte, ci si de cei din alte parti ale pamantului, inclusiv cei din Europa. Acestia au creat o cultura ale carei radacini sunt crestine. Oamenii, o parte din ei, cu timpul, treptat-treptat, calauziti numai de puterea mintii, s-au instrainat insa de invatatura si morala Evangheliei si o data cu aceasta s-au instrainat si de cultura cu radacini crestine, incat astazi acesti oameni planuiesc si se silesc sa realizeze o uniformizare, o globalizare a lumii europene, mai mult, o comunitate umana fara Dumnezeu. Aceasta a vrut sa faca in trecutul nu prea indepartat si Stalin sub stindardul ideologiei comuniste – atee -, dar, cum stim, nu a reusit, a pierit asa cum au pierit si Nero, Diocletian si altii ca ei.

Acest plan diabolic ingrijoreaza astazi tot mai mult pe toti cei care ne straduim sa traim calauziti de invatatura si morala crestina, respectand valorile culturii cu radacini crestine, contribuind la pastrarea si imbogatirea lor. Aceasta ingrijorare se risipeste din sufletele noastre, daca luam aminte la cuvintele Mantuitorului: „Portile iadului nu vor birui Biserica Mea“ (Mat 16, 18).

Intr-adevar, fiii Bisericii noastre raman mai departe statornici in trairea si marturisirea credintei noastre stramosesti temeluita pe cuvintele Sfintei Evanghelii rostite de Cel nascut in pestera din Betleem, raman in credinta cea vie impletita cu dragoste lucratoare a faptelor de ajutorare a „fratilor prea mici ai Mantuitorului nostru Iisus Hristos“ aflati in diferite stramtorari de ordin material sau sufletesc. Ajutorul pe care crestinii nostri, „de la vladica pana la opinca“, dupa cum glasuieste proverbul nostru popular, adica credinciosii parohiilor impreuna cu pastorii lor duhovnicesti din cuprinsul Arhiepiscopiei noastre, care au venit cu toata daruirea sufleteasca in ajutorul celor sinistrati, construindu-le case noi si ajutandu-i cu imbracaminte, alimente si bani, dovedeste aceasta. Ba, mai mult, au ajutat pe cei sinistrati si credinciosii cu preotii si vladicii lor si din alte eparhii din cuprinsul sfintei noastre Patriarhii. Aceste fapte de intrajutorare au adus in casele celor sinistrati un spor de bucurie crestineasca, bucurie care se va adauga la cea a sfintelor sarbatori ale Nasterii si Botezului Domnului.

Acestei bucurii ma alatur si eu, ca parinte duhovnicesc, aducand multumiri lui Dumnezeu si recunostinta celor care au ajutat pe cei incercati de puhoaiele apelor, rugand pe Bunul Dumnezeu sa reverse peste noi, toti, bucuria mantuirii.

Anul Nou sa-l traim cu pace si bunavoire intre noi, oamenii!

† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei si Radautilor

.