Când a venit plinirea vremii, scrie Sfântul Apostol Pavel, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie - din Sfânta Fecioara Maria (n.n.) - ca să dobândim înfierea“ (Gal. 4, 4-5). „Plinirea vremii“ înseamnă ajungerea lumii Vechiului Testament la capătul drumului trăirii vieţii în păcate, adică în totala stare de înstrăinare de Dumnezeu, o viaţă apăsată şi zdrobită de mustrarea tainică a cugetului, a conştiinţei; ajunsă în această stare sufletească, „şi-a venit în sine“, fiind cuprinsă de dorinţa arzătoare de a se întoarce şi a se apropia de Dumnezeu părăsind starea de păcătoşenie; astfel a dobândit conştiinţa că pacea sufletească omul o poate avea numai atunci când sufletul său „se odihneşte în Dumnezeu“, cum spune Fericitul Augustin în Confesiunile sale, prin împlinirea voii lui Dumnezeu.

Dumnezeu aşteaptă permanent îndreptarea noastră, părăsirea păcatului, „care grabnic ne împresoară“ (Evr.12, 1). El vrea, dar nu ne sileşte; Dumnezeu respectă libertatea noastră, de a voi sau a nu voi, chiar şi atunci când libertatea noastră alege răul; Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată, chiar dacă noi Îl părăsim; El ne dă permanent nenumărate prilejuri şi posibilităţi ca noi să părăsim păcatul şi să ne îndreptăm către El, izvorul vieţii şi al nemuririi, să ne apropiem de El, să ne unim sufleteşte cu El, împlinind voia Lui.

„Dumnezeu“, spune prorocul Iezechiel, „nu vrea moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă la calea Sa şi să fie viu“ (Iezechiel 33, 11).

Această stare nefericită a înstrăinării omului de Dumnezeu, proorocul Isaia o arată prin cuvintele: „Am ajuns ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpâneşti şi care nu mai suntem chemaţi cu numele Tău. Dacă ai rupe cerurile şi Te-ai pogorî, morţii s-ar cutremura!“ (Isaia 63, 19). Este strigătul omului ajuns la capătul drumului vieţii trăite fără Dumnezeu, „strigătul din adâncul sufletului“ cum glăsuieşte prorocul David (Ps. 129, 1).

Timpul naşterii cu trup a Fiului lui Dumnezeu este consemnat de istorie: „În zilele Cezarului August“, locul: oraşul Betleem, sălaşul pentru a înnopta: o peşteră (Luca 1, 1-4) leagănul pentru Prunc: o iesle (Luca 2, 12). Deasupra acestui sălaş cu totul sărăcăcios „mulţime de oaste cerească - pe bolta cerului (n.n.) - laudă pe Dumnezeu zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bună voire“ (Luca 2, 13-14). Smerenia şi slava Fiului lui Dumnezeu, care S-a născut cu trup, s-a împletit şi în acest moment din istoria mântuirii neamului nostru omenesc.

Faptul naşterii Fiului lui Dumnezeu cu trup este menţionat de Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan prin cuvintele: „Cuvântul s-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 12, 14). „Cuvântul era Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul“ (Ioan 1, 1).

Cuvântul era lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume (Ioan 1, 9). Acest adevăr este mărturisit de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12). Noi urmăm Domnului nostru Iisus Hristos împlinind poruncile Lui, care sunt lumină pentru trăirea vieţii noastre creştine (Ps.118, 105; II Petru 1, 19). Urmăm lui Hristos luându-ne crucea (Mc. 8, 34), povara lepădării de sine, de egoism, de felul trăirii vieţii numai pentru sine şi nu şi pentru aproapele ajutându-l atunci când se află în lipsuri; în necazuri, urmăm pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos care este lumina lumii atunci când „lucrăm adevărul“ (Ioan 3, 21), adică atunci când trăim viaţa noastră creştină călăuziţi de învăţătura credinţei aşa cum am primit-o prin propovăduirea Sfântului Apostol Andrei.

Fiul lui Dumnezeu născându-Se cu trup, spune Sfântul Evanghelist Ioan, „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan1, 11-12).

Oamenii, unii, nu L-au primit chiar începând cu momentul naşterii Lui - cum a fost de exemplu Irod; Sfânta Fecioară Maria, însărcinată, gata să nască pe Fiul lui Dumnezeu, n-a fost primită să găzduiască într-o casă de om din Betleem, ci, într-o peşteră, într-un staul de animale; Fiul lui Dumnezeu, născut cu trup, a fost batjocorit şi răstignit; după Înălţarea Sa la cer, persoana şi învăţătura Sa au fost lepădate ca un rău, iar cei care au crezut şi L-au urmat au fost prigoniţi timp de trei secole; după libertatea trăirii şi mărturisirii credinţei creştine, adusă de Sfântul Împărat Constantin, dispreţul şi lepădarea de persoana Fiului lui Dumnezeu şi învăţătura Evangheliei Sale au rămas până astăzi o permanenţă, fără ca această stare de lucruri, aceste „porţi ale iadului“ să poată birui Biserica lui Hristos (Matei 6, 18), care este „stâlpul şi temelia adevărului“ (I Timotei 3,15).

Cei care au primit în sufletele lor pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Dumnezeu-Cuvântul, au primit putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, iar cea mai mare demnitate pentru persoana umană este ca ea să poarte numele de fiu al lui Dumnezeu; această putere ne este împărtăşită prin Sfintele Taine ale Bisericii, îndeosebi Taina Pocăinţei şi cea a Împărtăşaniei. Cei care L-au primit în sufletele lor pe Mântuitorul, Lumina lumii, au primit lumina minţii şi a inimii creând opere de artă şi cultură nemuritoare, care au darul de a înnobila sufletul omului. Cultura şi arta Europei au ca izvor şi pecete Evanghelia Mântuitorului, Lumina lumii, şi aceste două harisme ajută şi ele la realizarea menirii omului: dobândirea asemănării cu Dumnezeu, viaţa de sfinţenie.

Omul, pentru a ajunge la plinătatea menirii sale, are nevoie de educaţie şi de dobândirea de cunoştinţe corespunzătoare acestei lucrări; educaţia şi dobândirea cunoştinţelor încep din copilărie, în familie, şi continuă pe băncile şcolii de toate gradele; predarea religiei în şcoală este un drept al fiecărui elev; a refuza participarea la ora de religie înseamnă a-L refuza pe Dumnezeu, Creatorul şi Lumina lumii.

Viaţa omului trăită fără lumina lui Hristos, învăţătura Evangheliei Sale, este o viaţă trăită în întuneric, întunericul păcatului necunoaşterii lui Dumnezeu care înseamnă moarte, moartea sufletului. „Plata păcatului este moartea“ (Rom. 6, 23), dar şi moartea trupului (Rom. 6, 21) înainte de sorocul rânduit de Dumnezeu, o moarte de multe ori tragică. Nu orice moarte tragică este urmarea păcatelor. În cazul unei morţi tragice nu avem dreptul să judecăm pe cel mort, ci avem datoria să luăm aminte la noi înşine, sporind râvna, strădania, de a nu ne lăsa prinşi în mrejele păcatelor, să ne îndreptăm cât mai des către scaunul de spovedanie pentru a primi iertarea păcatelor noastre, dobândind bucuria mântuirii.

Rog pe Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze cu sănătate şi bucurie sfântă în petrecerea sfintelor sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului; Noul An să vă fie cu bună sporire în cele de folos pentru noi şi semenii noştri.

IPS Pimen

• Pastorala la Nasterea Domnului 2015 - IPS Ioan
  Publicat in : Nasterea Domnului
• Pastorala la Nasterea Domnului 2015 – IPS Varsanufie
  Publicat in : Nasterea Domnului
• Pastorala la Nasterea Domnului 2015 - IPS Ioachim
  Publicat in : Nasterea Domnului

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: