Suntem batrani si tot mai singuri, avva,
si nu mai vin frati noi, ca altadata,
sa se smereasca slavei Lui, ci slava
de sine-n lume mai degraba cata.
Sau de se-abat, n-au gand sa si ramana,
ci par speriati de toate cate vad,
caci ascultarea nu li-i la-ndemana,
iar nevointa-i pentru ei prapad.
si sunt mai multi ce vin de gura-casca
decat sa ia blagosloviri sau sfat,
dar n-au destul curaj s-o recunoasca,
si-atunci, mintind, mai mare-si fac pacat.
Azi infranarea nu mai e cinstita,
ci cat de tare-i unul in cuvant,
asa ca afla-n lumea lor trufita
parinti flecari ce mult mai dragi le sunt...
si-aici, ce-i drept, isi cam pierdura zelul
si dintre noi destui, cazand din har,
si-s frati ce-si fac, la deznadejde, felul
cu mana lor, sau sting al rugii jar.
Nici dracul insusi nu-si mai da silinta,
caci creste-n jur tanjeala de la sine
si, cu sau fara buna lor stiinta,
ostasii treji spre somn incep sa-ncline.
Dar nu doar fratii-au obosit, ci parca
pustia-a obosit si ea de noi
si nu mai vrea sa ne mai fie arca
spre Araratul vietii de apoi.
Asa-i tristetea celor drepti de mare,
atatia cati pe-aici au mai ramas,
ca amarasc tarana sub picioare
si lasa rani la fiecare pas.
Iar ingerii, zbarliti pe steiuri sure,
din albi ce-au fost, ajuns-au vinetii
si-abia mai pot pe limba lor sa-ndure
atat apus al sfintei bucurii.
E vremea, avva, sa murim frumos,
redand pustiei pacea ei dintai
si spanzurand de crucea lui Hristos
al ravnei noastre ultim capatai!
Razvan Codrescu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.