[Evr. 11, 24-26,32-40; In 1,43-51 - 12,2] (a Ortodoxiei). Nu uita cuvântul drept pe care l-ai spus lui Dumnezeu, înnoind legământul cu El, care fusese stricat, cu gând viclean, de către tine.

Adu-ţi aminte cum şi de ce l-ai călcat şi străduieşte-te să te fereşti de o nouă trădare. Nu sunt slăvite vorbele alese - slăvită e credincioşia. Oare a avea legământ cu împăratul nu e un lucru aducător de slavă? Cu cât mai multă slavă este deci în a avea legământ cu împăratul împăraţilor?! Dar slava aceasta se va preface în ruşine, de nu vei fi credincios legământului. Câţi oameni mari n-au fost slăviţi de la începutul lumii, şi toţi au fost slăviţi pentru credincioşia în care s-au ţinut, în ciuda marilor necazuri şi nevoi pe care le-au avut de pătimit pentru aceasta: Au suferit batjocuri şi bătăi, ba chiar şi lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să alergăm cu stăruinţă în lupta ce ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi Plinitorul credinţei noastre" (Evr. 11, 36-38; 12,1-2).

Luni (a 2-a săptămână a Postului). „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea sunt ieşirile vieţii" (Pilde 4, 23). Creştinul care a postit, s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine înnoieşte în sine izvoarele harului deschise în el prin Sfântul Botez, care după aceea au fost de atâtea ori înnoroite prin nepăsare şi căderi şi de atâtea ori au fost curăţite prin pocăinţă. Acum ele sunt iarăşi curăţite după ultimele căderi. Să le păzim deci cel puţin de acum, a nu le astupa iarăşi prin ne-luare-aminte, împrăştiere şi nepăsare faţă de acele lucrări prin care se păstrează curăţenia şi dreapta curgere a apelor lor. Să prelungim postirea, să nu dăm frâu liber simţurilor, să nu contenim a ne ruga cu osârdie şi lacrimi, să nu uităm faptele dragostei, să căutăm ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi, mai presus de toate, să vorbim cu Domnul, Care este în noi, şi prin această împreună-vorbire să păstrăm în noi frica de Domnul şi râvna de a plăcea lui Dumnezeu, în care se şi află izvoarele vieţii noastre duhovniceşti!

Marţi. „Şi a zis Cain către Domnul: pedeapsa mea este mai mare decât aş putea-o purta" (Fac. 4,13). Este, oare, cu putinţă a vorbi astfel înaintea feţei lui Dumnezeu, Care este aspru, fireşte, întru dreptatea Sa, dar şi pururea gata să miluiască pe cel care se pocăieşte cu adevărat? Zavistia a întunecat gândurile sănătoase, nelegiuirea făcută cu deadinsul a împietrit inima, şi Cain, iată, îi răspunde cu grosolănie lui Dumnezeu însuşi: „Au doară sunt eu păzitorul fratelui meu?" (Fac. 4, 9). Dumnezeu vrea să înmoaie inima lui de piatră cu ciocanul asprei Sale judecăţi, dar el nu se lasă, ci, închizându-se în grosolănia sa, se aruncă în braţele sorţii pe care şi-a gătit-o singur prin pizmă şi omor. E de mirare faptul că după aceasta a trăit la fel ca toată lumea: a avut femeie, şi-a întemeiat o familie şi păstra toate legăturile lumeşti; însă pecetea lepădării şi deznădejdii stătea în continuare asupra lui. Trebuie să fie vorba de un fapt lăuntric, care se petrecea în conştiinţă, din conştientizarea poziţiei în care se afla faţă de Dumnezeu, sub influenţa faptelor, patimilor şi obiceiurilor păcătoase care o apăsau. Mai ales acum ar trebui oamenii să ia aminte la aceasta! Dar să aibă, totodată, credinţa că nu este păcat care să biruiască mila lui Dumnezeu, chiar dacă pentru înmuierea inimii este nevoie, fireşte, de timp şi osteneală, între mântuire şi pieire nu este loc, însă, de ales!

Miercuri. Când Moise şi cu Aaron au început să mijlocească pentru popor înaintea lui Faraon, ca acesta să îi dea drumul, răspunsul primit a fost înteţirea asupririi israelitenilor până-ntr-acolo că aceştia au început să cârtească împotriva celor ce mijloceau pentru ei: „Ne-aţi făcut urâţi în ochii lui Faraon" (leş. 5, 21). întocmai la fel e pus la încercare sufletul păcătosului care se pocăieşte. Atunci când frica de Dumnezeu şi conştiinţa, aceşti Moise şi Aaron lăuntrici, încep să îndemne sufletul să se ridice, în fine, în picioare şi să scuture jugul robi- ei păcatului, bucuria pătrunde întreaga lui alcătuire; dar nici vrăjmaşul nu doarme, ci îngrămădeşte în gândurile lui munţi de piedici - cum că păcatul e de nebiruit, şi îl bântuie cu frici din toate părţile: frică pentru bunăstare, frică pentru legăturile lumeşti, frică pentru tot ce îi aparţine, chiar pentru viaţa sa. Si se întâmplă astfel că omul, numai ce a pornit pe calea către Dumnezeu, că se şi opreşte. Prinde curaj, frate! „Şi Se va înălţa Domnul Savaot întru judecată, şi Dumnezeu Cel Sfânt Se va slăvi întru dreptate" (Is. 5,16). Dumnezeu e mai tare decât vrăjmaşul. Strigă către Dânsul şi vei auzi la fel ca Moise oarecând: „Acum vei vedea cele ce voi face Eu cu Faraon."

Vrăjmaşul nu are putere asupra sufletului: el poate doar să-l sperie cu părute spaime. Nu te da bătut, rabdă, mergi înainte cu bărbăţie, spunând în sinea ta: „Să mor şi nu mă las, ci cu îndrăzneală voi merge înainte, acolo unde mă cheamă Domnul prin duhul pocăinţei care lucrează acum în mine!"

Joi. „Să nu dai somn ochilor tăi, nici genelor tale dormitare, ca să te mântuieşti ca o căprioară din cursă şi ca o pasăre din laţ" (Pilde 6,4-5). După această regulă trebuie să se călăuzească oricine a hotărât în inima sa, înaintea feţei Domnului, să trăiască de-acum încolo după poruncile Lui. El nu trebuie să dea somn ochilor săi, nu celor din afară, ci ochilor lăuntrici ai minţii, ca ei să privească în inimă cu stăruinţă şi să bage de seamă bine tot ce se petrece acolo şi astfel să dea celui râvnitor putinţa de a cunoaşte cursele vrăjmaşului şi de acolo primejdiile pe care le aduc acestea. Inima a devenit acum arena luptei cu vrăjmaşul. Aici seamănă el necontenit sămânţa sa, ce se răsfrânge în gânduri, care nu sunt întotdeauna rele în chip vădit, ci se prefac, de cele mai multe ori, că sunt bune şi drepte. Inlănţuirea tuturor gândurilor nu e decât un laţ împletit cu viclenie! Cel ce s-a aruncat în urma lor fără să ia aminte nu va scăpa de rătăcire şi, prin urmare, de primejdia căderii. Iată de ce, frate, e nevoie să-ţi ascuţi privirea minţii, luând aminte bine la tot ce se întâmplă înlăuntrul şi împrejurul tău. Ia seama la ce te îmbie să faci nelipsitul tău sfătuitor din partea stângă; cercetează pentru ce te îmbie cu acel lucru, unde duce acesta, şi niciodată nu vei cădea în cursa lui. Un lucru să nu uiţi: singură luarea-aminte n-are putere, ci numai când e înfrăţită cu trezvia, duhul priveghetor şi cu neîncetata rugăciune către Domnul. Imbină toate acestea şi vrăjmaşului îi va fi peste putinţă să te prindă în cursă.

Vineri. „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup" (Fac. 6, 3). In om există două tendinţe contrarii, însă conştiinţa este una singură. Caracterul oricărei personalităţi umane este definit prin partea spre care ea înclină. Dacă înclină spre partea duhului, omul va fi duhovnicesc; dacă înclină spre partea trupului, omul va fi trupesc. Duhul nu piere nici în cel trupesc, însă e înrobit şi nu are nici un cuvânt de spus. El e subjugat şi înrobit trupului ca un rob stăpânului său, născocind pentru el toate desfătările cu putinţă. Nici în omul duhovnicesc trupul nu piere, dar se supune duhului şi lucrează pentru el, pierzându-şi dreptul la hrană - prin postire, la somn - prin priveghere, la odihnă - prin necontenită trudă şi istovire, la desfătarea simţurilor - prin însingurare şi tăcere. Dumnezeu nu rămâne acolo unde împărăteşte trupul, fiindcă organul comuniunii Sale cu omul este duhul, care nu este într-o astfel de situaţie la locul ce i se cuvine. Prima oară, se simte apropierea lui Dumnezeu atunci când duhul începe să-şi ceară drepturile prin mişcările fricii de Dumnezeu şi ale conştiinţei; iar atunci când şi conştiinţa împreună cu libertatea înclină în această parte, Dumnezeu intră în comuniune cu omul şi începe să locuiască în el. Din acel minut vor începe să se înduhovnicească şi sufletul şi trupul, şi omul lăuntric şi cel văzut, până ce Dumnezeu va deveni totul în toate în acel om, şi el, înduhovnicindu-se, se va îndumnezei. Ce minunată îmbunătăţire şi cât de puţin şi-o amintesc, o preţuiesc şi o caută oamenii!

Sâmbătă [Evr. 3, 12-16; Mc. 1, 35-44]. „A ieşit Iisus şi S-a dus într-un loc pustiu şi se ruga acolo" (Mc. 1,35). Domnul Se roagă aici ca om sau, mai bine zis, ca Cel ce S-a înomenit cu fire omenească. Rugăciunea Lui mijloceşte pentru noi şi este, totodată, pilduitoare pentru omenitatea Lui, care se cuvenea să intre pe o anumită cale în stăpânirea Dumnezeiescului. In acest din urmă înţeles, ea este pentru noi o pildă. Apostolul Pavel ne învaţă că Duhul Se roagă în cei ce L-au primit şi, fireşte, nu Se roagă singur, ci dând imbold năzuinţei duhului omenesc de a se ruga lui Dumnezeu: şi iată că avem aici rugăciunea mişcată de Duhul Sfânt. Aceasta însă este treapta de sus a rugăciunii. Calea către această treaptă este, pentru cei ce caută curăţirea şi sfinţirea, nevoinţa întru rugăciune. Insingurarea, noaptea sunt cele mai prielnice împrejurări pentru această nevoinţa; iar nevoinţa în sine stă în multe îngenuncheri însoţite de suspi-nări ale inimii. Osteneşte-te iar şi iar, izgonind orişice lenevie. Domnul Se va milostivi de tine şi îţi va da duhul rugăciunii, care va începe să lucreze în tine ca răsuflarea în trup. Pune început! Iată acum vremea bineprimită!

Sfantul Teofan Zavoratul
Articol preluat din „Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an”, Editura Sophia

Cumpara cartea "Talcuiri din Sfanta Scriptura pentru fiecare zi din an"
 

.

• Predica Duminica Ortodoxiei
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei
• Duminica Ortodoxiei
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei
• Pastorala Sfantului Sinod la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2014
  Publicat in : Duminica Ortodoxiei