„Venind cei dintâi, socoteau că vor lua mai mult şi au luai şi ei câte un dinar” (Mt. 20, 10).
Contra lăcomiei de avere.
Cine este pricina atâtor rele din lume? Iubirea de bani, pofta cea fără de minte a bogăţiei, această boală nelecuită, acest foc ce nu se stinge niciodată, acest despot care asupreşte pe toată lumea.
De aceea, eu de multe ori v-am sfătuit să vă feriţi de lăcomia averii şi nu voi înceta de la aceasta, deşi poate mulţi mă ocărăsc şi zic: nu va mai conteni el oarea se lupta cu limba sa împotriva celor bogaţi şi a da război asupra lor?
În adevăr, însă, nu eu tăbărăsc asupra bogaţilor, nu eu sunt vrăjmaşul lor, ci, din contra, eu fac şi vorbesc toate numai spre binele lor; pe când ei înşişi ascut sabia asupră-le, fiindu-şi sieşi vrăjmaşi.

Bogăţia este un rob necredincios, care fuge de la domnul său. Totuşi ar fi bine dacă ea numai ar fugi de la stăpânul său, dacă nu l-ar duce şi pe dânsul la pieire! În faptă însă, ea nu numai că fuge de la stăpânul său, ci adeseori şi pe dânsul îl aruncă în nenorocire, făcându-se vânzătorul lui şi vătămându-i mai mult tocmai pe acel stăpân care mai tare a iubit-o.
Aşa bogăţia este un rob necredincios, un ucigaş, un vrăjmaş neîmpăcat, o fiară sălbatică, o beznă înfricoşată, prăpăstioasă, o stâncă ascuţită acoperită de valuri, o mare plină de furtuni, un stăpân aspru şi despotic, mai nesilnic decât un barbar, un duşman, un protivnic neîmpăcat, care niciodată nu curmă ura sa. Cu totul altminteri este sărăcia. Ea este un loc sigur de scăpare, un liman liniştit, o siguranţă nedezminţită, o bucurie fără primejdie, o plăcere curată, o viaţă fără nelinişte, muma înţelepciunii, frâu contra semeţiei, mijloc de mântuire de pedeapsă şi rădăcină a smereniei.
Dar spune-mi, pentru ce tocmai de dânsa fugiţi voi aşa de tare şi pentru ce o socotiţi voi inferioară bogăţiei, acestui duşman, acestui ucigaş de oameni, acestei fiare răpitoare? Căci aşa trebuie cineva să numească lăcomia de avere şi pofta cea fără de minte după comori! Dar pentru ce oare voieşti a-ţi face casnic al tău pe un vrăjmaş neîmpăcat?
Pentru ce întărâţi o fiară, pe care ar trebui să o domoleşti? Dar vei întreba poate, în ce chip ea s-ar putea îmblânzi? Eu pot să vă spun aceasta, dacă veţi lua seamă la cuvintele mele. Cum se poate ea îmblânzi?
Înainte de toate trebuie să ştim cât este ea de sălbatică. Dar cât de sălbatică este ea? După chipul leilor, al pardoşilor şi al urşilor. Dacă ei se închid într-un loc întunecat şi deosebit, ei se fac mai cumpliţi şi mai furioşi.
Tocmai aşa se întâmplă şi cu bogăţia. Dacă se închide, atunci ea face zgomot şi se înfurie mai rău decât leul. Iară dacă o scoţi din închisoarea cea întunecoasă şi o împărţi la săraci, atunci această fiară sălbatică se face blândă ca o oaie, vânzătorul se face acum apărătorul şi mijlocitorul tău, stânca cea primejdioasă se preface într-un liman sigur şi furtuna într-o drăgălaşă linişte.
Ceva asemenea poţi să vezi la corăbii. Dacă ele sunt prea încărcate cu mărfuri, se scufundă, iară dacă povara lor este măsurată, atunci ele aleargă cu uşurinţă peste valuri.
Aşa ni se întâmplă şi nouă. De ai grămădit prea multă bogăţie, se cere numai o mică furtună, sau o neizbutire neaşteptată şi corabia ta se prăpădeşte împreună cu oamenii săi (adică împreună cu sufletul tău). Iar dacă tu strângi numai atâta avere pe cât îţi este de trebuinţă, poate să vie şi o furtună puternică, tu vei trece valurile cu uşurinţă.
Aşadar, nu dori mai mult decât ai trebuinţă, ca să nu pierzi totul, aduna mai mult decât este neapărat, ca să nu ţi se ia şi cele neapărate, si să nu păşeşti peste marginile cele cuvenite, ca să nu te lipseşti de toate.
Descotoroseşte-te mai ales de prisosinţă, pentru ca, cel puţin, să ai de ajuns cele de nevoie. Nu vezi tu că şi vierii taie viţa, pentru ca puterea ei să nu iasă prin frunze şi prin curpeni, ci să rămână în rădăcină, aducând cu atâta mai bune roduri.
Fă şi tu asemenea. Taie frunzele şi curpenii ce sunt de prisos şi întoarce toată puterea la aducerea de roade. Dacă tu nu faci aceasta câtă vreme eşti norocit, negreşit ai să te aştepţi ca nenorocirea să vie asupra ta. Deşi este încă linişte, totuşi tu trebuie să te temi de furtună. Măcar că eşti sănătos, trebuie să gândeşti la boală, măcar că eşti bogat şi întărit, totuşi trebuie să gândeşti la sărăcie. Sfânta Scriptura zice lămurit: „Adu-ţi aminte de foamete în vremea saturării, şi de sărăcie şi lipsă în zilele avuţiei” (Sir. 18, 25).
Dacă tu vei cugeta aşa, atunci te vei folosi de bogăţie cu cumpătare şi înfrânare, şi vei suporta sărăcia cu mare statornicie. Când vine o nenorocire neaşteptată, ne aruncă în confuzie, iară când vine una aşteptată mai dinainte, nu ne poate zgudui şi mâhni în aşa mare grad.
De aceea, totdeauna cand vei aştepta sărăcia şi nenorocirea, vei avea două foloase deodată: nu te vei sumeţi în norocire şi în nenorocire nu te vei tulbura, nici nu te vei arunca la pământ. O nenorocire aşteptată este ca şi când ai fi încercat-o. Eu socotesc aşa: de eşti bogat, aşteaptă în toate zilele să fii sărac. Pentru ce? O astfel de aşteptare poate să-ţi aducă cele mai mari foloase. Adică cel ce aşteaptă sărăcia, nu se va îngâmfa întru bogăţie, nu va fi molatic, nici dezmierdat, nici nu va pofti avere străină.
Căci aşteptarea unită cu frica îi slujeşte în loc ele pedagog, îl face dibaci şi cuminte, înfrânează simţirea lui, nu lasă să-i crească plantele cele rele ale lăcomiei de avere, ci le taie cu frica de nenorocire, ca şi cu o secure.
Acesta este un folos neobişnuit de mare pe care îl câştigi prin aşteptarea sărăciei. Nu mai mic este încă şi al doilea folos, ce urmează din acesta, adică, când cu adevărat se iveşte sărăcia, tu nu deznădăjduieşti.
Aşadar noi totdeauna să ne temem de a ajunge la sărăcie, pentru ca să nu simţim amărăciunea sărăciei. Adesea tocmai de aceea vine sărăcia asupra noastră, căci noi n-am aşteptat-o; căci chiar aşteptarea nenorocirii ar fi îndreptat pe om, şi nenorocirea însăşi n-ar fi venit asupra lui.
Dovadă de aceasta dau locuitorii Ninivei, fiindcă ei aşteptau nenorocirea cea grozavă pe care le-o prevestise profetul Iona, şi tocmai prin această aşteptare a piericiunii ce-i ameninţa, au îmblânzit mânia lui Dumnezeu.
Dimpotrivă, iudeii, care n-au crezut profetului care a predicat pieirea Ierusalimului, au încercat într-adevăr această înfricoşată nenorocire. Solomon zice aşa: „Înţeleptul, temându-se, se fereşte de rău; iară cel fără de minte, nădăjduindu-se în sine, se amestecă cu fărădelegea” (Pild. 14, 16).
Cel ce având bogăţie gândeşte la sărăcie, acela nu va sărăci lesne. Când însă frica de sărăcie nu te cuminţeşte, atunci trebuie să vină asupră-ţi sărăcia însăşi, pentru ca să te aducă la dreapta socotinţă.
Aşadar, de eşti bogat, aşteaptă sărăcia; de te afli într-o norocire şi prisosinţă, teme-te de foamea cea viitoare; de eşti cinstit, gândeşte că poate şi necinstea să vină asupra ta; de eşti sănătos, să ai totdeauna boala înaintea ochilor.
Cumpăneşte de-a pururea firea lucrurilor omeneşti, care sunt schimbătoare şi trecătoare ca undele unui pârâu ce curge repede sunt iuţi ca fumul ce se pierde în aer, sunt nimicuri ca umbra ce piere degrabă.
Dacă tu totdeauna vei fi plin de astfel de gândiri înţelepte, nici norocirea nu te va îngâmfa, nici nenorocirea nu te va putea dărâma. Dacă tu nu te vei lipi de bunurile cele de faţă, atunci nici pierderea lor nu-ţi va pricinui durere nemăsurată. Dacă vei obişnui duhul tău cu aşteptarea nenorocirii, tocmai prin aceasta vei scăpa de multe nenorociri, iară care te va ajunge, nu te va zgudui prea tare?â
Ca dovadă a celor zise de mine, am să vă povestesc o istorie din Vechiul Testament. Fericitul Iov era un bărbat vrednic de mirare, mare şi vestit pretutindeni, un luptător pentru cucernicie, un biruitor a toată lumea. El a suportat tot felul de lupte şi a ridicat mii de monumente ale biruinţei sale asupra Satanei. Şi acest bărbat a fost bogat şi sărac, însemnat şi nesocotit, binecuvântat cu mulţi copii şi iarăşi lipsit de dânşii. El a locuit în palaturi împărăteşti, dar a şezut şi pe gunoi; a fost îmbrăcat cu haine strălucite, dar a fost şi acoperit peste tot cu lepră; a fost odinioară slujit de mulţi robi şi roabe, iar mai târziu atacat de multe batjocuri, când casnicii si prietenii îi făceau multe imputări, iar femeia sa îl defăima.
La început îi curgeau toate bunătăţile cu prisosinţă, bogăţie mare, putere şi consideraţie, cinste, pace şi siguranţă, numeroase slugi, sănătate şi bucurie pentru copiii cei mulţi şi bine formaţi. Norocirea lui nu era tulburată de nimic. Bogăţia sa părea sigură, starea lui cea bună - trainică, şi drept, căci Dumnezeu din toate părţile îl păzea şi îl apăra. Dar mai pe urmă el a pierdut toate norocirile acestea. Mii de furtuni s-au înfuriat împotriva casei lui, lovire peste lovire şi cu o putere grozavă. Toată avuţia i s-a răpit.
Robii şi fiii lui au murit năprasnic, pierzându-şi viaţa în timpul prânzului, nu prin sabie, ci prin Satana, care a răsturnat casa peste dânşii. Curând s-a înarmat contra dreptului femeia sa, casnicii şi prietenii lui l-au defăimat şi ocărât; el a trebuit să părăsească casa şi să locuiască pe gunoi, plin peste tot de bube şi de răni, acoperit de sânge şi de puroi, acest bărbat tare ca oţelul şi ca fierul.
O durere venea peste alta, ispitirile erau nesuferite, noaptea mai grea decât ziua, iar ziua încă mai grozavă decât noaptea. El spunea aşa: „De mă culc, zic: când va fi ziuă? Şi dacă mă scol, iarăşi: când va fi seară? Şi sunt plin de dureri de seara până dimineaţa” (Iov 7, 4). Pretutindeni nu erau decât bezne, nimeni care să-l mângâie; din contră - mii de defăimători.
Dar şi în aceste furtuni, şi în mijlocul acestor grozave valuri, Iov a stat tare şi nemişcat şi pricina era, cum am zis, aceea că el, pe când a fost bogat a gândit la sărăcie, pe când era sănătos aştepta boala, iar pe când era tată a mulţi copii se credea a fi fără copii. De aceasta el se temea întotdeauna si această grijă niciodată nu a ieşit din inima sa, căci el cunoştea firea lucrurilor omeneşti şi gândea la nestatornicia lor.
De aceea zicea el: „Frica de care m-am temut, mi-a venit mie, şi de ce m-am speriat, aceea m-a întâmpinat” (Iov 3, 25).
Aşadar, el de-a pururea aştepta nenorocirea şi de aceea nu s-a tulburat, când ea a izbucnit. Pentru că el mai dinainte cumpănise în duhul său astfel de întâmplări rele şi de aceea când ele au năvălit în faptă, el le-a suportat cu nobleţe şi cu statornicie, iar fiindcă aceste lupte el mai dinainte le-a socotit şi le-a aşteptat, de aceea ele, când au sosit în faptă, n-au mai putut să-l zdruncine.
Iar cum că, pe câtă vreme a posedat el norocirea, inima lui n-a fost stăpânită de ea, poţi să te încredinţezi de la el însuşi, cand zice: „Pus-am eu puterea mea în aur? Sau nădăjduit-am eu în pietrele cele scumpe? (Iov 31, 24-25). Ce zici tu, omule? Nu te-ai bucurat de bogăţia care îţi curgea din toate părţile? Negreşit nu, răspunde el. Şi pentru ce? Pentru că cunoşteam deşertăciunea şi nestatornicia ei, ştiam că stăpânirea ei nu este trainică. De aceea el nu se bucura de bunurile pământeşti peste cuviinţă, iar la pierderea lor n-a fost cu totul zdrobit, căci el cunoştea firea si însuşirea lor.
Auzind acestea, iubiţilor, să nu ne lăsăm înfrânţi de sărăcie, dar nici de bogăţie să nu ne mândrim şi să nu ne arătăm! Mai vârtos să rămânem neschimbaţi la schimbarea norocului şi să secerăm roadă înţelepciunii celei creştineşti, pentru ca chiar aici, pe pământ să fim într-adevăr norociţi şi să ne împărtăşim de bunurile cele viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos! Amin.
Sfântul Ioan Gură de Aur

.