Din trupul Salii Dalles cresc de 14 ani niste cruci. De dincolo de moarte, tinerii ucisi pe 21 decembrie 1989 privesc lumea vie cu ochii mari, de caprioare speriate, parca vrand sa spuna: „Fratilor, pe unde calcati voi acum ne-am lasat noi sangele.“.

A murit cu o carte de rugaciuni la piept

Dintre cei 13 tineri secerati de gloante in fata Salii Dalles in 21 decembrie ’89,  Mihai Lucretiu Gatlan, un tanar de numai 19 ani, a fost prima victima a revolutiei. Isi dorea din tot sufletul sa fie liber. A murit - cu gandul ca face ceva pentru tara - lovit de un camion militar si apoi impuscat. Ultimul lui cuvant, inainte de a inchide ochii pentru totdeauna, a fost „Libertate“. Dupa toti acesti martiri-eroi si azi mai plang parintii vesnic tristi si cu inima franta, copacii Bucurestiului, cladirile ale caror ziduri au fost stropite cu sange curat si tanar. Cunoscutii lui Miki spuneau ca in sufletul lui „traiau doua lumi importante: religia si muzica“. Nu putea sa traiasca fara nici una dintre ele. „Mihaita ar fi vrut sa dea la Teologie“, isi aminteste trist Ion Gatlan, tatal lui. „Purta intotdeauna asupra lui o micuta carte de rugaciuni. O avea de la 15 ani. Noi nici nu stiam. Am aflat mai tarziu, cand l-am ridicat de la morga. O tinuse la piept in timpul revolutiei si era patata de sange“.

Icoana Mantuitorului

Mihai s-a nascut pe 9 aprilie 1970 si a fost un tanar deosebit, talentat si iubitor de oameni. D-l Gatlan isi aminteste de o intamplare petrecuta in copilaria lui Miki si care dezvaluie frumusetea sufletului sau. Prin anul 1984, Mihai a primit cadou o frumoasa icoana pictata de tatal lui, care Il infatisa pe Domnul nostru Iisus Hristos. O tinea in camera lui, alaturi de discurile cu muzica. Dar, daca pleca la tara sau in vacanta, nu uita sa puna in valiza si icoana. „Ne plimbam intr-o vara cu vaporul pe Dunare, povesteste tatal lui. Acolo am facut cunostinta cu un domn din Cluj, pe nume Bogdandi, si cu fiul acestuia, care era de-o seama cu Mihai. Am aflat ca baiatul avea o tumora la cap, foarte dureroasa, care ii dadea niste stari depresive de necontrolat. Tatal era disperat. Ar fi vrut sa il opereze, desi medicii ii spusesera ca e foarte periculos. Dorea sa faca orice era omeneste posibil pentru unicul lui baiat si refuza cu indaratnicie sa se dea batut“. Si atunci, pe vapor, s-a petrecut ceva foarte straniu. Mihai, care avea iconita cu el, a intrat in vorba cu bolnavul. L-a mangaiat pe par, pana ce acesta a adormit cu capul exact pe plasa in care Mihai asezase cu grija icoana. Cand s-a trezit, baiatul i-a spus dintr-o data tatalui sau ca la intoarcerea acasa ar vrea sa se opereze. Toata lumea prezenta a ramas uimita. D-l Gatlan a aflat mai tarziu ca operatia a reusit pe deplin. „Am fost extraordinar de bucuros. Mihai mi-a spus atunci: “.

„Sa-mi aduci o gutuie!“

Daniela l-a cunoscut pe Mihai in primavara lui 1989. Ea isi aminteste cum se intalneau tinerii pe atunci. Discutau despre religie, Biblie, Iisus Hristos, despre bisericile distruse de Ceausescu. Isi faceau planuri de viitor. La sfarsit, scoteau chitarile si cantau balade si muzica folk. Apoi venise si toamna anului 1989. Era frig si intuneric in Romania. Apa calda oprita, curentul la fel, alimentarele goale. Oamenilor le ajunsese cutitul la os. Miki avea din ce in ce mai des viziunea mortii si de fiecare data cand era cu prietenii amintea de acest fenomen. „Fratilor, daca ar fi sa mor, as vrea sa fiu macar liber! Si stiti cum as vrea sa fiu ingropat? Asa cum ma vedeti, cu hainele astea simple pe mine. In blugi, in geaca si cu cizme. Sa n-aud de costum, ca-mi vine rau!“. Prietenii radeau si credeau ca glumeste. Dar lui nu-i ardea de glume! Cand timisorenii au iesit in strada, pe 15 decembrie 1989, Miki nu-si mai gasea locul: „E timpul sa facem si noi, astia din Bucuresti, ceva! Nu putem sta cu mainile in san! Haideti sa iesim in strada!“. Inevitabilul sfarsit al comunismului batea la usa. Pe 20 decembrie 1989, seara, Miki a sunat-o pe Daniela. Era ziua in care trupa „Iris“ canta la Teatrul „Ion Creanga“ din Piata Amzei. „Mi-a propus sa vin si eu la concert, povesteste Daniela. Dupa spectacol ar fi avut chef sa discutam despre ce se intampla in tara. A doua zi, pe 21 decembrie, la 17.00-17.30, urma sa ne intalnim in fata Salii Dalles. M-a rugat sa-i aduc o gutuie. Ii placea la nebunie acest fruct!“.

Se misca tara

Daniela n-a putut ajunge la concertul cu „Iris“ pentru ca nu au lasat-o parintii. Auzind ca la Timisoara era prapad, acestora le-a fost teama sa nu i se intample fetei lor vreo nenorocire, asa ca au tinut-o inchisa in casa toata seara, spre indignarea ei. Vineri, insa, pe 21 decembrie, Daniela si-a mintit tatal ca se duce la scoala si a zbughit-o in centru. Avea inima cat un purice. Simtea ca se intampla ceva in oras. In mod ciudat, pe strazi mirosea a primavara, a pamant si a iarba cruda. Tanara s-a urcat in autobuzul 368 si pe drum isi imagina cum e in libertate, fara Ceausescu. La Eroilor autobuzul s-a oprit. Nu putea trece de tab-urile si blindatele puse de-a curmezisul soselei. Soldati cu casti si scuturi pazeau cu strasnicie centrul. „M-am strecurat cum am putut printre ei si am alergat intr-un suflet, pe jos. La fiecare intersectie erau baraje de scutieri care te legitimau si te intrebau unde mergi. Eu am mintit ca trebuie sa ajung la o prietena bolnava care e singura si locuieste pe Calea Victoriei. Afara incepuse sa se intunece. Dinspre Piata Universitatii se auzeau deja impuscaturi. In fata Magazinului Eva, alt filtru de scutieri. Nu m-au lasat sa trec, asa ca am inceput sa bazai. Umblam cu gutuia in buzunar, ca o bezmetica, si nu aveam cui s-o dau. Un soldat mai milos m-a luat de umar si m-a impins catre statia de metrou de la Romana: <Du-te, acasa, fato, ce cauti aici? Tu nu vezi ca e de rau?!>. I-am dat gutuia lui. Musca din ea si dadea din cap. Ajunsa acasa, l-am sunat pe Miki. Nu raspundea nimeni. Am simtit ca ceva nu e in regula, dar tot mai speram“.

Lacrimi si lumanari

Toata noaptea fata a ascultat postul de radio Europa Libera si a plans. A doua zi a zbughit-o iar in oras, dupa ce si-a umplut buzunarele cu lumanari si gutui. Pe drum s-a intalnit cu un vecin de bloc. „Au tras in noi, sa stii. Nu te duce!“. L-a lasat vorbind singur. In fata Salii Dalles lumea era stransa langa o mare balta de sange. Oamenii vorbeau, cu lacrimi de recunostinta in ochi, despre preotul Mehedintu de la Biserica „Coltea“, cel care a infruntat gloantele carand in spate ranitii de pe strada. Tot el a ridicat cadavrele mutilate ale victimelor si le-a dus la spital. „Cineva m-a luat de mana la un moment dat, continua Daniela. Era Irina, o prietena care venise si ea in centru. Mi-a spus ca Miki a murit. N-am crezut-o! Am zambit tamp si m-am sprijinit de zid. Atunci, nu stiu cum, toate gutuile mi-au cazut din buzunare si s-au rostogolit chiar spre locul unde se zicea ca ar fi murit Miki. Niste tiganusi murdari de sange le-au insfacat si au inceput sa muste flamanzi de ele. Lumanarile le-am faramat in palme, fara sa le mai aprind. Multa vreme de atunci mainile mele au mirosit a ceara“.

Despartirea

Daniela l-a revazut pe Miki abia dupa o saptamana, la el acasa. Era intins in cosciug. Teapan, vanat si plin de rani pe fata, tanarul visator astepta sa fie inmormantat. Ai lui il imbracasera intr-un costum gri. Tatal lui era de fata. Trist, cu ochii dusi in fundul capului, isi mangaia duios baiatul. Lumanarile sfaraiau dureros in fata mortii. „L-au impuscat pe la spate, plangea ca un copil barbatul in toata firea. E ciuruit tot. Fa-i, Doamne, sa plateasca pentru ce-au facut!“. A doua zi, pe un ger de crapau pietrele, l-au dus la cimitir toti ai lui: parintii, surorile, prietenii. Gropile se cascau ude si reci. Veneau camioane cu sicrie din toate partile. Bocetele deznadajduite ale mamelor, sotiilor si fiicelor celor ucisi se auzeau pana departe. Inainte sa apara masina cu Miki, prietenii lui, colegii din trupa, au promis ca n-or sa planga si ca vor fi tari. Unora nu le venea sa creada ca Miki nu mai e. Se asteptau ca el sa apara zambind, in geaca lui din piele, cu mainile in buzunar si sa le spuna ca totul e o gluma, o farsa stupida, si ca el n-a murit deloc. Dar, cum au zarit crucea de lemn cu numele drag al prietenului lor scris proaspat, au izbucnit in hohote de plans. Abia atunci au realizat ca totul e adevarat. Urlau de durere. Lacrimile lor picurau in noroi. Miki nu mai era! Cosciugul a fost coborat in groapa. Bulgarii grei de pamant cadeau pe sicriu ca un dangat de clopot. La final a inceput sa ploua, des si crancen. In cimitir incepuse sa miroasa a coliva si a deznadejde.

                                                                                            Cristina Marculescu
                                                                                Lumea credintei, anul II, nr. 1(6)

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: