Era o zi excepţional de frumoasă de decembrie. Se lăsase un ger uşor, zăpada sclipea la soare, nămeţii imaculaţi apăreau din când în când de-a lungul drumului. Părintele Savatie se îndrepta spre staţia Komarihinskaia la un bătrânel muribund. Dar nici el nu ştia de ce mergea la el: bătrânul era un ateu convins.
Soţia lui, Maria, a mers la biserică toată viaţa. Făcea drumul de la Komarihinskaia la sihăstria Maicii Domnului de la Kazan a Sfântului Trifon chiar şi atunci când acolo încă nu era mănăstire, ci doar biserica de parohie a Tuturor Sfinţilor. în biserică a slujit un stareţ renumit în Ural, dar şi în toată ţara, protoiereul Nikolai Ragozin. Maria era fiica duhovnicească credincioasă a acestuia.
Cu soţul Leonid au dus un trai bun, au crescut două fiice. Leonid era harnic, bun, îi plăcea să scotocească împreună cu soţia prin grădină, să stea seara pe prispă împreună cu ea, să admire apusul deasupra râului Ciusovaia, să bea ceai lângă soba caldă. O singură nepotrivire - spre deosebire de soţia credincioasă, el şi-a însuşit cu tot sufletul educaţia atee, cu care la vremea lui erau serviţi cu generozitate pionierii şi comsomoliştii. Considera în mod sincer religia un opiu pentru popor şi era foarte indignat de rătăcirile soţiei care consuma tocmai acest opiu, totodată în doze prea mari, după părerea lui.
Leonid încerca s-o convingă pe Maria că a merge la biserică şi a-i hrăni pe popii leneşi este o inepţie totală, că e mult mai bine să muncească în grădină sau să meargă în pădure la ciuperci. Lui nu-i plăcea să rămână acasă singur, era gelos pe absenţele neînţelese ale soţiei, se supăra, se mânia şi chiar îi mai dădea Măriei câte o palmă, încercând „să scoată prostia din capul ei încăpăţânat".
Insă aici, vorba ceea, şi-a găsit sacul peticul. Maria cea blândă şi smerită, o femeie simplă de la ţară, de modă veche, care niciodată nu-şi contrazicea soţul, refuza categoric să renunţe la mersul la biserică.
La rugămintea ei, bătrânul părinte Nikolai a venit la ei acasă, a încercat să stea de vorbă cu Leonid, să-l convingă să se înduioşeze. Insă acesta era atât de îndârjit, încât şi pe stareţul cel respectat de toţi l-a dat afară şi s-a înfuriat atât de tare din pricina venirii sale, încât şi soţia a mâncat papară.
Stareţul, desigur, nu s-a supărat pe Leonid. Dimpotrivă, se ruga ca Domnul să-l miluiască şi să-i mântuiască sufletul nemuritor. Iar la tânguirile Măriei a spus doar: „Roagă-te, Maria, şi Domnul îl va milui pe soţul tău". Şi ea se ruga.
Anii treceau. Părintele Nikolai trecuse la Domnul. La cinci ani după moartea lui în biserica de parohie a fost numit părintele Savatie. Maria la acea vreme împlinise deja şaptezeci de ani. O bătrânică mică de statură, rugătoare şi temătoare de Dumnezeu, foarte blândă, smerită, cu ochi trişti, de un albastru deschis - aşa a văzut-o părintele Savatie.
Ea continua să se roage pentru soţ, dar nimic nu se schimba - el rămânea ateu.
Părintele Savatie împlinise deja zece ani de slujire în Biserica Tuturor Sfinţilor, când intr-o dimineaţă geroasă de decembrie, de la Komarihinskaia a venit Maria plângând şi l-a chemat pe părintele la soţul ei. Leonid era grav bolnav şi zăcea pe patul de moarte. Dintr-odată a început să ceară cu insistenţă un preot. Maria a rămas uimită şi i-a întrebat: „Pentru ce ai nevoie de părinte?!" Se speriase că înainte de moarte soţul va dori să se certe cu preotul, va huli de cele sfinte. Dar Leonid a răspuns ferm: „Vreau să aduc pocăinţă".
Părintele Savatie s-a mirat şi el foarte tare, dar a luat Sfintele Daruri şi a plecat la Komarihinskaia. Intrând în casă, văzu pe patul vechi de fier un bătrânel uscăţiv, mic de statură, foarte slab, cu ochi intraţi în orbite şi faţă cenuşie. Cunoscându-i viaţa şi atitudinea faţă de credinţă, părintele Savatie rămase perplex - cu ce să înceapă, de ce l-au chemat?
Dar aşezându-se lângă pat pe scaunul vechi, dar încă rezistent, cu spătar frumos, cioplit, lucrurile s-au orânduit de la sine: bolnavul s-a înviorat, a salutat blând şi amabil şi a spus că vrea să se spovedească. Maria a ieşit în bucătărie.
Şi atunci când acest bătrân muribund de optzeci de ani, care toată viaţa a petrecut-o fără Dumnezeu, începu să se căiască, părintele Savatie simţi un har neobişnuit, încât îl trecură fiorii. Părintele nu se aştepta sub nicio formă la o asemenea spovedanie din partea unui om necredincios. A fost o spovedanie foarte profundă, sinceră, însufleţită, de parcă Leonid ar fi mers toată viaţa la biserică, ar ti petrecut o viaţă în biserică şi ar fi fost obişnuit cu pocăinţa. El vorbea clar, răspicat, numea păcatele rară pic de îndreptăţire de sine sau autocompâtinure, îi părea rău pentru că a trăit departe de Dumnezeu. Se căia de parcă toată viaţa s-ar fi pregătit de acest moment. Era o pocăinţă profundă pentru toţi anii îndelungaţi. A vorbit fără oprire, mult. Părintele avea sentimentul rar, că însuşi Domnul era prezent la această spovedanie şi primea păcatele fostului ateu.
Părintele Savatie asculta şi se gândea: „Cât de milostiv este Domnul cu păcătoşii care se pocăiesc!" Asculta şi îşi aducea aminte de tâlharul de pe Cruce şi de Saul devenit Pavel.
După Spovedanie, părintele i-a făcut lui Leonid Taina Sfântului Maslu şi l-a împărtăşit. Bătrânul asculta rugăciunile şi troparele cu evlavie, îşi făcea cruce şi se ruga. Iar Maria, întorcându-se de la bucătărie, plângea alături încetişor. Era atât de uimită, încât nu putea să scoată niciun cuvânt, numai lacrimile curgeau şiroi pe obrajii ridaţi. Se împlinea lucrul la care visase ani mulţi, acel vis la care aproape că nu mai nădăjduia şi acum se întâmpla atât de simplu, atât de firesc, de parcă spovedania şi pocăinţa soţului erau pentru el un lucru obişnuit, de parcă el toată viaţa ar fi mers împreună cu ea la biserică. O minune tăcută, imperceptibilă, ca o adiere uşoară de vânt: Adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul (3 Regi 19,12).
Părintele Savatie termină de citit rugăciunile, privi pe muribund şi rămase uimit - faţa lui se schimbase văzând cu ochii: obrajii cenuşii deveniră roz, ochii şterşi se făcură luminoşi, strălucitori. Leo- nid întinerise, de parcă în trupul lui muribund s-ar fi revărsat o nouă viaţă. Părintele îşi mută privirea spre Maria - ea stătea uluită, uitându-se cu uimire la soţul ei. Apoi, cu vocea răguşită de emoţie, întrebă sfios:
- Leonia, tu eşti?! Ce-i cu tine, Leonia?! Nu te recunosc!
Ea chiar nu şi-a recunoscut soţul, căci în pat chiar zăcea un cu totul alt bărbat. Nu hulitor de Dumnezeu, nu ateu. Acolo zăcea şi zâmbea blând un om credincios. Maria se apropie de pat şi înge- nunche alături de el. Ea plângea, iar soţul o mângâia cu duioşie pe cap.
Părintele Savatie se întorcea pe drumul înzăpezit la mănăstire şi se gândea: „Rugăciunile bătrânului părinte Nikolai, nevoinţa Măriei, credinţa ei, răbdarea ei şi harul lui Dumnezeu l-au schimbat pe acest om şi putem nădăjdui că Domnul nu-l va lipsi de împărăţia Cerească, asemenea tâlharului care s-a pocăit. Dintr-un ateu muribund, pradă a iadului, a devenit credincios. însuşi Domnul i-a scos sufletul din prăpastie şi l-a mântuit".
Peste o săptămână Leonid a murit, chiar înainte de moarte împărtăşindu-se încă o dată. După sfârşitul lui, părintele Savatie şi Maria nu simţeau durere. Simţeau în suflet bucurie duhovnicească, un mic Paşti.
Olga Rojniova
Suflete inrudite si alte povestiri, Editura Egumenita
Cumpara cartea "Suflete inrudite si alte povestiri"
-
Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
Publicat in : Credinta -
Pocainta si marturisirea: o taina uitata
Publicat in : Credinta -
Pocainta, transformare a mortii in inviere
Publicat in : Morala -
Rugaciune de pocainta
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.