Această tulburare duhovnicească e tristul rezultat al căderii primilor oameni. Adam şi Eva - iar în persoana lor toată omenirea - s-au ascuns de Omniprezentul şi Atotştiutorul Dumnezeu între pomii grădinii Raiului (v. Facerea 3, 8), s-au abătut de pe calea vieţii şi au păşit pe calea morţii. Ca nişte copii rătăciţi, fugarii au plecat în ţară depărtată şi acolo şi-au risipit averea, trăind în desfrânări (Luca 15,13).

In plus, protopărinţii s-au trezit înaintea durei necesităţi de a răspunde pentru urmările liberei lor alegeri. Şi au hotărât să „evite inevitabilul": să se ascundă de sentimentul responsabilităţii şi prin aceasta să atenueze conflictul intrapersonal născut de conştientizarea vinovăţiei pentru cele săvârşite. Iar apărându-se de responsabilitate, care este inseparabilă de libertatea lăuntrică şi de conştiinţă, protopărinţii au căzut într-o şi mai mare robie a păcatului.

Ca urmare a profundei căderi morale, Adam a început să o privească pe Eva nu ca pe un om nespus de apropiat, ca pe jumătatea sa, ajutătoarea sa şi părtaşa sa în legământul cu Dumnezeu, ci ca pe cea răspunzătoare pentru greşelile lui. Să fim atenţi la un detaliu remarcabil din cuvintele lui Adam: Femeia, pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat (Facerea 3, 12). Aici se aude un reproş la adresa lui Dumnezeu pentru faptul că El, chipurile, nu S-a priceput să-i aleagă lui Adam o pereche vrednică, S-a înşelat în alegerea Sa. Şi acum, alegerea aceasta nu mai este os din oasele mele şi carne din carnea mea (Facerea 2, 23), ci pronume la persoana a treia: aceea. Adam o denunţă Făcătorului pe Eva pe un ton aproape înjositor. Uimitoare înstrăinare şi răceală!

Putem doar să ghicim ce „atu" ar fi folosit Adam pentru a se autojustifica dacă soţia lui ar fi fost făcută din ţărâna pământului (v. Facerea 2, 7) între soţ şi soţie nu mai sunt relaţii „eu"-„tu", ci relaţii „el"-„ea". Unitatea personalităţilor lor s-a destrămat, pentru că ea este posibilă între „eu" şi „tu", dar nu între „el" şi „ea". Dragostea adevărată vorbeşte întotdeauna la persoana întâi. Lucrul acesta este absolut limpede din pilda fiului risipitor. In convorbirea cu tatăl său, fiul mai mare practic s-a lepădat de fratele său mai mic şi îl numeşte acest fiu al tău (Luca 15,19-32). De care dragoste mai poate fi vorba aici?

In esenţă, cel dintâi om nu îi trădează numai pe Dumnezeu şi pe soţia sa, ci şi pe sine însuşi, pentru că Eva este jumătatea lui cea mai bună. Este săvârşită o întreită crimă. Aşa îi trădăm şi noi pe apropiaţii noştri. Duhul nobleţei s-a împuţinat, gesturile de gentleman sunt o raritate. Bărbaţii se ocupă acum mult mai des cu împărţirea responsabilităţii şi a averii. Vădita nedreptate este ascunsă uneori sub o mască vulgară de tipul: „tot răul vine de la femei", „găina nu-i pasăre, femeia nu e om", „femeia e prietenul omului".

Eva acţionează pe aceeaşi direcţie ca soţul ei. Ea nu se învinuieşte pe sine, ci îl acuză pe şarpe, cum că el ar fi înşelat-o (v. Facerea 3,13). Cu alte cuvinte, „mi-a furat libertatea, m-a lipsit de posibilitatea de a recunoaşte ispita, m-a înrobit cu amăgirea lui". Totuşi, şarpele nu i-a impus nimic, ci doar i-a propus să calce porunca.

Lepădându-se de răspundere, Adam şi Eva merg împotriva libertăţii lor lăuntrice şi glasului conştiinţei proprii. Motivaţia principală a inimilor lor este dorinţa, cu totul de înţeles, de a-şi „păstra faţa", de a acoperi măcar cât de cât faptul neplăcut şi şocant al goliciunii lor. După cât se pare, în spatele dorinţei de a ne îndreptăţi cu preţul condamnării celorlalţi se ascunde teama intuitivă de a recunoaşte în ceilalţi, în păcătoşi, foarte mult din noi înşine. Refuzul de a-l considera pe celălalt „prelungire a noastră", iar pe noi înşine - „prelungire a lui", ne „eliberează" practic de porunca evanghelică de a-l iubi pe aproapele nostru ca pe noi înşine.

Şi acum oamenii „driblează" această poruncă globală, şi încă pe diferite căi viclene şi alunecoase. Una dintre ele este narcoza duhovnicească sui generis, adormirea conştiinţei. Pentru un astfel de păcătos, libertatea lăuntrică de păcat şi răspunderea pentru el sunt lucruri grele, uneori imposibil de dus. Ele cer nevoinţă, obligă la multe, şi adeseori tindem să aruncăm de pe umerii noştri această sarcină. In mod conştient sau inconştient, păcătoşii nepocăiţi mărturisesc o altă deviză - libertatea de a păcătui. Sub jugul păcatului le e mai dulce şi mai uşor să trăiască decât sub povara libertăţii şi a răspunderii pentru păcat.

„...Nu-i grijă mai chinuitoare pentru om, declară Marele Inchizitor în romanul Fraţii Karamazov, decât cum să-l găsească pe cel căruia i-ar putea preda mai repede darul libertăţii, cu care această fiinţă nefericită s-a născut. Dar pe libertatea oamenilor pune stăpânire doar cel ce le poate potoli conştiinţa".

Potrivit tâlcuirii Sfinţilor Părinţi, Hristos a numit conştiinţa pârâş (v. Matei 5, 25-26). Ea se împotriveşte voii noastre rele şi ne dă în vileag păcatele. Să ne amintim episodul evanghelic despre iertarea femeii prinse în preacurvie. Fariseii au dus-o la Hristos ca să găsească pretext pentru a-L învinui de încălcarea Legii lui Moise. Iisus însă le-a răspuns: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei". Iar ei, auzind aceasta şi fiind mustraţi de conştiinţă, plecau unul câte unul... (Ioan 8, 7-8). De la cine plecau?

Evanghelia nu precizează ce s-a petrecut în sufletele acelor oameni. Dacă ei au ignorat mustrarea conştiinţei, au plecat de la Hristos, aşadar de la ei înşişi. Iar dacă s-au pocăit, atunci, dimpotrivă, s-au apropiat duhovniceşte de Hristos, au păşit pe calea aflării de sine. In orice caz, Domnul a vrut să trezească în ei conştiinţa adormită. Arşi de mustrările ei, puteau să se întoarcă la Dumnezeu prin pocăinţă.

Avva Dorotei definea conştiinţa ca pe „ceva dumnezeiesc, ca un gând ce are în sine, asemenea scânteii, şi lumină, şi căldură..."

Conştiinţa, ca o busolă lăuntrică, ne ajută să deosebim binele de rău, diagnostichează ca un barometru vremea proastă duhovnicească. Iar Dumnezeu este martorul simţămintelor lăuntrice şi adevăratul spectator al inimii noastre (v. înţelepciunea lui Solomon 1, 6). Domnul pus-a ochiul Său peste inimile noastre, şi ca atare este numit martor (v. Sirah 17, 7; I Tesaloniceni 2, 5 şi 10). Numai El vede tainele inimii, ca să răsplătească fiecăruia după căile lui şi după roada faptelor lui (Ieremia 17,10).

Fiind glas al lui Dumnezeu, conştiinţa ne trage la răspundere, şi înaintea ei, în adâncul inimii, luăm hotărâri şi săvârşim gesturi. De aceea, Biblia ne învaţă să răspundem cu blândeţe şi cu evlavie înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oricui ne cere socoteală despre nădejdea noastră (v. Romani 14,12; I Petru 3,15).

Cavalerul avar al lui Puşkin numeşte conştiinţa „fiară cu gheare ascuţite, ce zgârie inima, oaspete nepoftit, tovarăş de discuţie stânjenitor, creditor aspru. Alt personaj puşkinian, Boris Godunov, recunoaşte: nimic, afară de conştiinţă, nu e în stare să ne odihnească în mijlocul întristărilor lumeşti. Dar dacă în ea nimereşte întâmplător chiar şi o singură pată, „atunci - vai şi amar! Sufletul arde ca de ciumă, se umple inima de otravă, mustrarea izbeşte în urechi ca un ciocan... Şi bucuros aş fi să fug, dar nu am unde... cumplit! Da, vai de cel a cărui conştiinţă nu-i curată", îşi încheie monologul ţarul.

In consonanţă cu cele de mai sus gândeşte şi renumitul psiholog austriac Viktor Frankl: conştiinţa este „Tu"-ul dumnezeiesc, „organul sensului", instanţa în faţa căreia dăm socoteală şi prin intermediul căreia Dumnezeu comunică cu noi. Dialogul cu conştiinţa nu este pur şi simplu o convorbire cu noi înşine. A fi om înseamnă a avea conştiinţă şi simţul răspunderii.

Precum atunci în Rai, şi acum adormirea conştiinţei are loc pe calea nemiloasei schimonosiri a realităţii. Nouă tuturor, urmaşilor protopărinţilor, ne place, la fel ca nenorocosului personaj din fabula lui Krâlov, să ne „supărăm pe oglindă când mutra este strâmbă". Autojustificări se găsesc cu duiumul: „aşa a fost concursul de împrejurări", „aşa am fost educat", „n-aveam altă ieşire" ş.a.m.d. Rafinamentul în autojustificare nu cunoaşte limite. Ne pricepem să contrazicem până şi cele mai sfinte năzuinţe ale sufletului. Iată doar trei exemple de autojustificare:

a) „In vremurile noastre, poruncile evanghelice sunt mai degrabă un ideal moral de neatins decât un îndrumar concret pentru viaţa şi activitatea de zi cu zi. A le îndeplini este ceva irealizabil, şi ca atare nu are sens să te sforţezi în sensul acesta."

b) „Deşi medicii nu îmi interzic, nu pot să postesc: mă tem că voi rămâne lipsit de vlagă."

c) „Cu bucurie m-aş ruga şi aş merge la biserică, dar nu am când. Trebuie să şi lucrez, să văd şi de casă, să citesc ziarele, să mă uit la televizor, în sfârşit, să mă odihnesc! Biserica e un lucru bun, dar eu unul n-am timp."

Când încerci să-i convingi pe asemenea oameni, uneori ei cad de acord cu tine, însă oricum nu schimbă nimic. Argumentele lor care din exterior par logice ascund deseori o alegere lăuntrică profund conştientizată. Şi se împlineşte cuvântul biblic: dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi (ca să-i convingă printr-o minune evidentă - n.a.) (Luca 16, 31).

Specialiştii în psihologie socială au descoperit că oamenii primesc cu plăcere laudele, punând succesul pe seama propriilor capacităţi şi eforturi, pe când nereuşita tind s-o atribuie influenţei unor factori externi independenţi de voinţa lor: ghinionul, insolubilitatea problemei, concursul nefavorabil de împrejurări, caracterul de proastă calitate al colegilor, necinstea partenerilor etc.

După părerea lui David Myers, un clasic al psihologiei sociale americane, oamenii, temându-se de nereuşită, îşi creează singuri câteodată piedici chipurile de netrecut, îşi pregătesc dinainte „retragerea": înaintea unei convorbiri importante se distrează jumătate de noapte la o petrecere, în loc să repete înaintea unui examen important se joacă pe calculator ş.a.m.d.

Probabil că nu există dificultăţi pe care să nu ni le putem crea singuri... de dragul autojustificării.

Predispoziţia în folosul propriului „eu" contravine adevăratei smerenii, e rudă cu trufia şi se manifestă prin tendinţa către o atitudine binevoitoare faţă de sine însuşi. Cei mai mulţi dintre noi supraapreciem corectitudinea propriului comportament, „înflorim" sau ne amintim inexact propriile greşeli, pentru a ne ridica preţul in ochii proprii.

Dacă nu reuşim să uităm o faptă urâtă pe care am săvârşit-o ori s-o răscumpărăm, încercăm s-o îndreptăţim.

Despre aceasta, Sfântul Teofan Zăvorâtul scrie: „Fiecare om îşi pare sieşi a fi mai bun decât este de fapt". In afara unor cazuri rare, care privesc păcate strigătoare la cer, nu ne dăm în lături să spunem: „Dar ce mare lucru am făcut?" Omul îşi contrazice conştiinţa: „Nu sunt vinovat!", şi se străduie să se disculpe.

Predispoziţia în folosul propriului „eu" iese la suprafaţă atunci când ne comparăm cu altcineva. „Cine-i ca mine? Ce suflet n-a simţit în sine mişcări asemănătoare?" - întreabă Sfântul Teofan. Totuşi, Apostolul Pavel învaţă să nu ne numărăm sau să ne asemănăm cu unii care se laudă singuri, care, măsurându-se şi asemănându-se pe ei cu ei înşişi, nu au pricepere (II Corinteni 10,12).

De obicei, pe ceilalţi, mai ales dacă ne sunt urâţi şi neplăcuţi, îi judecăm mai aspru decât pe noi înşine şi le iertăm mai puţin decât ne iertăm nouă. Iar în spatele acestei atitudini se ascunde, de fapt, otrăvită înălţare de sine a fariseului: nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau şi ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig (Luca 18, 11-12). Unii dintre noi numai bine ar putea spune: „Nu sunt ca acest fariseu: postesc de trei ori, vedeţi voi, pe săptămână..."

Slujim intereselor iubirii de sine, considerând propriile talente şi acţiuni grozave şi ireproşabile. Potrivit observaţiilor lui D. Myers, mulţi oameni îşi consideră neajunsurile drept normalitate, iar virtuţile - drept ceva rar. Această trăsătură negativă se numeşte efectul falsei unicităţi.

Alături de acesta, există efectul falsului consens. Ne liniştim conştiinţa spunându-i că toţi fac greşeli şi exagerăm numărul celor care comit greşeli asemănătoare sau chiar mai grave. Pe om îl ajută să ascundă de sine însuşi daunele fumatului, să nesocotească sfaturile medicului şi să slăbească vigilenţa conştiinţei răspândita vorbă: „Fumatul dăunează grav sănătăţii, dar nu există nefumători!" Iar de vreme ce aşa stau lucrurile, înseamnă că şi răspunderea pentru tine însuţi o porţi nu tu, ci o majoritate născocită.

Cauza unei vătămări atât de puternice a sufletului este iubirea de sine. Anume ea orbeşte ochii duhovniceşti ai inimii şi nu îl lasă pe om să se vadă pe sine însuşi în lumina poruncilor lui Hristos. Lumea Cea adevărată luminează pe tot omul care vine în lume (Ioan 1, 9). Iar în întuneric rămâne cel ce spune că vede, însă de fapt e orb (v. Ioan 9, 41).

Omul orbeşte duhovniceşte nu dintr-o dată. La început, păcatul întunecă inima (a se citi conştiinţa) nesocotită, nechibzuită, cu murdăria şi „funinginea" faptelor, cuvintelor, gândurilor şi simţămintelor nelegiuite (v. Romani 1, 21). După aceea, o face grosolană, nesimţitoare faţă de lumina adevărului şi de chemarea dreptăţii (v. Matei 13, 15). Şi, în cele din urmă, în inima împietrită conştiinţa arsă face fără să mustre, cu nesaţ, toată ne- curăţia (v. I Timotei 4, 2; Efeseni 4,18-19).

Potrivit cercetărilor psihoterapeutice contemporane, orice mijloc de a evita responsabilitatea dăunează sănătăţii psihice.

Plata pentru tentativele de a „anestezia" sau „amputa" total conştiinţa este reprezentată de tulburări ale dispoziţiei sufleteşti, încordare lăuntrică, anxietate, agresivitate, confuzie, sentimentul de vinovăţie şi deznădejde datorate faptului că omul nu doreşte să fie el însuşi. Fugind de răspundere, oamenii devin mai influenţabili, reacţionează mai puţin adecvat la situaţie, pierd sensul vieţii. La ei se formează un sentiment acut de neajutorare, de disperare şi de insecuritate.

Fireşte, cele spuse mai sus se referă la cei ce conştientizează cât de cât că săvârşesc o crimă împotriva propriei persoane. Omul „învârtoşat" duhovniceşte, egoist, doar se bucură cât de „frumos" a reuşit să se păcălească pe sine însuşi.

Nu degeaba Biblia ne cheamă să ne păzim neprihănirea conştiinţei. Fiul meu, ia aminte la gravurile mele, povăţuieşte regele Solomon, căci ele sunt viaţă pentru cei ce le pun în faptă şi doctorie pentru tot trupul omenesc. Pâzeşte-ţi inima (conştiinţa - n.a.) mai mult decât orice, căci din ea izvorăşte viaţa (Pilde 4, 20-23). Sensibilitatea şi acuitatea conştiinţei sunt criterii sigure ale sănătăţii duhovniceşti, iar lipsa conştiinţei este o boală gravă a sufletului.

Avva Dorotei învaţă să ne păzim conştiinţa faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de lucrurile din jur (faţă de natură). A ne păzi conştiinţa faţă de Dumnezeu înseamnă a ne verifica pe noi înşine cât de mult îl iubim, îi mulţumim şi ne rugăm Lui, cu câtă grijă împlinim poruncile Lui. Verificarea conştiinţei faţă de oameni ne ajută să conştientizăm măsura iubirii şi atenţiei noastre faţă de ei. In acest scop, trebuie să ne dăm un răspuns cinstit la întrebarea dacă nu cumva îi osândim, nu cumva îi supărăm, nu cumva îi smintim pe alţii, nu cumva le facem vreun alt lucru pe care nu l-am dori pentru noi înşine. A avea conştiinţă faţă de lucruri constă în a fi ordonat, grijuliu, a le menţine în bună stare după posibilităţi, a dispune de ele în mod raţional, fără a ne lăsa înrobiţi de ele.

Per ansamblu, atitudinea faţă de Dumnezeu, de aproapele şi de lucrurile din jur arată atitudinea noastră faţă de noi înşine: în ce măsură ne criticăm, respectiv ne iubim pe noi înşine, ce patimi avem, dacă neîngrijim sau nu de mântuirea noastră ş.a.m.d.

Piele pentru piele, şi toate câte le are omul le va da pentru viaţa lui, a zis satana, şi în parte are dreptate (Iov 2, 4). El foloseşte din vremuri străvechi acest principiu ca pe o metodă de nădejde, aproape fără greş, de a tulbura şi adormi conştiinţa prin acest mijloc cumplit care este frica de moarte. Dorinţa simplă, normală, firească de a trăi se ciocneşte cu cerinţa autoritară a conştiinţei de a trăi în sfinţenie. A face faţă în această luptă duhovnicească putem doar prin jertfelnicie. Sute de mii de mucenici pentru credinţa ortodoxă şi-au nesocotit averile, bunul nume, situaţia socială, libertatea, sănătatea, până la urmă chiar şi viaţa pentru a-L dobândi pe Hristos.

Nu şi-a spurcat conştiinţa nici noul mucenic pentru Hristos, ostaşul Evghenii Rodionov. Ucigaşul lui, un terorist cecen, a povestit următoarele. Pe data de 13 februarie 1996, un grup de soldaţi ruşi a fost capturat. Li s-a dat ultimatumul: „Cine vrea să rămână în viaţă, să-şi scoată crucea de la gât şi să se declare musulman". Când Evghenii a refuzat, au început să îl bată crâncen. După aceea a fost batjocorit şi torturat încă trei luni.

Ca să devină mai clar prin ce a trecut Evghenii, vom cita mărturia unui ortodox care a trecut prin GULAG, a cârtit împotriva lui Dumnezeu, nu a putut suporta chinurile, însă după aceea s-a pocăit. „Cel mai greu lucru nu sunt torturile. Astăzi te torturează pe tine, mâine pot să tortureze pe altcineva, şi atunci ai timp să-ţi tragi sufletul. Problema este că tot timpul, ca nişte draci, te supraveghează cu atenţie şi vor cu orice preţ să te silească să spui o minciună sau o hulă împotriva lui Dumnezeu. Nu au timp să te bată toată ziua, de dimineaţa până seara, dar pot să te silească să spui ceva împotriva unui prieten sau împotriva lui Dumnezeu. Când te torturează, după o oră, două de suferinţe durerea începe să se aline. Dar după lepădarea de Dumnezeu ajunge conştiinţa faptului că L-ai trădat ca durerea să nu se curme. Durerea duhovnicească este mult mai chinuitoare ca cea trupească. Ce să facă omul după aceea ca să nu-şi iasă din minţi? Doar să se roage. Fără rugăciunea de pocăinţă n-ai cum să scapi cu viaţă".

Lui Evghenie i s-a tăiat capul pe data de 23 mai 1996. Inşişi cecenii i-au arătat mamei lui mormântul, în schimbul unei mari sume de bani. Mama a recunoscut trupul fiului după cruciuliţa de la gât. Este uimitor că nici după ce l-au omorât nu i-au scos crucea - n-au îndrăznit!

Insemnătatea nevoinţei Iui Evghenii Rodionov constă în faptul că el nu şi-a călcat pe conştiinţă şi nu s-a lepădat de credinţă, de Patrie şi de mama sa. Şi n-avea decât 19 ani, iar compromisul cu conştiinţa părea cea mai raţională ieşire! După mărturia credincioşilor ortodocşi, rugăciunea pentru mucenicul Evghenie aduce bogate roade harice. Cu Sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul robului Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit!

După cum vedem, este foarte greu să nu ne spurcăm conştiinţa. Uneori reuşim să ne minţim pe noi înşine şi să-L minţim pe Dumnezeu chiar şi la Taina Spovedaniei. Inima omului este mai vicleană decât orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte? - se îngrozeşte Prorocul (Ieremia 17, 9).

Aşadar mecanismele fugii de răspundere pentru faptele proprii au fost „declanşate" în grădina Raiului. Intr-un fel sau altul, ele acţionează în fiecare din noi. Cu ajutorul lor tindem să ne ferim de „cutremurele" lăuntrice şi să ne liniştim conştiinţa atunci când ea ne mustră pentru păcate. Dacă simţim că n-am făcut bine, însă nu vrem să ne pocăim, ne minţim singuri că totul este în regulă. Totuşi, ascunzându-ne de conştiinţa adevăratei stări de fapt şi nedorind să pătrundem în lumea noastră lăuntrică, în esenţă fugim de Dumnezeu şi de noi înşine.

Refuzând să dăm socoteală în fata lui Dumnezeu, ne pierdem pe noi înşine în ochii Lui, pierdem contactul cu adâncurile propriului suflet. Şi atunci, mânaţi de amorul propriu, ca să nu ne indispună imaginea propriei diformităţi morale, preferăm să nu mai privim deloc în oglinda curată a poruncilor dumnezeieşti. Iar când aceasta ne mustră cu de la sine putere, o respingem şi chiar o hulim, asemănându-ne împărătesei geloase din povestea lui Puşkin: „Sticlă urâtă ce eşti, minţi ca să mă necăjeşti!"
Omul este subiect al responsabilităţii. Rămâne el însuşi atâta timp cât răspunde pentru sine în faţa propriei conştiinţe - acest martor şi judecător nevăzut. Iar refuzul demonstrativ sau disimulat de a răspunde pentru acţiunile proprii serveşte drept resort declanşator al distrugerii duhovniceşti a personalităţii.

KONSTANTIN V. ZORIN

Pasi spre insanatosire, Editura Sophia

Cumpara cartea "Pasi spre insanatosire"

 

• Constiinta si compromis - Recenzie
  Publicat in : Religie
• Constiinta, ceasul desteptator al sufletului
  Publicat in : Pilda zilei
• Despre constiinta
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: