Iubirea presupune dualitate. Este o comuniune, în care două fiinţe se cunosc, îşi revarsă viaţa una în alta şi se desăvârşesc reciproc. Deci, din punctul acesta de vedere nu se poate vorbi despre o iubire de sine, întrucât omul, ca individ, e singur. Ar însemna ca omul să fie împărţit, eventual, în două persoane, ca să ajungă să realizeze iubirea de sine. Astfel că, din punct de vedere strict filosofic, nu se poate vorbi de iubirea de sine, ci numai de respectul faţă de sine: a fi credincios ţie însuţi. Sau, când se vorbeşte de iubirea de sine, prin asta se înţelege egoism - transformarea eului propriu într-un fel de dumnezeu, în slujba căruia aproapele, natura, totul devin simple instrumente, deci ceva direct opus iubirii, care presupune dizolvarea egoismului.
Din punct de vedere creştin, teologic, se poate vorbi despre iubirea de sine. De ce? Pentru că, individul, ca atare, nu-şi are temeiul existenţei sale numai în fiinţa lui proprie, ci temeiul existenţei sale e în Dumnezeu. El există ca imagine veşnică, ca idee, ca prototip, în Dumnezeu. Apariţia lui concretă, în cadrul istoric, ca individ cu trup şi suflet, e doar expresia creată, temporală şi spaţială, a acestei idei veşnice existente în Dumnezeu. Şi năzuinţa omului e de a se apropia cât mai mult în forma existenţei lui de imaginea veşnică, deci de chipul contemplat în Dumnezeu, din veşnicie. Se poate vorbi creştineşte şi teologic de iubire de sine, în sensul că tu, ca persoană istorică, iubeşti chipul cel veşnic al tău din Dumnezeu, şi prin această iubire tinzi să contopeşti pe cât e posibil cele două realităţi. Iubirea de sine e posibilă numai în Dumnezeu, întrucât existăm în Dumnezeu şi întrucât în noi există chipul lui Dumnezeu. Această iubire de sine e un element dinamic, de comuniune cu Dumnezeu şi de transformare prin această comuniune a întregii noastre fiinţe după chipul desăvârşirii. De aceea iubirea de sine, care priveşte chipul desăvârşit al individului, cuprinde şi sufletul şi trupul, însă nu în starea lor actuală, ci în sensul dinamic de transfigurare. Nu numai sufletul e angajat aici, întrucât el ar fi chipul din Dumnezeu din noi, ci şi trupul, întrucât e templu al Duhului Sfânt sau mădular al lui Iisus Hristos.
In Sfânta Scriptură, deşi iubirea de sine nu e amintită decât sporadic - să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi, ea e presupusă şi e luată criteriu de iubire a aproapelui (ceea ce doreşti să ţi se facă ţie, fă şi tu altuia). In ceea ce priveşte trupul, „cine şi-a urât vreodată trupul?" (Romani 12,4-5). Pavel accentuează caracterul de templu al Duhului Sfânt şi mădular al lui Hristos, chiar şi trupului. Deci acest caracter cuprinde toată fiinţa omului.
Insă în toate părţile se găseşte îndemnul spre desăvârşire, sfinţire, adevărata expresie a iubirii de sine. Natural, în această iubire de sine, sufletul are prioritate faţă de trup. Şi trupul însuşi tinde spre a se dezbrăca de stricăciunea lui, a se spiritualiza, a se îmbrăca întru nestricăciune. Dar, în general, iubirea de sine presupune influenţarea întregii fiinţe umane de către energiile harului pentru ca, astfel, persoana concretă să se transforme şi să devină cât mai asemenea cu imaginea ei veşnică.
MITROPOLITUL NICOLAE MLADIN
PORUNCĂ ŞI LIBERTATE, PRELEGERI DE MORALĂ ORTODOXĂ, Editura Renasterea
Cumpara cartea "PORUNCĂ ŞI LIBERTATE, PRELEGERI DE MORALĂ ORTODOXĂ"
-
Dragostea
Publicat in : Morala -
Dragostea, iubirea, fericirea
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.