Basilica si sinagoga in sud-estul european in epoca protobizantina (sec. IV-VI)

In spatiul sud-est european se cunosc comunitati iudaice si unele chiar samaritene inca din epoca elenistica (sec. III-II i. Hr.).

Ele au continuat sa existe si in epoca romana si romana tarzie, mai ales in centrele urbane. Imparatii romani au privit pe iudei cu rezerva, ba chiar i-au persecutat din cauza ca acestia refuzau sa adopte religia ofi­ciala a statului, lucru considerat nociv pentru securitatea publica ; ro­manii mai luau in considerare credinta iudaica potrivit careia va veni un Mesia si isi va intinde stapanirea peste tot pamantul, inclusiv peste Imperiul roman, ceea ce nu convenea. Mai tarziu, cand s-a vazut ca aceasta teama n-are o baza, li s-a dat toata libertatea, mai ales dupa Constitutio Antoniniana (212) pentru a-si savarsi cultul si sa se stabi­leasca unde vor, in afara Ierusalimului. In momentul cand crestinismul a triumfat, iudaismul avea astfel in imperiu o situatie infloritoare.

 

Ne amintim ca sfantul apostol Pavel, in activitatea sa misionara, intalneste in mai toate centrele din Peninsula Balcanica, unde a propo­vaduit cuvantul Evangheliei, comunitati   iudaice. Ele sunt  pomenite de Faptele Apostolilor la Philippi, Thessalonic, Beroia, Athena si Co­rint. Catre aceste comunitati iudaice se indrepta, in primul rand, cuvantul sfantului. Pavel, si de unele a fost bine primit, de altele, insa, nu, punandu-i-se chiar viata in primejdie.

Comunitatile iudaice mentionate in Noul Testament ca existand in sud-estul european in epoca romana, n-au fost singurele, caci si despre altele ne dau marturie inscriptiile ori textele literare. Asa, de exemplu, aflam ca la Stobi, capitala Macedoniei de vest, exista o comunitate puternica in jurul unei sinagogi, si acelasi lucru il intalnim la Oescus, in insulele Egina, Kreta, Delos si in alte parti. Dar in afara - de mentiunile despre comunitati organizate in jurul unor sinagogi, avem altele despre iudei izolati, fara sa stim daca ei erau organizati in grupuri mai mari cu sinagogi ori numai modeste case de rugaciuni.  Cazuri  de  felul  acesta  sunt  atestate  la  Salona,  Senia (Zengg), Doclea, Asenovgrad  in Illiricul oriental, Byzie si Heraclea Perinthos in Thracia, Larissa si Pherae in Thessalia, Achaia  si Theba  in Phitiotis si cateva localitati din Attica, la Patras, Argos, Laconia, Messenia, Mantinea, Tegea, in Pelopones si in insule. Inscriptiile care pomenesc pe acesti iudei sunt din perioada romana imperiala (sec. I-III), dar si din cea romana tarzie (proto-bizantina, secolele IV-VI).

Fie dintr-o perioada, fie din cealalta, este de presupus ca cel putin in centrele comerciale mai importante evreii au avut o prezenta sta­bila, chiar daca ea nu poate fi atestata cu documente secol de secol. La Thessalonic, Athena sau Corint, unde stim ca in vremea sfantului apostol Pavel existau comunitati iudaice importante, intalnim iudei si in perioada romano-bizantina. Dar am putea admite ca valabila si situatia inversa, anume ca acolo unde avem dovezi mai tarzii despre iudei este de presupus ca ei n-au lipsit nici mai inainte. In sud-estul european nu se cunosc in epoca romana si romano-bizantina actiuni de amploare im­potriva lor, care sa fi dus, ca in alte parti, la izgonirea sau masa­crarea lor in masa. De aceea, de o continuitate a lor in marile centre ur­bane se poate vorbi.

Pe teritoriul Romaniei vor fi existat iudei mai ales in orasele co­merciale de la Marea Neagra si de pe Dunare, dar despre aceasta nu avem stiri precise. Ei vor fi venit, ca si alti orientali, sirieni ori egip­teni, despre care suntem mai bine informati, sa dobandeasca aici castiguri rentabile. Doua inscriptii de la Tomis, una de la cumpana seco­lelor III-IV, alta din secolele V-VI mentioneaza in ele nume de ori­gine iudaica - Samhatis si Soulifera -, clar nu este sigur ca au fost purtate de iudei sau de greco-romani, de aici sau din alta parte, deoa­rece aceste nume se raspandisera in lumea elenistico-romana. In primul caz, este vorba de o femeie, Aurelia Sambatis, despre care aflam ca a benficiat de jus liberonim, deci o cetateana romana, in al doilea, de Kalliope, fiica lui Soulifera, aratata clar ca fiind crestina.

In restul teritoriului Romaniei sunt putine descoperiri epigrafice si arheologice din secolele II-III, ca cele de la Orlea (jud. Dolj), Romula, Drobeta, Dierna (Orsova), Parolissum, Dinogetia (Garvan, jud. Tulcea) poate si din alte parti, care lasa posibilitatea existen­tei unor iudei izolati ori semiti, in general. Este vorba de unele geme de tipul Abraxas, de amulete pe placute de aur, argint si plumb. Des­coperirile acestea pot fi puse insa in legatura si cu alti orientali (si­rieni, egipteni, etc). Ele vor fi apartinut unor militari romani, veniti in partile noastre din Orient, ori unor oameni de afaceri. Descoperirile sunt insa destul de putine.

In Bulgaria intalnim o situatie similara, caci in afara de descope­ririle de la Asenovgrad, celelalte sunt destul de putine.

La Constantinopol iudeii ca si paganii erau dupa anul 330 in numar mic. In jurul anului 400 ei formau o minoritate, desi Sozomenus, Hisl. eccl. VII, 4, noteaza ca in timpul episcopatului lui Attikus (406-425) vindecarea miraculoasa a unui evreu a atras dupa sine convertirea a numerosi iudei si "helleni" si ca in momentul cand el scrie "multi evrei" si aproape toti "hellenii" devenisera crestini. Desi o cifra a evreilor la Constantinopol nu se poate stabili, este de presupus ca capitala a atras in cursul timpului pe multi din ei. Catre anul 442 exista chiar un sector al lor in cartierul Chalkoprateia (al lucratorilor in bronz), situat in fata portii de vest a Bisericii Sfanta Sofia. Aici ei primisera aprobarea de la prefectul capitalei ca in anul 442 sa ridice o sinagoga ; dar in anul urmator intorcandu-se din Asia imparatul Theodosie al II-lea a dat or­din ca sinagoga sa fie transformata in biserica.

Inscriptiile care se refera la iudei in spatiul sud-est european sunt in cea mai mare parte funerare si au in general un text destul de scurt, cuprinzand numele decedatului, eventual functia in cadrul comunitatii religioase, cateva date de familie si salutul de despartire. Limba in care sunt redactate este aproa­pe in exclusivitate cea greaca ; latina, ebraica ori samariteana sunt rare exceptii. De pilda, la Thessalonic o inscriptie a comunitatii samaritene este scrisa in limba greaca, doar doua randuri in samariteana.

Cateodata caracterul inscriptiilor iudeo-samaritene este atat de asemanator cu al celorlalte puse de locuitorii imperiului, incat el nu poate fi stabilit decat dupa nume ori decoratie, in special dupa prezenta sfes­nicului cu 7 brate. Numarul iudeilor in Europa in inscriptii;(800) trebuie considerat ca redus; la fel si in Dacia, lucru explicabil, caci colonizarea s-a facut in timpul imparatilor Traian si Adrian, cand situatia lor poli­tica nu era buna.

Totusi, desi putine, inscriptiile reprezinta baza noastra documen­tara cea mai valoroasa privind prezenta iudeilor in spatiul sud-est euro­pean. Celelalte texte literare ori juridice se refera, in principal, la si­tuatia sociala, si religioasa a iudeilor in imperiul romano-bizantin. Cateva din ele privesc si realitatile concrete ale Peninsulei Balcanice cum vom vedea ceva mai departe.

Cercetand textul inscriptiilor, atat cat el ni se pastreaza, constatam ca amanuntele privind ocupatiile iudeilor in societate lipsesc aproape cu desavarsire. Nu ni se spune, de exemplu, ca cineva a fost comer­ciant, meserias, bancher etc. Cele mai multe amanunte se dau, asa cum am spus, in legatura cu functia avuta in comunitatea religioasa iudai­ca si anume de preot sau preoteasa, conducator al sinagogii, de sef al comunitatii, daca a facut ceva pentru sinagoga, de pilda, daca a ridi­cat-o din temelii, a reparat-o sau i-a daruit ceva. Alteori se arata locul de origine, de pilda din Alexandria, Tiberiada, Gortyna ori Rhodos. Uneori se dau amanunte privitoare la familie - tata sau mama a atatia copii - la faptul ca mormantul a fost pregatit numai pentru familie si se fixeaza amenzi pentru cei care ar indrazni sa-l foloseasca fara in­cuviintare, amenzile trebuind platite sinagogii in aur si argint. Unele inscriptii funerare se reduc la texte de felul acesta : "Mormantul lui Joses din Alexandria, fiul lui Parigorios" (la Berroe), sau "Mormantul lui Iuda si al Asteriei" sau "Iosif, fiul lui Theodor a pus fiului sau Iuda, de un an, spre amintire acest epitaf". Alteori se scrie doar nu­mele : "Beniamin, supranumit si Dometios", sau, simplu, indicatia fu­nerara : "Domnul este cu noi". Intr-o inscriptie fu­nerara de la Beroia din secolele IV-V intalnim adjectivul osios  (venerabil), ca epitet pe langa decedata Maria, iar agotati (prea sfant) pe langa sinagoga. Acesti doi termeni sunt folositi frecvent in inscrip­tiile crestine ca epitete pentru persoane, in primul caz, si pentru Bise­rica, in al doilea.

O inscriptie cu text mai lung a fost descoperita la Thessalonic si nu are caracter funerar. Ea atesta existenta unei comunitati si sinagogi samaritene la Thessalonic, necunoscuta pana la descoperirea acestui document. Samariteanul Sirikios, cu sotia si copiii au facut o do­natie importanta comunitatii, poate au dat fondurile pentru construirea sinagogii ori numai pentru repararea ei a fundamentis si este laudat pentru aceasta cu cuvintele : "Binecuvantare sa aiba Sirikios, care a fa­cut aceasta impreuna cu sotia si copiii". Apoi gasim, cuvintele : "Traias­ca Neapolis impreuna cu cei care o iubesc". Neapolis era in Samaria si reprezenta capitala religioasa a tuturor samaritenilor. Inscriptia ne arata, deci, si legaturile stranse ale samaritenilor din Thessalonic cu ora­sul, care era centrul lor religios.

Un lucru deosebit de important oferit de aceeasi inscriptie este ca in ea se reproduc versetele 22-27 din cap. 6 al cartii Numerilor a Ve­chiului Testament, intr-o versiune care nu este aceea a Septuagintei, cum ne-am astepta, ci a Pentateuhului samaritean, identic cu textul din Massorah iudaica. In traducerea Septuagintei versetul 27 urmeaza imediat dupa versetul 23, in timp ce in inscriptie el se afla la sfarsitul capitolului, ca in originalul evreiesc : "Si Domnul a vorbit lui Moise si i-a zis : vorbeste lui Aaron si fiilor sai si spune-le : Veti binecuvanta astfel pe fiii lui Israel. Ziceti-le : Domnul te va binecuvanta si te va pazi. Domnul iti va arata fata sa si te va iubi. Domnul va ridica fata sa peste tine si-ti va fi pace. Si voi veti aseza numele meu peste fiii lui Israel, iar eu ii voi binecuvanta".

Textul biblic, reprodus mai sus din inscriptie, ne atesta forme de cult folosite de samariteni si iudei in diaspora, inainte de domnia lui Iustinian, cand va impune prin lege folosirea in sinagogi a versiunii Septuagintei (Just. Nov. 146, a. 553).

Stirile, pe care le-am mentionat mai sus, in special epigrafice, ne informeaza doar asupra prezentei iudeilor si samaritenilor in diferite localitati din sud-estul european, asupra sinagogilor lor, asupra unor functii indeplinite in cadrul comunitatii religioase sau ne spun ceva din viata lor familiala. Ele nu ne ajuta decat cu greu sa deducem ceva din statutul lor juridic in societatea bizantina, despre libertatile lor reli­gioase si modul cum puteau beneficia in practica de ele. Doua legi date, una in anul 397 de imparatii Arcadiu si Honoriu, cealalta, in anul 418 de Honorius si Theodosie al II-lea, si adresate direct prefectului praetoriului din Illyricum, releva cateva amanunte cu privire la modul cum iudeii erau tratati in societatea bizantina. In legea din 397 imparatii dau dis­pozitii organelor subalterne sa ia masuri ca iudeii sa nu mai fie atacati cu insulte si nici sinagogile sa nu mai fie tulburate. A fost, deci, nece­sara interventia imparatilor ca sa reglementeze situatia iscata probabil in mai multe localitati ale Peninsulei Balcanice. Legea din anul 418 este mai explicita in caracterizarea situatiei si in masurile poruncite pen­tru reglementarea ei : "Nici o persoana nu trebuie oprimata, cand este nevinovata pe motiv ca este iudeu , nici religia nu trebuie sa fie cauza ca o persoana sa fie expusa la umilinta. Nici sinagogile si locuintele lor nu trebuie arse fara discriminare si nici sa li se aduca injurii fara motiv, fiindca chiar daca o persoana este implicata in crime, vigoarea tribunalelor noastre si protectia legii publice sunt tocmai menite sa asi­gure ca nimeni sa nu-si caute singur razbunarea". Legea se incheie si cu precizarea ca "nici evreii, incurajati de faptul ca li se asigura pro­pria securitate, sa fie insolenti si sa comita acte de nesabuinta in dis­pretul lor fata de religia crestina".

Prin continutul lor cele doua legi ne introduc astfel in atmosfera de tensiune, care domnea uneori in anumite locuri din imperiul bizan­tin intre crestini si iudei.

Biserica nu s-a preocupat in chip special la sinoadele din secolele IV-VI sa reglementeze raporturile dintre crestini si iudei. Legislatia imperiala, foarte activa in aceasta privinta a facut inutila necesitatea ca sinoadele sa hotarasca masuri in problema evreiasca. Doar Canonul al XIV-lea al Sinodului al IV-lea de la Chalcedon se refera la aceasta problema in intreaga perioada de la inceputul, secolului al V-lea pana la sfarsitul secolului al VII-lea. Acest canon oprea casatoria acelor categorii de clerici, care aveau voie sa se casatoreasca, cu ereticii, paganii si evreii. Casatoria era doar admisa daca neortodocsii deveneau crestini ortodocsi. De fapt, acest canon repeta o hotarare similara mai veche luata la inceputul secolului al IV-lea, la Sinodul de la Elvira (302-306), care oprea intermariajul dintre crestini si iudei si prevedea si alte oprelisti in contactele dintre crestini si iudei. Alte cateva hotarari la sinoade locale, ca cele de la Antiohia ori Laodiceea in aceste pro­bleme reprezentau foarte putin fata de legislatia imperiala.

Dar unirea stransa dintre Statul bizantin si Biserica, precum si con­vingerea profund inradacinata in Bizant ca un om care nu este partizan al Bisericii oficiale este, in fapt, un dusman al Statului : "orice persoana care difera de credinta crestina, este contrara legii crestine", data in apr. 409 de Honorius si Theodosie al II-lea, au facut ca sa existe o identitate de interese intre cele doua institutii. Legislatia imperiala in privinta evreilor reprezenta, deci, si punctul de vedere al Bisericii.

Societatea bizantina nu cunostea de drept decat o singura distinctie fundamentala, intre oameni : liberi si sclavi. Evreii, ca si paganii si ere­ticii, desi oameni liberi, nu s-au bucurat totdeauna de aceleasi drepturi ca ceilalti cetateni ; ei intrau mai degraba in categoria toleratilor. Politica imperiala in timpul celor doua secole, pe care le are in vedere cercetarea noastra a fost mai liberala fata de iudei pana la inceputul secolului al V-dea, dupa care ea a devenit mai aspra in timpul impara­tilor Theodosie  al  II-lea  (408-450)  si  Iustinian I (527-565).  Cauzele care au generat aceasta politica sunt, pe de o parte, de natura teologica, pe de alta politica. Din punct de vedere teologic, crestinii doreau sa aduca in sanul Bisericii poporul evreu, fiindca socoteau ca implinirea si rezolvarea Vechiului Testament au avut loc in invatatura Noului Testament. Dovedirea dumnezeirii lui Iisus Hristos, care a implinit fa­gaduielile Vechiului Testament si s-a aratat, prin minunile Sale, impli­nitorul (executorul) vointei lui Iahwe, lipseste de fundament logic va­labilitatea pe mai departe a Vechiului Testament.

Cu toate acestea crestinismul a facut exceptie, recunoscand drep­tul la existenta al cultului iudaic si a mentinut unele privilegii. Spre deosebire de eretici si pagani, evreii aveau un statut legal, in realitate precar si diminuat cu timpul, dar niciodata abolit definitiv. Ei se bucu­rau de drepturi civile si politice, de libertatea de asociere, de proprietate asupra sinagogilor, care adesea erau edificii importante si de o mare bogatie. Pentru Biserica evreii erau un fel de marturii ale Vechiului Testament (testes veritatis), martorii venirii lui Iisus Hristos si intr-un fel al vechimii religiei crestine, care, virtual, exista din momentul cand Dumnezeu a dat lui Moise Legea. Evreii erau pentru crestini o proba vie, care nu putea fi suprimata si pentru a o pastra trebuiau sa lase sa subziste privilegiile cultului iudaic. Printre considerentele mentionate in legislatia, bizantina, ca motive pentru acordarea libertatii cultului iu­daic, se vorbeste de "vechimea acestui cult" (vetus mos et consuetudo), de respectul datorat religiei iudaice (C. Th. XVI, 8, 13), de vechimea privilegiilor in bloc, de ideea de dreptate si toleranta, precum si de teama de revolte.

Motivele politice de persecutie le-au constituit revoltele repetate ale iudeilor, in special din Palestina, si tradarile lor in favoarea persi­lor. S-ar mai putea adauga faptul ca Iulian Apostatul i-a favorizat in cursul scurtei sale domnii, hotarand sa le ridice chiar templul din Ieru­salim, iar aceasta situatie privilegiata a nemultumit pe multi  crestini.

Desigur unele conflicte luau nastere in cadrul maselor populare din diverse motive, economice ori morale. Preturile cu care vindeau evreii marfurile lor pareau neconvenabile (Cod. Theod. XVI, 8, 10), apoi fap­tul ca evreii foloseau femei crestine in casele lor de toleranta (XVI, 8, 6), cumparau sclavi crestini si-i supuneau la circumciziune (C. Th. HI, 1, 5; XVI, 9, 1-5); C. Just. I, 3, 54, 9, 8-11; 5, 20 si 6; 10, 2); insolenta aratata de cei care lucrau in serviciile secrete imperiale (C. Th. XVI, 8, 16) si altele creau nemultumiri in masa crestinilor.

O prima etapa in raporturile dintre Stat si Biserica, pe de o parte, si iudei, pe de alta parte, o reprezinta, cum am spus, secolul al IV-lea. Constantin cel Mare (306-337), ca prim imparat crestin, mentine ve­chile privilegii mostenite de la predecesorii sai acceptand ca iudeii de­dicati cu totul activitatii la sinagoga - patriarhi, preoti si cei din administratie - sa fie scutiti de obligativitatea serviciilor publice, atat cele care le revin ca persoane, cat si cele care sunt datorate municipali­tatii (personalia quam civilia munera). De asemenea, el scuteste pe evreii decuriones (membri ai sfatului cetatii) de obligativitatea de a face parte din escortele oficiale si de alte sarcini. Aceste privilegii vor fi men­tinute pana la sfarsitul secolului de toti imparatii succesori.

Totodata, Constantin denunta intr-un edict, care promulga hotararile Sinodului de la Niceea (325) in privinta sarbatoririi Pastelor, rauta­tea poporului evreu, care a omorat pe Domnul; in alte legi el s-a aratat neindurator fata de iudeii care "aruncau cu pietre sau alte lu­cruri nebunesti impotriva persoanelor trecute la crestinism", fixand pentru acestia chiar arderea ; el a mai interzis circumciderea sclavi­lor crestini de catre iudei, etc. (v. mai sus).

Fiul sau Constantius al II-lea (337-361) a fost si mai aspru cu iu­deii, care circumcideau sclavii crestini : el elibera pe acesti sclavi, iar iudeilor le dadea pedeapsa capitala. Aceeasi masura drastica era fixa­ta si pentru evreii, care foloseau femeile crestine pentru desfrau. Ati­tudinea lui Constantius a fost si mai darza dupa revolta din 352 din Diocezareea si imprejurimi, care a provocat multe victime omenesti si pierderi de bunuri materiale. Aceasta revolta, care a avut in frunte un rege Patricius, a fost inabusita in sange de Gallus. Drept urmare iu­deii din Mesopotamia s-au aliat cu persii si au cauzat pierderi mari im­periului la frontiera orientala.

Asa cum am spus, Iulian Apostatul (361-364) i-a favorziat pe evrei, pe de o parte, din motive politice, pentru a-i desolidariza de persi, pe de alta, religioase. Prin reconstruirea templului din Ierusalim, pe soco­teala statului, el vroia sa arate ca profetia lui Iisus despre distrugerea lui definitiva nu este reala. In timpul lucrarilor de reconstructie de la Ierusalim a avut loc insa un cutremur, iar un incendiu a ars tot esafotajul de lemn. Lucrarile au fost suspendate. Cutremure puternice au avut loc in Orient in anii 362 si 363.

Theodosie I cel Mare (379-395), care s-a preocupat atat de mult de problemele Bisericii, declarand crestinismul ortodox religie oficiala de stat, si a fost atat de neindurator cu paganii si ereticii, s-a aratat insa tolerant cu evreii. Pe langa faptul ca a recunoscut toate privilegiile acor­date de imparatii crestini de mai inainte, el preciza intr-o lege din anul 393 (Cod. Theod. XVI, 8, 9) : "Este destul de bine stabilit ca secta iudei­lor nu este oprita de nici o lege. Ne-am suparat foarte tare, cand am auzit ca adunarile lor au fost oprite in anumite locuri. De aceea exce­sele acelor persoane,  care,  in numele religiei  lui Hristos, comit acte ilegale si incearca sa distruga si sa prade sinagogile, trebuie oprite cu toata severitatea". Cum se stie, imparatul Theodosie a dat ordin sa fie refacuta sinagoga distrusa de crestini in orasul Callinicum, fapt care l-a dus in discordie cu sfantul Ambrozie, de Mediolanum. Tot Theodosie I este imparatul care in anii 392, 396-397 a onorat pe patriarhul Gamaliei de Tiberias cu titlul onorific de illustris, si care-l punea pe acelasi plan cu prefectul praetoriului, cea mai inalta demnitate din imperiu.

Sub Arcadius, fiul lui Theodosie (395-408), evreii continua sa se bucure de privilegiile acordate lor mai inainte. Cu toate acestea, in anul 404 evreii si samaritenii sunt lipsiti de dreptul de a mai lucra in serviciile secrete ale imperiului (agentes in rebus) n. Domnia lui Arca­dius incheie si prima etapa a raporturilor dintre Statul si Biserica bizan­tina pe de o parte, si iudei, pe de alta, in secolele IV-VI, caci o data cu urcarea pe tronul imperiului a lui Theodosie al II-lea (408- 450), pa­tronat din cauza minoratului sau multi ani de sora sa mai mare Pulheria, situatia se schimba. Masurile restrictive se inmultesc si ele apar chiar de la inceputul domniei. Astfel, in anul 408 evreii sunt opriti ca in ca­drul sarbatorii Aman (Purim) (din februarie-martie, cand se comemora eliberarea evreilor persani de sub masinatiile ministrului Haman, sec. V i. Hr.) sa se arda o cruce "din dispretul credintei crestine si cu gand de sacrilegiu". Li se lasa insa dreptul de a-si practica riturile proprii, clar fara "manifestari in dispretul credintei crestine". Un an mai tarziu (409) se afirma intr-o lege ca orice doctrina care difera de credinta crestina este contrara legii crestine si se decretau masuri impotriva evreilor, care faceau prozelitism printre crestini ; nu este permis sa for­tezi pe cei care au primit crestinismul "sa adopte o perversitate ca aceea a iudeilor (iudaica perversitas) si straina imperiului roman". Acest lu­cru este "mai dureros decat moartea si mai crud decat crima". Probabil ca aceste legi au incurajat pe unii crestini sa se dedea la abuzuri fata de evrei, incat in anul 412 a trebuit sa fie repetata libertatea de mani­festare a cultului, respectarea zilei Sabatului, netulburarea sinagogilor si a locurilor de intalnire a iudeilor. "Nici un om nu trebuie dispretuit, daca este nevinovat, pe motiv ca este iudeu, nici insultat pe motiv re­ligios". Totodata se atragea atentia iudeilor sa nu comita vreun act de dispret fata de religia crestina.  
                            

Curand dupa aceasta (in 415), Theodosie II, tinand seama de unele nereguli savarsite de patriarhul Gamaliei, ii retrage acestuia titlul ono­rific de prefect al praetoriului, lasandu-i doar demnitatea de mai inainte. In acelasi timp opreste construirea de noi sinagogi, iar cele aflate in locuri deserte porunceste sa fie distruse, daca nu se iveste pericolul ras­coalei. Patriarhul Gamaliel nu mai are dreptul sa judece pe crestinii de sub jurisdictia sa, ci toate cazurile vor fi deferite guvernatorului provin­ciei. La 10 martie 418 se hotaraste ca toate persoanele, care "traiesc in superstitia iudaica" sa fie impiedicate sa intre in serviciile imperiale. "Persoanele care sunt legate de perversitatea acestei rase si s-au dovedit ca umbla sa intre in serviciul imperial sub arme, trebuie neconditionat lasate afara din serviciu si sa nu fie protejate de patronajul meritelor lor anterioare". Prin aceeasi lege iudeii capata dreptul sa lucreze ca avocati, daca au studiile necesare si sa beneficieze de onoarea servicii­lor publice obligatorii ca decuriones, pe care o obtin "prin prerogativa nasterii si a onoarei familiei". Legea mai preciza ca : "intrucat privile­giile amintite sunt suficiente, ei nu trebuie sa considere oprirea de la serviciile imperiale ca o dovada de infamie".

Desi in anii urmatori legislatia lui Theodosius cuprinde unele hotarari menite sa asigure desfasurarea nestingherita a cultului in sina­gogi, posibilitatea de a avea selavi, daca li se respecta credinta si daca i-au primit ca mostenire si alte inlesniri, totusi masurile restrictive fata de evrei si samariteni continua si culmineaza cu scoaterea in anul 439 a lor din toate onorurile si demnitatile, din intreaga administra­tie civila, chiar si din functia ele defensor civitatis "pentru a nu avea puterea sa judece ori sa pronunte vreo sentinta impotriva crestinilor si foarte adesea impotriva episcopilor insisi ai sfintei religii". Se reafirma ca nici o noua sinagoga nu poate fi construita, dar se da voie sa fie reparate cele cazute in ruina. De asemenea, se mentioneaza ca cei care ademenesc un sclav sau alta persoana libera cu scopul de a lepada cre­dinta crestina, sufera pedeapsa capitala, impreuna cu confiscarea in­tregii averi. Novela aceasta este foarte instructiva pentru intreaga con­ceptie a lui Theodosius al II-lea privind pe evrei si samariteni.

In timpul lui Iustinian (527-565), ultimul moment hotarator, din perioada de care ne ocupam, asistam la alte masuri impotriva iudeilor, desi cultul lor era singurul recunoscut legal alaturi de cel de stat. Chiar catre inceputul domniei (529) a avut loc o rascoala a samaritenilor in Palestina cu centrul la Neapolis, cand un oarecare Iulian, calificat drept brigand, a fost proclamat imparat. Rascoala a fost inabusita in sange si circa 100.000 oameni au fost ucisi iar altii plecati in exil, mai ales la persi, unde au planuit sa le predea acestora Palestina. Catre sfarsitul dotaniei o alta rascoala a avut loc in Palestina, cu centrul la Cezareea, la care au participat si iudei; rascoala a luat amploare si s-a soldat chiar cu moartea proconsulului provinciei Stefan. Aceste evenimente, cat si preocuparile teologice ale lui Iustinian l-au determinat sa limiteze, si mai mult drepturile evreilor si samaritenilor. El a hotarat ca ei sa nu poata primi si lasa mosteniri, prin donatii sau testament, sa nu de­tina „sclavi ortodocsi, sa nu fie martori in justitie impotriva ortodoc­silor, sa nu se bucure de onorurile si privilegiile curialilor (dar nu si de sarcinile lor) sa nu practice la barou, sa nu ocupe catedre uni­versitare, sa nu sarbatoreasca Pastele inaintea crestinilor, reinnoind si alte legi nefavorabile lor ale imparatilor predecesori. Pentru Africa a hotarat chiar distrugerea sinagogilor ori transformarea lor in biserici.

Iustinian a intervenit chiar in cultul iudeilor si samaritenilor dispunand ca in serviciile lor religioase sa se foloseasca textul Septuagintei in greaca sau latina, dupa cum doresc cei mai multi ; imparatul spera, poate, ca prin aceasta masura sa-i aduca mai usor la credinta crestina. El a admis si traducerea lui Aquila (nascut in Pont in sec. II si trecut la iudaism), dar a interzis sa se utilizeze Deuterosis Mishna (Talmudul), pe motiv ca este o inventie a unor muritori neinspirati.

Cind am vorbit de comunitatea samariteana de la Thessalonic, ates­tata de inscriptia din secolele IV-V, am aratat ca ea nu folosea textul Septuagintei.

Dupa Iustinian politica fata de evrei si samariteni a ramas in linii generale aceeasi ; doar imparatul Mauritius (582-602) s-a aratat inga­duitor fata de ei, dar, in schimb Focas (602-610) i-a persecutat cu cruzime.

Acestea ar fi cateva aspecte ale prezentei si vietii duse de evrei in spatiul sud-est european in secolele IV-VI. Atestati, cum am aratat, mai ales in centrele urbane importante ei au avut o situatie mai buna in prima etapa, reprezentata de secolul al IV-lea, si mai grea in secolele V-VI, in special in timpul domniilor imparatilor Theodosie al II-lea si Iustinian I.

 

Prof. Dr. Emilian Popescu

 

 

 

 

.