Ce e bătrâneţea? O iarnă grea şi prelungă pentru care trebuie să ne pregătim devreme, ori o multaşteptată primăvară, preludiul către viaţa reală a preabogatei veri însorite, când nimic nu se micşorează. Ce este viaţa întru Dumnezeu? Putem noi să ne gândim mai devreme la bătrâneţe, ori poate că este prea târziu? Un lucru e sigur: oricât de sănătos am vieţui, oricât am încerca să oprim vremea, nu simţim când îmbătrânim: ne vor slăbi puterile, vederea, auzul. Vom putea să săvârşim din ce în ce mai puţine lucruri şi tot mai multe sforţări ne va costa aceasta, astfel că din ce în ce mai mult ne vom restrânge perimetrul acţiunilor, cercul cunoştinţelor şi scopurilor noastre. Avem doar posibilitatea de a cârti ori de a ne împăca cu noi înşine. De a ne împăca cu bătrâneţea ca o tragedie ori ca o binecuvântare.

Dacă omul năzuieşte să trăiască în înfrânare, în castitate, dacă năzuieşte către virtuţile creştine, această bătrâneţe e cea mai fericită vreme a vieţii pentru el. Aceasta este vremea când omul, în cele din urmă, va ajunge la înţelegerea vieţii şi însemnătăţii acesteia, va ajunge la pacea sufletească şi la nepătimire, vremea când patimile se potolesc şi omul vede viaţa sa pământească ca pe un şir de suferinţe şi de griji care merg către sfârşitul lor. Aceasta este vremea când suntem suficient de conştienţi de noi înşine ca să încetăm să mai privim la chipul şi la cuvintele altora, când înţelegem nu doar cu mintea, ci şi cu inima noastră pe de-a-ntregul - că suntem doar aşa cum ne vede Dumnezeu.

Ingustarea perimetrului nostru poate fi acceptată ca o îngrădire cu de-a sila, o consecinţă a neputinţei noastre fizice, însă poate să fie şi un proces lăuntric firesc, în care vederea noastră devine mai puţin însetată de teritorii noi, de chipuri noi, de privelişti sălbatice necunoscute; urechile noastre obosite pot să se întoarcă de la zgomotele puternice şi de la gâlceava omenească şi să se adâncească întru linişte; mâinile singure pot să obosească să săvârşească felurite lucruri, să atingă mii de obiecte şi să fim pe deplin mulţumiţi dacă avem putere să ţinem o carte ori să ne închinăm. Dar chiar şi citirea de cărţi poate să devină deşertăciune şi doar închinarea să ne fie îndeajuns? Ca tineri, de obicei, citim cu multă nerăbdare, cu o oarecare neistovită privire, dorind să înghiţim toate cele scrise, să cunoaştem totul. Cu timpul, din ce în ce mai mult, luăm aminte la cele grăite de Solomon: Că unde este multă înţelepciune este şi multă amărăciune, şi cel ce îşi înmulţeşte ştiinţa îşi sporeşte suferinţa (Ecclesiastul 1, 18). Ne dăm seama că nu avem nevoie să ştim totul, ci doar cele de trebuinţă, ca să trăim pe deplin viaţa noastră, că ştiinţa care nu este experimentată, care nu trece prin inima noastră, prin minte, şi care nu a devenit parte a persoanei noastre, ne devine, pur şi simplu, o povară, un samar pe care-l purtăm pe grumaz în orice situaţie, ca, de pildă, să dorim să epatăm printr-o cultură bogată, să rezolvăm cuvinte încrucişate, ori să participăm la jocurile televizate.

Cred că, cu cât este mai intensă viaţa lăuntrică a omului, cu atât mai puţin se interesează acesta de cele din afară. Cu cât mai dinamice convorbiri purtăm în sufletul nostru cu Dumnezeu, cu atât mai puţin ne va ispiti grăirea deşartă.

Chiar picioarele poate că vor înceta să dorească să cutreiere prin lume, să viziteze felurite ţări, în dorinţa lor de a se îndrepta către locurile sfinte ortodoxe. Unele ca acestea devin de prisos, ne maturizăm în gândire, ştiind că prin acele locuri a trecut Hristos şi ucenicii Lui. Dar cu Hristos şi sfinţii Lui putem să grăim pretutindeni: şi în bisericuţa de cartier, şi chiar înaintea icoanelor noastre acasă.

Nu poate fi oare bătrâneţea o închidere firească pentru lume? In primul rând, în spatele zidurilor „mănăstireşti" ale cartierului în care locuim, apoi în „chilia" unei odăi şi, în cele din urmă, patul cu candela aprinsă de deasupra lui. La bătrâneţe, pentru cei credincioşi se închide lumea văzută şi se deschide lumea duhovnicească. Ochii noştri slăbesc la frumuseţile acestei lumi, însă se deschid pentru lumea nevăzută.

Câtă vreme suntem tineri, dar nu vedem, colindăm. Nu suntem însă fericiţi - avem multe, dar dorim şi mai multe. La bătrâneţe, devenim recunoscători şi pentru cel mai mic ajutor, şi pentru cea mai mică atenţie, pentru fiecare zi în care ochii noştri se deschid ca să se bucure de soare, pentru păsările de pe pervaz, pentru un telefon primit, pentru un minut fără durere...

Oricât ne-am strădui să dobândim smerenia, câtă vreme suntem tineri şi în putere, parcă totul ar depinde de noi. Ne place să izbândim, să biruim, deşi ştim că fără Dumnezeu nimic nu putem şi nimic nu suntem, căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim (Romani 14, 7, 8). Socotim firesc ca fiecare să ne bucure, fiecare să ne admire, să ne respecte, să aibă nevoie de noi. Soseşte însă bătrâneţea, şi nimeni nu mai doreşte să vorbească cu noi. Nimeni nu se mai interesează de sfaturile noastre, de părerile noastre, toţi sunt iritaţi de lentoarea noastră, ne află enervanţi şi, în plus, din ce în ce mai mult depindem de grija celor tineri. Fie că dorim, fie că nu dorim, la bătrâneţe, cu toţii, inevitabil, ne smerim şi conştientizăm din ce în ce mai mult că adevăratele valori sunt doar pentru Domnul, că doar El poate să ne iubească, în ciuda durerilor neputinţelor noastre netrupeşti, a frumuseţii care se veştejeşte ori a senilităţii noastre. Prin îngustarea posibilităţilor trupului se eliberează sufletul. Oare n-au fost liberi pustnicii care şi-au petrecut viaţa lor pe un stâlp, ori zidiţi de bunăvoie în închisoare, într-o mică peşteră, ori într-o chilie? Nu au ales oare partea cea bună (v. Luca 10, 42) ca să fie cu adevărat liberi? Dar noi, oricât de largi sunt camerele noastre, nu suntem, oare, prizonieri ai patimilor? Cine este atunci liber şi cine nu este liber? In metri pătraţi se măsoară oare libertatea?

Neagonisirea este o altă achiziţie a bătrâneţii. Neagonisirea dă libertate şi putere lăuntrică. Atunci omul înţelege limpede că nu deţine nimic, că nimic nu-i aparţine, că în fiecare clipă Dumnezeu poate să ceară şi sufletul de la el. Atunci rămâne doar credinţa, şi omul, în chip firesc, ajunge la încredinţarea: Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (Psalmii 26,1-2).

Omul poate ca întreaga viaţă să spună rugăciuni, să meargă la biserică şi, totuşi, să nu înţeleagă ce e rugăciunea până nu ajunge în situaţia în care va conştientiza că în nimic şi în nimeni nu poate să-şi pună nădejdea, nici măcar în sine însuşi, ci doar în dragostea Domnului. Bătrâneţea oferă o astfel de situaţie.

Omul credincios este liniştit şi bucuros în orice perioadă a vieţii lui, în orice împrejurare. Chiar bucuria şi liniştea vin din apropierea de Domnul, din părtăşia cu El; însă, la bătrâneţe, Dumnezeu e cel mai aproape de noi, pentru că grijile dispar. Ceea ce ne împrăştie şi ne îndatorează către oameni se micşorează, cu cât mai adesea deschidem porţile Domnului şi cu cât mai îndelung grăim cu El.

Dacă sunt întrebat ce ne sperie la bătrâneţe, voi răspunde: nu mă sperie nimic la bătrâneţe. Mă sperie doar vârsta luptătorilor ce se războiesc cu semenii lor, cu tinerii zilelor noastre, cu părinţii lor, cu statul. Mă sperie bătrâneţea celor ce se plâng de pierderea sensului vieţii lor, a acelora care se compătimesc pe sine, a celor singuri şi abandonaţi de toţi, a celor ce trăiesc în trecut şi resping prezentul, a celor care-şi trăiesc viaţa fără credinţa în veşnicia vieţii ce va să vie...

Nu orice bătrâneţe este însă astfel.

Bătrâneţea nu este ceva care ne loveşte dintr-odată, din afară. Bătrâneţea mea, aşa cum sunt eu după 30-40 de ani, este rezultatul alegerilor mele, ea reflectă vederile mele despre lume, credinţa mea, nădejdea mea, dragostea pe care am dobândit-o în ostenelile mele duhovniceşti, include preocupările mele dragi, oamenii mei dragi, opiniile la care ţin... Bătrâneţea mea va fi altfel dacă voi fi eu cu Dumnezeul meu, Care şi atunci nu mă va lăsa şi cu Care voi sta de vorbă mai des. Dacă va fi o bună companie pentru mine atunci, aceasta atârnă de felul cum trăiesc astăzi.

CUM SĂ ÎNŢELEGEM BĂTRÂNEŢEA, Editura De Suflet

Cumpara cartea "CUM SĂ ÎNŢELEGEM BĂTRÂNEŢEA"

• Batranetea
  Publicat in : Editoriale
• 'Daca tineretea ar sti si daca batranetea ar putea'
  Publicat in : Nasterea Domnului - Craciunul
• Sfanta Mucenita Anisia
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Iubiti-va batranii, nu-i umiliti
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: