„Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău în pace. Că ochii mei văzură mântuirea Ta.” (Luca 2, 29 30)
Noapte geroasă de decembrie. Pe bolta cerească strălucesc nenumărate stele şi într o linişte ca aceasta pare că numărul lor a crescut la infinit şi s au pironit în adâncimi mult mai mari. Unele sunt mari, luminoase, altele de abia se pot vedea cu ochiul. Un număr imens de planete, mari şi mici pe care omul cu spiritul său neliniştit se forţează să le pătrundă taina.
Această noapte, în care zăpada scârţâie sub picioare şi sclipirea i se revarsă cu putere în lumina felinarelor ca şi cum o mână generoasă ar presăra din belşug praf de diamante, ascunde o taină: taina cea mare. Este o noapte sfântă, pentru că iată Fecioara Maria, obosită, tristă, îndurerată, căreia îi venise sorocul că nasă pe pruncul ei, dar nu avea unde, bătuse din poartă în poartă, la fiecare ușă și nimeni, dar nimeni nu îi răspundea, toată lumea dormea. În cele din urmă, i se spune că ar putea să nască într-o peșteră unde erau adăpostite niște animale. Fecioara Maria era supărată și din motivul că nu avea scutece și hăinuțe pentru pruncul Iisus. Pruncul se naște și este pus în ieslea animalelor. În această noapte, omenirea prin Fecioara Maria, natura, universul întreg și animalele din peșteră se înfrățesc într-o lucrare divină: nașterea pruncului. Dimineață, când deja s-a făcut ziuă, pruncul Iisus este întâmpinat de glasuri voioase de copii și de câteva femei milostive, care au adus scutece și hăinuțe, invitându-o pe Fecioara Maria cu pruncul în sat.
În aceste zile de sărbătoare, gândul nostru se îndreaptă cucernic spre noaptea adâncă şi tainică de acum peste două mii de ani care s a coborât deasupra Betleemului… Dormitau toţi, chiar şi călătorii obosiţi, veniţi pentru recensământ la locul lor natal. Dormeau toţi, doar păstorii aşteptau cu nerăbdare zorile…
Deodată, de undeva de deasupra lor, cerul este străpuns de fâşii albastre de lumină care, coborând spre păstori, îi orbesc cu strălucirea. Steaua strălucitoare îi călăuzesc pe cei trei magi spre Betleem, care aduc daruri ( aur, smirnă, tămâie) Pruncului Iisus. Ei încep să distingă din ce în ce mai mult contururile şi rămân înmărmuriţi la auzul divinei cântări: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14)
Cu uimire şi frică de neînţeles păstorii privesc la minunatele vedenii şi aud glasul: „Bucuraţi vă, astăzi s a născut Hristos Domnul, Mântuitorul lumii! Mergeţi şi vă închinaţi Lui…” (Luca 2, 9 11). Vedeniile dispar încet, iar cântarea minunată se aude din ce în ce mai departe, încercând desluşirea tainei din cetatea lui David numită Betleem…
Întâmpinaţi-L pe Împărat!
Timpul în care oamenii aşteptau cu atâta sete şi putere venirea Mântuitorului a trecut de mult. Atunci s a deschis cerul şi ni s a arătat lumina. În peştera din Betleem s a zămislit mântuirea şi steaua călăuzitoare a lumii, Dumnezeu coborând între oameni spre a uni cerul cu pământul.
În momentul apariției lui Hristos pe pământ, stăpânirea întregii lumi era concentrată aproape toată în mâna Imperiului Roman. El se întindea de la Rin, Dunăre, Marea Neagră, Munţii Caucaz şi Marea Caspică în partea de nord, până la Oceanul Atlantic înspre apus şi până la Eufrat înspre răsărit. Atât popoarele din cuprinsul Imperiului Roman cât şi cele din afara lui erau păgâne.Noi, astăzi celebrăm Crăciunul ca una dintre cele mai mari sărbători ale creștinismului.
Nașterea Domnului ni-L descoperă pe Hristos Mântuitorul
Aşa cum arheologia poate aduce dovezi că pe locul unui oraş au existat alte aşezări sau există şi astăzi, etimologia poate demonstra că un cuvânt are mai multe sensuri şi în spatele lui se află un popor, iar teologia poate argumenta că Dumnezeu există în Cuvânt. În cercetarea limbii române, există cel puţin trei teorii în ce priveşte semnificaţia cuvântului Crăciun. În primul rând, ar proveni din limba latină, din calatio, calatione, care înseamnă sărbătoare, apoi, din limba slavă, din crăciun, caraciun, care înseamnă a omorî, a ucide şi, nu în ultimul rând, din limba tracă, din etimonul crăciun, având sensul de buturugă.
Sărbătoarea Naşterii Domnului are în centrul ei adevărul că Hristos s-a făcut om pentru ca acesta din urmă să devină unicul Fiu al lui Dumnezeu. În această mare zi de praznic, Biserica ne îndeamnă să regăsim şi să păstrăm cu sfinţenie veşmântul de fii ai lui Dumnezeu. Acest lucru implică recunoaşterea lui Dumnezeu ca Tată, a Bisericii ca mamă şi a noastră ca fii ai Tatălui Ceresc în Biserica lui Hristos. Îmbrăcat cu puterea lui Hristos, care-l „zideşte cu totul din nou” , omul îşi continuă drumul prin valurile vieţii. Şi, din păcate, acestea nu sunt mai puţin agitate, mai ales în zilele noastre, dar omul, înveşmântat cu puterea lui Hristos, răzbate cu mai multă răbdare, cu mai multă credinţă, cu mai multă putere.
Cu toate acestea, oamenii zilelor noastre nu vor să înţeleagă adevăratul sens al Praznicului Naşterii Domnului Iisus Hristos. Aşa se face că sunt destui creştini care sărbătoresc Naşterea Domnului fără Iisus, o Bobotează fără aghiasmă, un Sfânt Ion fără Ioan şi, mai ales, un An Nou într-un revelion perpetuu, condimentat cu narcotice vaporoase, straie impudice şi aburi etilici. Mai mult, sunt oameni şi, în special, tineri care au transformat aceste obiceiuri într-un mod de viaţă. Or, Praznicul Naşterii Domnului, ca de altfel toate sărbătorile religioase, impune o anumită decenţă, modestie, simplitate, evlavie, o stare de spirit, dar mai ales un spirit de rugăciune şi mulţumire Celui care S-a născut pentru mântuirea noastră.
De reţinut faptul că Hristos vine şi astăzi la noi în multe forme, ca un pelerin necunoscut, prin chipurile smerite ale oamenilor săraci, ale copiilor, ale văduvelor şi bătrânilor abandonaţi, ale bolnavilor singuri şi întristaţi, ale celor flămânzi şi fără adăpost. De aceea, mai ales acum, când în jurul nostru vedem suferinţă şi sărăcie, singurătate şi neajutorare, să le aducem acestora, prin cuvânt şi faptă, ajutor şi un strop de bucurie, încurajare şi speranţă, aşa cum ne învaţă şi Biblia, şi Biserica.
Mesajul Nașterii Pruncului Iisus
De câte ori mai trebuie să se nască Pruncul Iisus pentru ca omenire să înțeleagă faptul că Dumnezeu are un plan cu fiecare om de pe acest pământ, ca și pentru întreaga omenire. Dumnezeu trimite omenirii un prunc, unicul său Fiu, un Împărat, un Domn, un Mântuitor, pebtru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică.
Naşterea pruncului Iisus a tăiat cursul istoriei în două: partea dinainte de Hristos şi cea de după, care va dura până la sfârşitul veacurilor. De la Hristos înşirăm viaţa lumii şi a noastră. Ce ne aduce şi ce ne învaţă El? El ne aduce umilinţa. Nici casă, nici căldură, nici măcar liniştea odihnitoare a unui cămin. Umilinţa în pruncul din Betleem: numai cine frânge în el sabia trufiei poate să se plece spre figura blândă a lui Hristos, Mântuitorul lumii. El ne aduce smerenia, cine dorește să devină împărat, trebuie mai întâi să îmbrace haina servitorului a tot și a toate.
El ne aduce sărăcia. De la naştere şi până la răstignire Hristos a trăit pe lume asemeni celui mai lipsit dintre oameni. El ne aduce iubirea şi pacea. În ieslea Betleemului s a născut Prinţul păcii, căci prin puterea şi ajutorul Lui, noi putem birui toate lucrările diavolului. El aduce odihna sufletelor celor osteniţi şi împovăraţi.
Dar poate ieslea din Betleem să ne fie zidire? De la o iesle, de la un staul, putem noi învăţa ceva? Astfel se vor grăbi să întrebe mulţi, mai ales „atotştiutorii” şi „învăţaţii” acestui sfârşit de mileniu. Câtă tâlcuire adâncă în acest plan divin! O, iesle, sălaş dumnezeiesc!
Unde este Betleemul?
Câţi înţeleg taina lui? Şi câţi dintre noi se ostenesc să pătrundă în adâncul ei? Şi totuşi taina Betleemului e neînţeleasă; în faţa Lui omenirea de ieri ca şi cea de azi a rămas nepăsătoare. Sărăcia şi simplitatea, unice în felul lor până la El şi după El, nu impresionează, nu mişcă, nu zguduie pe nimeni.
Deşi vorbeşte mereu, puţini sunt aceia care înţeleg această taină. Simbolic, staulul din Betleem e omenirea aceasta. Fiecare din noi suntem o iesle, iar sufletul nostru trebuie să fie un sălaş al dumnezeirii. Să ne gândim profund şi să ne întrebăm: care dintre noi şi câţi putem fi cu adevărat o iesle a sălăşluirii lui Dumnezeu?
Așadar, sărbătoarea Nașterii Domnului îl are în centrul atenţiei pe Pruncul Iisus care rămâne acelaşi azi, mâine şi întotdeauna: izvor de viaţă, stâncă de reazim, balsam răcoritor, în dogoarea suferinţelor şi sprijinul care dă sens naşterii, vieţii, dar şi morţii. Iar pe Pruncul Iisus nu-l mai căutaţi în Palestina, ci înăuntrul sufletelor voastre. Acolo este Betleemul.
Ştefan Popa
Stefan Popa
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.