Vizitatorul care calatoreste in Grecia nu poate sa nu remarce prezenta, mai mult sau mai putin discreta, a multor elemente care trimit in mod direct la credinta ortodoxa: biserici, capele, troite, sau simple candele care lumineaza inaintea icoanelor, pot fi remarcate aproape pe fiecare strada, in sate, orase sau chiar in munti. Toate acestea se inscriu in mod firesc in peisaj , si, totodata , sunt parte integranta a vietii oamenilor. Acest mod de marturisire a credintei ortodoxe reprezinta mostenirea unei istorii care urca pana in perioada apostolica, un patrimoniu pastrat si imbogatit de-a lungul a doua milenii de existenta a crestinismului elen.
Izvoarele crestinismului elen
Provincie romana incepand cu anul 146 I.Hr., Grecia a fost increstinata de catre Apostoli. Din "Faptele Apostolilor” aflam ca Sfantul Apostol Pavel a traversat acest pamant, din Macedonia pana in insulele din sud, trecand prin Atena si Corint. Si alti apostoli au propovaduit credinta crestina pe teritoriul Greciei de astazi, mai ales in marile orase, de unde se va raspandi in mediul rural. Astfel, Andrei a popovaduit in Patras, Tit in Creta, Filip in Atena si Ioan in Patmos, unde avea sa scrie Apocalipsa.
Destinul Greciei se confunda in continuare cu cel al Imperiului Roman de Rasarit. In acest univers cultural pe care l-au parcurs, oamenii nascuti pe pamantul Greciei, artisti, teologi, episcopi isi vor aduce aportul la dezvoltarea vietii bisericesti. Clerul, si, in special, ierarhia vor juca un rol activ in definitiile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice.
Refugiu pentru calugarii iconofili, Grecia a pus fondarile monastice care se inmultesc in timpul secolului al IX-lea: Mega Spileo – in Peloponez, in timpul secolului al X-lea , apar primele manastiri din Muntele Athos. Renumele lor s-a raspandit in toata lumea crestina: calugari rusi, sarbi sau romani intemeindu-si propriile manastiri sau schituri. Muntele Athos avea sa devina o veritabila republica monastica.
Insa, in anul 1204, in timpul cruciadei a patra, Constantinopolul a cazut in mainile latinilor, impreuna cu o mare parte din teritoriul Greciei. Acest eveniment a lasat o rana in memoria grecilor si a marcat adevarata ruptura cu lumea latina. O ierahie politica si religioasa latina, dubla structurile bizantine si incercau sa le li se substituie. Episcopi si clerici latini, s-au stabilit in Grecia insa poporul a ramas credincios Bisericii Ortodoxe.
Totusi, doua secole si jumatate de prezenta latina nu a impiedicat nici gandirea teologica si nici inflorirea monahismului. In secolul al XIV-lea, la Muntele Athos, Tesalonic si Constantinopol, curentul "isihast", care cauta linistea interioara sau isihia, afirma ca Dumnezeu, cu totul transcendent dupa fiinta, se lasa contemplat de catre om prin intermediul energiilor divine necreate. Sfantul Grigorie Palama a dezvoltat aceasta teologie care accentueaza posibilitatea vederii lui Dumnezeu in lumina.
Grecii sub turcocratie
In 1453, Constantinopolul este cucerit de catre sultanul Mohamed al II -lea si Grecia a fost cucerita aproape in intregime. Creta va cadea un secol mai tarziu numai insulele Ioniene ramanand sub protectoratul Venetiei. In sanul Imperiului Otoman, crestinii sunt cetateni de ordinul al doilea, supusi unor impozite speciale si unei masuri crude: inscrierea tinerilor baieti in randul ienicerilor, trupe de elita ale sultanului. Toti crestinii ortodocsi sunt sub conducerea Patriarhului de Constantinopol (etnarh), care isi exersa atributiile religioase insa si pe cele politice si administrative. In Grecia, Biserica purta raspunderea statului civil, activitatatile de justitie si educatie. Mai mult, ea a devenit garantul elenismului crestin, creuzetul unde a luat nastere constiinta nationala si un focar de rezistenta antiotomana.
Religia si sentimentul national s-au legat in timpul acestor patru secole de turcocratie: membri clerului participa la insurectii care secatuiau periodic Grecia. Una dintre aceste revolte a condus la represalii crude. In anul 1768, dupa esecul rascoalei sprijinite de trimisii tarinei Ecaterina II, fratii Orlof, mai multi episcopi au fost asasinati. In aceasta perioada sumbra, manastirile devin centre ale vietii religioase si de transmitere a invataturii religiase dar si laice. Este vremea cand episcopul Macarie Notara si calugarul Nicodim Aghioritul au compus Filocalia, sau "dragostea de frumos”, vasta antologie de texte duhovnicesti, care a produs in intrega lume ortodoxa o reinnoire spirituala si intelectuala, legata in special de isihasmul secolului al XIV.
Islamul, religia cuceritorilor, a fost o parte importanta a dominatiei lor, conducand, nu de putine ori, la acte de violenta. Printe sfintii cinstiti astazi in Grecia, amintim cativa martiri din aceasta perioada: Rafael, Nicolae si Irina, o micita fata, la Mitilina, Ioan Rusul, in Evia, care a fost ucis in timpul unui pelerinaj in Tara Sfanta.
Obtinerea independentei
In anul 1821 a izbucnit marea revolutie nationala, sutinuta in Europa printr-un ajutor militar si printr-o vasta miscare de simpatie internationala: Delacroix picteaza "Masacrul din Chio”, Victor Hugo publica "Orientalii”. Byron moare in Missolonghi asasinat de catre turci. Primul gest simbolic al acestei revolutii are loc la 25 martie 1821, in ziua Bunei Vestiri, cand episcopul de Patras i-a binecuvantat pe combatanti. Sapte ani mai tarziu a fost proclamata prima Republica Elena.
In scurt timp s-a impus si ideea unei Biserici independente pentru acest nou stat. In 1833, Biserica Greciei a fost proclamata independenta, "autocefala” . Autocefalia a fost recunoscuta de Constantinopol si de catre celelalte Biserici Ortodoxe in anul 1850. Biserica Ortodoxa a Greciei a suferit o puternica criza in 1924, cand a adoptat calendarul gregorian iar trei mitropoliti impreuna cu o parte a credinciosilor au refuzat calendarul indreptat.
Astazi, dupa ce a asigurat supravietuirea elenismului ortodox si a contribuit la nasterea constiintei nationale, Biserica inca pastreaza raporturi foarte stranse cu Statul, Ortodoxia fiind declarata religie de stat. Biserica Ortodoxa a Greciei este condusa de un sinod episcopal, condus de Arhiepiscopul Atenei.
Biserica Ortodoxa Greaca este organizata in 81 de episcopii, dintre care 20 (in nord-estul Greciei si pe cateva insule) se afla formal sub jurisdictia Patriarhiei de Constantinopol, dar sunt la randul lor integrate pe deplin structurilor sinodale ale BOG. Din acest motiv, spre deosebire de episcopiile Creta si Dodekanes, care se afla nu numai formal, ci si de facto, sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice, toate cele 81 de episcopii ortodoxe din Grecia sunt socotite ca facand parte din Biserica Ortodoxa Greaca.
Textele liturgice si muzica sacra
Insa, ceea ce ne ajuta sa trasam un portet fidel al ortodoxiei grecesti contemporane, este modul in care aceasta face dovada pastrarii unei mosteniri de ordin spiritual inca vie, exprimata prin slujbele bisericesti, arhitectura bisericilor si iconografie. Textele neotestamentare sunt astazi citite in timpul slujbelor in varianta originala (in greaca veche). De asemenea, textele liturgice au fost formate in timpul epociii bizantine: cele doua Liturghii Euharistice ale Sfantului Vasile si Sfantului Ioan Hrisostom; Roman Melodul si Sfantul Ioan Damaschin , printre multi altii, au compus imne care sunt intrebuintate in cult pana astazi. Pastrarea textelor este legata in mod intim de cea a muzicii, monodia bizantina, in care linia melodica este acompaniata subtil de ison.
Toate aceste slujbe au inspirat creatiile populare sau savante care despasesc limitele Bisericii. In anumite regiuni ale Greciei, inca mai pot fi vazute femei ce raman in biserica in noaptea din Vinerea Mare, pentru a-L priveghea pe Hristos pus in mormant. In jurul epitafului, panza brodata ce reprezinta mormantul, ele canta imne funebre care trimit la imnele vechi si la traditiile populare. Aceeasi sinteza dintre limba liturgica si cea populara se regaseste la unul din fondatorii literaturii neo-elenice, Alexandru Papadiamantis. Dupa modelul Sfantului Dimitrie din Salonic, a Sfantului Luca din Mistra, dar si al altor vechi lacasuri, s-au construit in intreaga Grecie numeroase biserici in stil neo-bizantin.
Iconografia si teologia
Am putea schita acelasi tablou si pentru arta iconografica, insa, trebuie sa recunoastem ca Grecia nu a ramas "de neclintit" in fata influentei venite din exterior, in principal din Apus, inca de la caderea Constantinopolului. Arta sacra pune in evidenta, intr-un anume sens, relatiile dintre Grecia si Occident. Influentele sunt reciproce: arta bizantina a influentat Italia in timpul Renasterii, acest lucru il arata Domul din Florenta unde au lucrat artisti bizantini si florentini; pictura religioasa venetiana influenteaza pictorii de icoane, in special in Creta secolului al XV-lea.
La inceputul secolului al XIX-lea traditia iconografica slabeste, iar fascinatia pentru occident creste, timp in care apar o serie de imagini pioase. Insa, in anii 1930, o generatie de noi pictori aduce in prim-plan stilul bizantin. Yannis Tsarouchis si Nikos Engonopoulos marcheaza acesta renastere a picturii. Influenta artei icoanei se observa in numeroasele lor portrete. Arta sacra se gaseste reinviata. Fotis Kontoglou exprima in frescele sale aceasta intalnire dintre modernitate, icoana si arta populara, fondand o linie de iconografi in stil neo-bizantin.
In acelasi timp ce iconografii au recurs la radacinile artei lor pentru a o reinvia, gandirea teologica s-a debarasat de expresia straina a scolasticii prin redescoperirea Parintilor Bisericii. Autori precum Christos Yannaras si Mitropolitul Ioannis Zizioulas, au scris lucrari filosofice, etice sau stiintifice contemporane, prin care au conferit un nou suflu gandirii teologice ortodoxe, atingand un public ce depasete cercul eclesiastic.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.