Trăim într-o lume în care răutatea este răspândită tot mai mult prin intermediul mijloacelor de informare în masă. Un asalt concertat, a cărui scop este întunecarea minților și a sufletelor noastre prin nenumăratele semne de îngrijorare cu care suntem otrăviți zilnic.
Sfânta Scriptură ne transmite un mesaj clar în acest sens: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34).
Prima grijă ar trebui să fie aceasta: dacă mâine ar fi ultima zi din viața noastră pământească, cu ce inimă și cu ce „obraz” am veni înaintea lui Dumnezeu!?
Atunci, la judecata dreaptă a Mântuitorului Iisus, nu știu în ce măsură vor mai conta cele cu care ne lăudăm azi, și pe baza cărora stabilim ierarhii mincinoase: carieră, bani, averi, funcții „înalte”, reușite în viață, un „intelectualism” fără Dumnezeu și o „cultură” marcată de pedanterie, de cele mai multe ori smintitoare... Și încă mai credem, după mintea noastră, că scriem „istorie”, și încă una „glorioasă”.
Pentru că, așa cum afirmă Mitropolitul Antonie de Suroj, judecata lui Dumnezeu nu se reduce la „măsurarea” virtuţilor noastre, la descoperirea „derapajelor” din timpul vieții, la evaluarea „priceperii în materie de credinţă” sau a competențelor în domeniile științelor și activităților lumești.
Atunci ni se va pune o unică întrebare: „Cât timp ai trăit pe pământ, inima ta a fost de piatră sau de carne vie? Ai hrănit pe cel înfometat, ai încălzit pe cel căruia îi era frig, ai îmbrăcat pe cel gol, ai vizitat pe condamnatul renegat de către toţi, ai dovedit compasiune sau, din contră, ai rămas închis în indiferenţă, în aroganţă, în autosuficienţă, ca şi bogatul care trăia în petreceri, în timp ce, în faţa porţii sale Lazăr murea de foame şi de frig?” (Luca 16, 19-31) („Taina vindecării”, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009).
Să nu uităm însă că nu nevoințele și faptele noastre bune ne pot mântui sufletele, ci harul și mila lui Dumnezeu care ni se dau „de sus”, pentru curățirea sufletului de răutăți și îndumnezeirea noastră (Părintele Arsenie Papacioc).
Să lăsăm la o parte cuvintele „contondente”, tot mai prezente în spațiul public, prin care ne servim, unii altora, în stil „grobian”, lecții de morală ieftină, și să ne bucurăm de rostirile adânci ale unor mari Părinți ai Bisericii noastre Ortodoxe.
Spune Părintele Rafail Noica: dacă Dumnezeu a îngăduit să fim în lumea asta, înseamnă că încă ne putem mântui. E un prilej de bucurie și de nădejde vie pentru că „în Cartea Vieții sunt scrise nu doar reușitele personale ci și eforturile noastre, aparent inutile”.
Nu ar trebui să vorbim atât de mult despre Împărăţia veşnică din viitor, ci mai degrabă ar trebui să recunoaştem că există în noi această fericire. Și, mai înainte de a ne gândi la mântuire, ar trebui să-L „cucerim” pe Dumnezeu prin smerenie, şi atunci am fi „asigurați pentru mântuire”.
Apoi să fim încredințați, și nu e puțin lucru pentru cel care crede cu adevărat, că „Dumnezeu face mai multe pentru mântuirea noastră decât face diavolul pentru pieirea noastră” (Părintele Arsenie Papacioc).
De asemenea ar trebui să ne gândim în mod serios la păcatele noastre, la „diferența între ceea ce am fi putut fi şi ceea ce suntem” și la nepăsarea noastră faţă de aproapele.
Atunci am putea auzi chemarea Mântuitorului Iisus: „Dacă îţi voi spune acum că te iubesc cu toată viaţa Mea şi cu toată moartea Mea, cu Crucea, Răstignirea şi cu Învierea Mea, ai putea oare să răspunzi cu bucurie şi recunoştinţă?”.
Cu bucurie, pentru că deși „noi nu ne putem ierta şi vindeca pe noi înșine, putem fi iertați şi vindecați de Dumnezeu”.
Cu recunoştinţă, deoarece „viaţa creştină se reduce la un singur lucru: cu tot cugetul, cu fiecare mişcare a inimii, cu toată voinţa şi hotărîrea, cu toate faptele noastre să aducem lui Dumnezeu prinos de mulţumire pentru că ne iubește atât de mult”, și și-a dat viața pentru a noastră mântuire.
Şi, dacă suntem într-atât de iubiți de Dumnezeu, viaţa noastră trebuie să devină un „semn viu și nesfârşit al recunoştinţei” faţă de Domnul Iisus Hristos, pentru că El ne iubește cu o nemărginită iubire și poate să ne mântuiască pe toți, dacă vrem și noi (Mitropolitul Antonie al Surojului, „Despre întîlnirea cu Dumnezeu”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007).
Simțirea purtării de grijă a lui Dumnezeu implică însă parcurgerea unui drum anevoios, care înseamnă maturizarea noastră duhovnicească, adică trecerea de la starea de robi la cea de fii al lui Dumnezeu.
Această cale este similară cu cea urmată de poporul evreu, plecat din Egipt spre Ţara Făgăduinţei. Atunci evreii au înțeles în cele din urmă că, atâta timp cât vor purta în sufletele lor temerile, îndoielile, ura, nemulțumirea, răzvrătirea, tristețile, atașamentul față de vechile obiceiuri..., nu vor fi oameni liberi, ci vor rămâne robi ai acestei lumi trecătoare, incapabili să primească în lăuntru iubirea mântuitoare a lui Dumnezeu.
Să luăm aminte la cuvintele Sf. Apostol Pavel care ne îndeamnă să ne bucurăm totdeauna, să ne rugăm neîncetat și să mulţumim pentru toate.
„Luaţi seama să nu răsplătească cineva cuiva răul cu rău, ci totdeauna să urmaţi cele bune unul faţă de altul şi faţă de toţi. Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi. Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 15-19).
„Face-ţi aşa şi veţi putea să vă mântuiţi!” (Avva Veniamin).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Multumirea si recunostinta
Publicat in : Religie -
Recunostinta, floare rara si aleasa
Publicat in : Duminica a 29-a dupa Rusalii -
Recunostinta, floare rara
Publicat in : Religie -
Imnul de recunostinta catre Dumnezeu
Publicat in : Ioan Iacob Hozevitul
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.