VIATA ACASĂ

Viaţa de acasă îmi evocă nişte amintiri plăcute cărora le duc dorul şi azi. Imi începeam ziua devreme, aşa încât după micul dejun îi duceam o ceaşcă de cafea lui Alexander şi ne petreceam împreună o jumătate de oră în fiecare dimineaţă, povestind sau, mai degrabă, „dezbătând”. Aceste conversaţii, neplănuite, bineînţeles, puteau acoperi o mulţime de teme şi, nu de puţine ori, erau încântătoare şi destul de aprinse. De exemplu, Alexander mă acuza că aş fi fost o feministă liberală, iar eu apăram această poziţie, deşi, în realitate, eram conservatoare şi, fară îndoială, eram o soţie ascultătoare. Conversaţiile noastre includeau discuţii despre filmele momentului (pe care nu aveam niciodată timp să le vedem!), evenimentele mondene, poezie (franceză, rusă, engleză, toate la fel de îndrăgite de Aiexander) şi orice alt subiect pe care l-ar fi îngăduit preţioasa noastră jumătate de oră împreună. După călătoria în străinătate am purtat conversaţii nesfârşite despre regulile şi tabuurile evreilor, caracteristicile uneori barbare ale unor turci pe care i-am întâlnit şi despre atmosfera extraordinar de sufocantă a Sfintei Sofia. Am retrăit mereu experienţele noastre din Ţara Sfântă, unde L-am „văzut” pe lisus umblând cu ucenicii pe dealurile pustii. Şi, în acelaşi timp, am vizitat o ţară aflată în război, unde frica este prezentă în toate ungherele, încărcată de ură.

Nu vreau să las impresia că eram nişte intelectuali iremediabili, cu o nevoie puternică de a ne continua discuţiile importante. Pur şi simplu savuram timpul petrecut împreună şi dobândeam energie pentru ziua ce urma, simţind că totul e bine. Sentimentul acestui acasă era ceea ce ne dădea amândurora senzaţia că eram sănătoşi mintal - pe măsură ce mă gândesc îndărăt la vieţile noastre, ele au fost mult prea împovărate nu numai cu munca, ci şi cu feluritele responsabilităţi pe care le aveam. Mai ales în cazul lui Aiexander, care şi-a descris viaţa în jurnalele lui.

După mulţi ani ca profesoară, am devenit directoarea unei şcoli rnari. Intr-un interval de patru ani, am avut două operaţii pe creier. Viaţa noastră a luat o turnură diferită: unul dintre noi ar fi putut muri. Dar Alexander mi-a spus: „Nu-ţi face griji, te vei face bine. Sunt atâţia oameni se roagă pentru tine, nu vor să devin episcop!” Alexander n-a plecat de lângă mine in tot timpul cât am stat în spital. Ne jucam la nesfârşit durachki, un joc de cărţi la care eu câştigam întotdeauna. Şi m-am făcut bine.

Lui Alexander îi plăcea să slujească, să predea, să predice. Celelalte responsabilităţi îi cereau efort constant. Vizitele la colegii, în parohii şi la foşti studenţi erau epuizante. Intotdeauna şi-a dorit să poată pur şi simplu sta acasă. Dar întotdeauna se întorcea din fiecare călătorie înălţat sufleteşte: „Am văzut atâţia oameni minunaţi, veseli.” Şi era întotdeauna fericit să se întoarcă acasă.

AU TRECUT ANII

Copiii noştri erau acum adulţi şi părăsiră căminul ca să-şi urmeze propriul drum în viaţă. Anya, împreună cu soţul ei, Tom Hopko, au scris o pagină complet nouă a vieţii noastre, aceea de bunici. Primul nostru nepot a fost John Hopko, care mai apoi a intrat în rândul preoţimii şi a fost secretarul Mitropolitului Teodosie. Fiica noastră cea mică, Masha, s-a căsătorit, de asemenea, cu un seminarist şi la timpul potrivit li s-a născut o fiică pe care au numit-o Vera. Serge a plecat şi el de acasă, mai întâi pentru a-şi sluji ţara în Vietnam, apoi, la întoarcere, s-a căsătorit cu Mania Schidlovsky. Alexander a fost de acord ca Serge să-şi slujească ţara. li era foarte clar că trăiam într o tară care ne oferea libertate şi ospitalitate nesfârşite. Tara noastră se afla în război şi era o datorie şi o responsabilitate să o slujească. Dacă asta însemna ca singurul nostru fiu să plece la război, atunci aşa să fie. Alexander era cu siguranţă un patriot. Cetăţenia americană era foarte importantă pentru el şi o preţuia. Timp de mai mulţi ani.

In timp ce locuiam în Europa, am scris în dreptul cetăţeniei „niciuna”. Intr-un fel, eram mândri de acel „niciuna" pentru că afirma originea noastră rusă şi apartenenţa la un trecut pe care nimeni nu putea să ni-l ia. Dar odată ajunşi în Statele Unite am îmbrăţişat cu toată fiinţa noua noastră patrie şi, cu mândrie, am devenit cetăţenii ei imediat ce a fost posibil. Copiii noştri au devenit automat cetăţeni împreună cu noi. Sunt mândră că am ales o cetăţenie pentru că am crezut în valorile ei. La examenul pentru cetăţenie am fost întrebaţi numele primul preşedinte al Statelor Unite şi a trebuit să scriem propoziţia: „Merg la şcoală.” Imi amintesc că mă uitam la oamenii dimprejur şi mă gândeam că acel „şcoală” este de fapt un cuvânt destul de greu de scris! Acum, odată cu paşapoartele americane aveam şi o responsabilitate faţă de bunăstarea ţării alese. Patriotismul nostru reflecta zelul misionar al iui Alexander şi vocaţia mea de educator în America.

In scurt timp, nepoţii au devenit încântarea şi bucuria noastră. Alexander s-a ataşat de fiecare nou născut, îmi amintesc cum îl legănam răbdătoare pe micul Johnny pentru a-l adormi, cântându-i lin (şi puţin fals!). Fiecare nou nepot ne aducea bucurie şi încântare. In ziua în care se născu micul Alexander Schmemann, bucuria lui Alexander fu deplină. Imi amintesc că am mers la spital şi nu am îndrăznit să întreb care era numele copilului. „Vai, nu ştii? Alexander, bineînţeles!” Pentru noi nu există un bineînţeles! Nu ne-am fi gândit niciodată să intervenim într-o astfel de problemă.

In ceea ce priveşte educaţia copiilor, Alexannder nu a dorit niciodată să devină un for de decizie in privinta şcolilor, alegerii cursurilor, activităţilor şi chiar disciplina. Trebuie să spun că am avut şi avem copii extraordinari: fericiţi, iubitori, cu adevărat buni. Pentru ei, tatăl lor era părintele. I-au fost apropiaţi şi l-au îndrăgit, iar el  i-a iubit
l-a rândul lui şi a fost mândru de fiecare. Eu eram cea care lua deciziile, şeful, „forul decizional". Sincer, nici nu aş fi acceptat altfel pentru că eram, sunt şi îmi place să fiu autoritară! Aceasta mi-a făcut munca de directoare cu un personal de o sută de oameni, şase sute patruzeci de perechi de părinţi, administratori etc. destul de uşoară. Nu mi-am îndreptat niciodată autoritatea către Alexander pentru că nu ar fi funcţionat! El avea ritmul, programul, ideile lui şi eram prieteni apropiaţi. Când hotărâm să ieşim, mă întreba întotdeauna: „Unde ai vrea să mergi, Liana?" Poate că a ştiut că oricum am fi mers unde îmi doream eu, dar eu cred că era pur şi simplu un om blând. Prin asta aveam parte de pace şi linişte în casa noastră. El vroia să mergem la Nathan, unde se serveau hotdogii lui preferaţi sau la o cină simplă. Ii plăcea să stea pe un scaun înalt, să comande mâncare simplă şi să se relaxeze. Eu preferam să am un meniu mare, să am de unde alege şi o faţă de masă. Incă regret că nu i-am făcut mai des plăcerea de a mânca simplu, în restaurante simple. In restaurantele elegante, el comanda întotdeauna friptură indiferent care era oferta. Singura diferenţă era că ar fi putut alege hă o comande cu sos de ardei pe deasupra.

Desertul lui preferat era plăcinta cu mere cu un glob de îngheţată pe deasupra. Niciodată nu i-am gătit o plăcintă cu utere, nu am învăţat cum şi încă regret asta! Lui Alexander îi plăcea că devenisem directoarea unei şcoli. Mă susţinea întotdeauna şi-mi asculta poveştile de ia şcoală. Când a trebuit să-mi petrec zilele de luni până vineri în apartamentul din Park Avenue, Alexander era încântat că puteam petrece câteva zile din săptămână în oraş. Şi-a amenajat un birou tihnit. Am petrecut fiecare moment liber plimbându-ne prin tot oraşul, oprindu-ne la câte un local pentru un sandviş, bucurându-ne de viaţa de oraş pe care amândoi o preferam suburbiei. Această evadare săptămânală în oraş îi permitea să scrie fără întrerupere, multe dintre articolele şi capitolele din cărţile iui au fost scrise acolo. Am rămas directoarea şcolii încă patru ani si apoi a trebuit să demisionez din motive de boală. Asa ca ne-am mutat înapoi în Crestvvood. Acum îmi dau seama cat de uşor se adapta Alexander. Avea o viată foarte incărcată, dar niciodată nu i-au deranjat exigenţele muncii mele. In realitate, acest interludiu al vietii de oras a fost pentr amândoi o privire scurtă într-un altfel de viaţă complet diferită: elita societăţii din New York, înconjuraţi de oameni care nu aveau nicio legătură cu Biserica, dar erau americani dedicaţi educaţiei. Nu am făcut niciodată parte din această lume, dar ne-am bucurat să o cunoaştem pe când eu eram directoare la o prestigioasă şcoală din Manhattan.

Fragment din cartea "Calatoria mea cu parintele Alexander", Editura Theosis

Cumpara cartea "Calatoria mea cu parintele Alexander"

• Parintele Alexander Schmemann
  Publicat in : Parinti
• Vamesul si fariseul - Parintele Alexander Schmemann
  Publicat in : Duminica Vamesului si a Fariseului
• Libertatea in Biserica
  Publicat in : Editoriale
• Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul
  Publicat in : Viata liturgica
• Omul, fiinta infometata de Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: