In ianuarie 1947 s-a lăsat asupra regiunii un ger năpraznic. S-a înseninat şi aerul a devenit transparent. Peste lagăr, la Mănăstârca, trec stoluri de corbi cenuşii, mari cât găinile şi răguşiţi la glas, şi din urma lor am simţit cum curge, peste ape şi peste păduri, un curent rece.
Soarele e gata să coboare sub orizont şi-n razele roşiatice joacă stele verzi, joacă stele aurii. Frigul, gerul te cuprind şi te mumifică. Simţi cum acele înţeapă faţa şi plângi, plângi cu lacrimi mari. Iţi treci un şervet peste faţă şi peste cap, lăsând doar ochii să privească printre lacrimi. Picioarele ţi le înfăşori în cârpe şi aştepţi să te prefaci în stană de piatră - pardon, de gheaţă. Este ca şi cum ai fi gol. Cămaşa şi pufoaica se fac scoarţă şi te mişti în ţoale - ţopăind, ca să te încălzeşti. Simţi că în ele te-ai contractat şi te învârţi micşorat, ca-ntr-un cilindru. Te mişti puţin ia dreapta, pufoaica rămâne ţeapănă, te întorci la stânga, pantalonul stă pe loc ca un burlan. Pe şira spinării parcă te unge cineva cu spirt alb. Ferestrele bordeiului simt bocnă, pereţii sunt brumaţi şi sobele ard, absolut neputincioase. Când se deschide uşa, frigul năvăleşte aburind, de nu se vede om cu om, şi imediat preface picăturile fine din respiraţia noastră în chiciură.
Afară s-a înnoptat, şi-n gerul care curge ca o apă, spre sud, spre apus, totul tace. Oameni şi animale stau la adăpost, o săptămână, două, până ce trece gerul. E o îndrăzneală necugetată să te avânţi pe afară. Dacă localnicii s-au pus la adăpost, cu lemne, apă şi hrană în locuinţă, şi noi înţelegem că trebuie să facem ca ei.
Deocamdată, mă uit la cerul încremenit; stele mari, bogate, lucioase, foarte aproape de capul meu. Pădurea e vânătă şi de frig trosnesc copacii. Zăpada a îngheţat şi când arunc o cană de apă în sus, la picioarele mele cad picaturile imediat îngheţate.
- Frig, măi băieţi, frig de crapă pietrele - remarca Mircea Rădulescu, mângâindu-şi barba mare, lată şi trăgând când de o mustaţă, când de cealaltă, auziţi voi? Sunt -56“C.
- Rămânem în bordei, care va să zică - răspunde unul, dârdâind.
Era lege pe aici ca, atunci când termometrul arăta sub -40“C, să nu fim scoşi la lucru. Nu de mila noastră, ci pentru că îngheţau ceasovoii.
Mai trecusem noi prin astfel de situaţii. Păcat că din pricina gerului nu puteai nici să citeşti, nici să coşi; un singur lucru îţi era îngăduit; să tremuri.
A trecut o zi, două, trei, o săptămână şi gerul stă pe loc; tremurăm, degerăm şi ne consolăm: „frig, mă, dar o să treacă”.
*
Intr-o seară, aproape de ora stingerii, vine la mine un băiat tânăr, într-o manta lungă, nemţească, şi-mi spune că mă caută.
- Dacă pe mine mă cauţi, eu sunt acela. Pot să ştiu cum vă numiţi şi pricina care v-a adus încoace, pe gerul ăsta?
- Deşi am venit într-o misiune destul de delicată, totuşi ţin sa vă spun că mă numesc Ion Ionescu - numele nu-mi spunea nimic - şi sunt sanitar la spital.
- Bine, domnule Ionescu, vă ascult.
- Părinte, cred câ-i bine să nu ne audă şi sa nu ştie nimeni ce vorbim.
- Atunci, e ceva de mare secret... Şi mă uit la Vili, care hi dezgheaţă nasul la ţigară, mă uit la Gioni, care, lungit Pe blat, tremurând, dezleagă probleme matematice. Mai întreaba alţii, fiecare cu preocupările lui. Poţi fi liniştit domnule, bordeiul nostru lumea-i luminoasă.
- Nu mă îndoiesc părinte, deloc; ştiu eu cine stă în aceste bordeie de la margine. Dar e absolut necesar ca nimeni să nu cunoască vreodată obiectul întrevederii noastre.
- Bine, domnule Ionescu, să fie aşa cum zici dumneata.
- Părinte, iată despre ce-i vorba. Un copil al unei familii din serviciul lagărului, de curând născut, e slab şi se prea poate să moară.
- Şi doctorii, ce zic?
- Zic că o să moară. Acum tatăl şi mama ţin, neapărat, să-şi boteze copilul.
- Foarte bine.
- Şi eu îi felicit pentru gestul lor creştinesc.
- Şi-acum, de ce au nevoie?
- De un preot.
- Şi n-au găsit?
- Dintr-o discuţie cu tatăl copilului, am înţeles că, din pricina gerului, nu poate pleca la Gorki, sâ-l boteze acolo, şi nici nu crede că vor putea afla, pe o sută de kilometri în jur, vreun preot. Prin urmare, cu multă precauţie, m-a întrebat pe mine, astăzi, după-masă, dacă nu cumva aş putea trata această problemă cu vreun preot din lagăr. El ştie că sunt aici tot felul de preoţi. Sigur, i-am promis că mă voi interesa. Şi după ora şase, am început căutarea preotului. Vă rog să înă credeţi că nu sunteţi primul căruia mă adresez. Peste tot locul am găsit înţelegere, şi la catolici şi la protestanţi şi la ortodocşi, dar când a fost vorba să meargă cu mine careva, nu am găsit om. Vă spun că lucrul necesită oarecare curaj. Acum o jumătate de oră a venit tatăl copilului şi m-a rugat - insistent - să mai caut prin lagăr, poate găsesc undeva înţelegere. Şi iată, am venit până aici, la bordeiul din fundul lagărului, unde, cum spuneţi, stau oameni luminoşi...
- Bine, merg chiar acum.
- Mergeţi, părinte?
- Desigur, şi citesc o mare bucurie în ochii tânărului sanitar. Uşor, îmi strecor în sân Sfânta Carte şi o cruce de lemn. Mergem.
Când ieşim afara, intram ca-n spirt... Sus pe cer, o jumătate de luna, îngheţată.
- Ţin sa vă avertizez, părinte, că veţi ieşi afara din lagăr. La poartă vă va aştepta un sergent, care va va conduce la uşa locuinţei respective. Vi se va face percheziţie. Fiţi atent, ofiţerul de serviciu a dat aprobare, împotriva tuturor ordinelor, ca un medic să meargă să consulte copilul. Medicul sunteţi dumneavoastră. Mai departe vă descurcaţi cum ştiţi.
La o privire a mea - întrebătoare - reia:
- Eu mă opresc la spital, dumneavoastră vă duceţi singur la poartă şi anuntaţi-va: „sunt medicul”.
Şi Ionescu Ion dispare după un bordei. Singur rămas, ma gândesc: N-o fi o ispită? Nu de la diavol, ci de la comisar?
Imi fac o cruce mare, cucernică şi c-un „Doamne, ajută”, pornesc spre poartă.
In lagăr nu-i ţipenie de om. Mă mişc singur, ca într-un pământ pustiu şi lăcrimez de ger, nu de jale: Iar luna-i nesuferit de spălăcita.
Bat la poartă, o dată, de două ori...
- Intră, răspunde o voce joasă de dincolo. Şi am intrat, dând bună seara.
- Tu eşti doctorul? Mă priveşte iscoditor Hărmălaie.
Gata să-i spun adevărul: nu, domnule Hărmălaie, eu nu sunt medic, ci sunt preotul cutare. îmi daţi voie să mă duc să botez un copil, care-i gata să moară? Dar mă opresc şi - păcatele mele - răspund curajos: da, da, eu sunt doctor de copii.
Mă percheziţionează cu multă atenţie. Dar şi eu mă întorc când cu spatele, când pe o coastă şi scap întreg cu Sfânta Cruce în sân. Cartea-i în grai franţuzesc şi Hărmălaie o socoteşte vreun manual de medicină. „Treci dincolo”, şi-mi face semn să ies în afara porţii. E greu sâ fii medic, când de fapt eşti preot.
Din dosul porţii se dezlipeşte un ceasovoi gradat şi către tthne: „Să mergem repede, doctore”. Şi porneşte pe o câ- rare înaintea mea. Trecem pe lângă gater, apoi ne abatem pe o alta cărare, spre dreapta; acolo-s locuinţele personalului. Nămeţii, îngheţaţi bocnă, stau ca nişte ziduri ce străjuiesc cărarea. Doar cu capetele de ieşim deasupra zăpezii. Peste râu şi pânâ-n Şoniha, pustiu alb. Sub picioare zăpada scârţâie strident. Am ajuns în faţa unei case de lemn lungă şi cu uşi multe. Sergentul îmi face semn, să mă apropii de o intrare, unde el bate încet. La geamul de alături, e lumină palidă. La celelalte locuinţe, lumea doarme, e întuneric.
Tocmai e minutul când Hărmălaie bate în clopotul de la poartă ora stingerii şi uşa de aici se întredeschide. In antreu e întuneric şi o voce stinsă mă îndeamnă să intru.
Cea- sovoiul mă îndeamnă, „intră”. Fac un pas, uşa se închide în spatele meu şi o mână întredeschide o altă uşă şi-n lumină mă trezesc în faţa sublocotenentului Ivanov şi a Soniei, comisară politică pe aici.
Imi străfulgeră prin minte: „iată o cursă bine întinsă; să vedem cum ies de aici”.
Privesc la Sonia, mă uit la Ivanov; vad in braţele femeii un copil şi-i aud scâncetul. Nu-i cursă. Dar ce-i atunci? Spun, respectuos, bună seara.
- Poftiţi, domnule părinte, intraţi, nu va fie teamă, mi se adresează femeia, cu un zâmbet stins. Copilul e bolnav. S-ar putea să moară nebotezat, aşa spun doctorii, şi noi nu vrem să moară nebotezat. Poftiţi mai aproape şi ajutaţi-ne.
Mă uit la Ivanov, care întăreşte spusele femeii, repetând: „Aşa-i, aşa-i? Dorim să botezăm copilul. E primul nostru copil. Şi-am dori atât de mult să trăiască! Poate că Dumnezeu ne va ajuta, ce credeţi, părinte?”
In ochii femeii şi-n privirile bărbatului sunt lacrimi. Copilul scânceşte slăbuţ şi se frământă.
Mă gândesc la Dumnezeu şi le spun, încurajator: „Copilul va trăi”.
- Credeţi, părinte?
- Da!
- Ah, dacă ar vrea Dumnezeu să vă ajute!
Mă pregătesc pentru botezul copilului. Ivanov îmi aduce - ia cerere - un lighean curat şi apă. Avea pregătită o lumânare.
In timpul acesta mă gândesc: sublocotenentul Ivanov este ofiţer de cariera, erou al Uniunii Sovietice, cu fapte de bravură pe front şi soţia sa, Sonia, este evreică şi, pe deasupra, comisar politic. Dar, dacă Dumnezeu vrea, se biruiesc rânduielile firii.
Sonia desfaşă copilul şi, când aprind lumina, se aud nişte paşi grăbiţi, sub geam şi apoi câteva bâtâi la uşă. Soţii se privesc speriaţi. Bătăile se repetă şi nu-i timp pentru tergiversări. Ivanov deschide uşa de la săliţă şi o trage discret după el, apoi se aude cheia în broască şi prin uşa întredeschisă, întreabă cineva: „A venit doctorul? Ce-a zis? Vreau să văd şi eu copilul...” Ivanov se apără de vorbăreaţa sanitară Asea. Cu greu reuşeşte s-o convingă să plece şi după ea încuie uşa. învârtind cheia de două ori în broască, vine la noi, zicând: „Să facem lumina mai mică. Asea e o fată indiscretă” (De fapt, Asea era o fată mai mult decât indiscreta; era chiar foarte periculoasă, fiind informatoarea comisariatului politic, pentru sectorul spitalului). Sonia înţelege pericolul prin care trecem şi pune repede o pătură în geam.
Sonia, la dreapta lui Ivanov, ţine copilul în braţe, iar eu oficiez taina mântuirii: „Botează-se robul lui Dumnezeu Mihail, în numele Tatălui - amin, al Fiului - amin - şi al Sfântului Duh - amin. Ivanov, ca şi cum ar trăi cine ştie ce îndepărtate amintiri din copilărie, repetă cu mine „amin” şi apoi „Gospodi-pomil” (Doamne-miluieşte). Ivanov citeşte frumos, rar, Crezul (Verui), iar la citirea fragmentului evanghelic «Mergând în toată lumea, botezaţi în numele Tatălui, al Fiului şi al Sf. Duh”, soţii stau în genunchi. Sonia ţine braţele încrucişate pe piept. Ivanov se închină, cu cruci mari, ca orice pravoslavnic rus.
Serviciul botezului s-a terminat. Mama înfăşoară copita! In scutece şi-l ţine în braţe, legânându-i, ca orice mamă, «uani, nani puişor”... Tatăl pune totul în ordine şi mă copleseste cu mii de mulţumiri. Sonia îi pomeneşte despre un pahar de vodca şi când Ivanov e gata sâ toarne în pahar, se aud paşi scârţâind pe zăpadă şi bătăi în uşă.
- Cine-i acolo? întreabă sublocotenentul.
- Eu, sergentul Ioachimov. Am venit după doctor.
- Bine, aşteaptă tovarăşe, şi Ivanov se întoarce imediat, toarnă trei păhărele de vodcă: „Beţi, părinte, un păhărel de rachiu, vă încălziţi.”
Şi ciocnim toţi trei, cu urări de sănătate, pentru copil şi pentru părinţi.
*
Când ies în prag, mă izbeşte în faţă frigul năpraznic. Sus, luna a leşinat de frig. Stelele clipesc din pleoape şi picură lacrimi de gheaţă peste lumi. Pe bolta cerească, un cerc uriaş portocaliu, pe care se înscrie o cruce perfectă, albă, cu luna pe jumătate, exact la întâlnirea braţelor crucii.
Minunat fenomen ceresc, care se poate vedea numai în regiunea nordică şi pe timpuri de geruri mari.
Totul a încremenit, păduri şi ape sub lumina palidă a lunii mărite, sub straja crucii de gheaţă mată de pe firmament.
Sergentul Ioachimov sare şi îşi izbeşte călcâiele unul de altul „frig, doctore, frig, ca pe Decisei”, iar eu îi răspund ca-n baladă, „straşnic frig”, încercând şi eu figura cu călcâiele, dar cad în zăpadă.
Sergentul Ioachimov, înjurând frigul de mama focului, remarcă: „Doctore, nu ştii cazaciocul. Las' că te învăţ altădată; acum e prea frig pentru lecţii de căzăcească. Hai fuga, că murim amândoi de frig”.
Şi dăm buzna peste Hărmălaie, pe care-l găsim tropăind -jucând mărunt, lângă soba de tablă: „Mama ei de sobă, n-are nici o putere...” şi către mine: „Du-te, doctore, şi te culcă; vai de oasele tale, românule!”
Cu un „sdrastvuite”, îmi iau rămas bun de la cei doi care se antrenează la joc în jurul sobei şi, mulţumit că am trecut pe aici fără percheziţie, când intru în lagăr, printre
bordeie, o iau la fugă ca un alergător de fond şi cu sufletul la gură, gata-gata să mă părăsească, cobor bocănind în bordeiul 14. Aici, întuneric, miros acru, îngheţat, iar plantonul doarme. Mai bine aşa. Taina să rămână taină, până ia o vreme.
Apoi gerul a plecat de la noi şi, trecând peste Urali, s-o fi oprit pe Decisei sau pe Obi. Mai departe nu ne priveşte ce s-a întâmplat cu gerul. Ne priveşte altceva, câ noi am pus hamul la gât şi hai la pădure; nu-i sărbătoare, nu-i zi de odihnă.
De câteva ori, de departe, am văzut-o pe Sonia! Când intra sublocotenentul Ivanov de serviciu, corect îşi vedea de serviciul lui. Nici un semn. Ca din întâmplare, am trecut pe la spital. Sanitarul Ionescu fusese mutat la Oranki. Asea era prezentă, cu ochii ei iscoditori, de mongolă. Mă chinuia întrebarea: Ce-o fi cu copilul? N-aveam pe cine să întreb.
Până într-o zi. Era pe la sfârşitul lui februarie şi începuse iarna rusească; ningea zi şi noapte fără pauză, liniştit; şi când ninge, nu-i atât de frig. E un viscol sănătos, cu rare râbufneli de vânt, care ţine până către aprilie. Ninge, ninge, iar nămeţii cresc cât casa.
Intr-o zi dintr-astea, de iarnă sănătoasă, lucram la gater. Asta era chiar lângă lagăr şi munca era uşoară; aduceam trunchiuri mari de brad până lângă ferăstraie; acolo le luau alţii în primire. Şi tot aşa, cu lungi pauze. Eram puţini aici la lucru şi aveam unde să ne încălzim; era o locomotivă care purta gaterul, iar lemne se găseau mai mult decât suficiente.
Brazii şi mestecenii troieniţi aşteptau dormitând raza primăverii, care să-i despovăreze de nămeţi. Nici o pasăre, nici un iepure măcar. E prea lungă iarna, e prea înalt troianul; pier jivinele de foame. Toamna călătoresc si păsări şi jivine pe ape, spre sud, spre soare-apune.
Pe la ora două, trece în inspecţie sublocotenentul Ivanov Şi se uită la noi; împingem un trunchi uriaş, pus pe un cărucior, către ferăstrău.
Peste o jumătate de oră, în spatele nostru, un caporal din gardă întreabă de mine. Şeful gaterului mă cheamă.
- Eu sunt. Ce doreşti?
- Eu nu doresc nimic - răspunde caporalul, însă te cheamă sublocotenentul Ivanov. îmi pare că n-o să-ţi fie prea moale.
Am plecat cu garda după mine, sub privirile compătimitoare ale celorlalţi: „Săracul, iar o nimereşte la carceră”!
N-am ajuns la carceră, dimpotrivă. Am ajuns într-un loc foarte plăcut.
Intrat in locuinţa sublocotenentului Ivanov, acesta mă primeşte la uşă cu priviri aspre şi răstit: „Vasâzică tu eşti, banditule? Ei, lasă că ne răfuim noi. Intră înăuntru”. Şi către caporal: „Tu du-te, tovarăşe; îl aduc eu în lagăr”. Şi caporalul a plecat, a făcut stânga-mprejur.
Am intrat în camera unde mai fusesem într-o noapte cu ger aspru şi cu lună amărâtă. Şi imediat am dat de Sonia veselă, veselă, cu copilul în braţe:
- Poftiţi, părinte, bine-aţi venit părinte, iată-l pe Mişenka: sănătos, voinic şi râde. Il aduce lângă mine; copilul se uită cu ochii mari albaştri; deschide guriţa mică rumenă şi dă un chiot, parcă mi-ar spune: „ura, trăiesc”. Trăieşte, părinte, e mare şi sănătos, mânca-l-ar mama! Ce mulţumită sunt, Doamne!
Sublocotenentul Ivanov râde şi mi se adresează: „Nu se putea altfel; iartă-mă!” Şi râdem toţi trei. Sonia pune copilul într-un coşuleţ de nuiele şi, pricepută, expeditivă, aşază masa. Bucate obişnuite, dar gătite ca acasă. Făceam comparaţie cu ovăzul din caşa de seară. Doamne, pe lume se poate trăi şi altfel decât cu varză fiartă şi tărâţe coapte.
- Părinte, spune Ivanov, după toată rânduiala, astăzi, cum vezi, ne-am învrednicit să facem masa pentru cumetrie. Dumneata Tai botezat pe Mişenka şi tot dumneata eşti cumătrul nostru. Hai să ciocnim un pahar de Cotnari. Şi-mi pune dinainte o sticlă de trei sferturi de vin vechi, românesc. Mă uit la etichetă, mă uit la vin şi întrebător, la Ivanov.
- L-am cumpărat de la Moscova, dragă părinte, pentru sănătatea lui Mişenka al nostru.
Şi-am ciocnit. Am simţit în cerul gurii buchetul şi-n nări parfumul Grasei de Cotnari. Sorbeam picătură după picătură, parfumatul vin de lângă Dealul Cătălinei.
- Nu-ţi place vinul, părinte? mă întreabă amfitrionul.
- Cumetre, zic eu, ăsta nu-i vin; ăsta-i nectar ceresc; pe 'vremuri îl beau doar zeii. Dar de când Olunpul a fost deposedat de legendă, uite ca-l bem noi, aici pe Volga. Cumă- trul Ivanov pricepe, râde şi spune:
- Eu am fost pe la Cotnari, în 1944, şi cunosc valoarea vinului de acolo, de la faţa locului. Eram cu războiul şi satul fusese evacuat, trupele române se găseau la Târgul Frumos şi la Podul Iloaiei, spre Iaşi. Am trăit acolo, la Cotnari, o aşa viaţa, cum nicăieri n-am găsit în altă parte. Şi doar am fost la Bucureşti, la Praga şi la Berlin. Era acolo primăvară şi pasări multe, multe şi cântau frumos şi pădurile erau verzi pe crestele de deasupra Şiretului, iar vinul era ca mierea, aşa cum îl vezi...
- Eu sunt de pe acolo, cumetre, şi multe toamne le-am petrecut la cules de vii...
- Ei, da? Asta-i tare interesant! Era acolo o pivniţă mare... Şi începu o povestire cu amănunte despre Cotnari şi bunătăţile pământului, strânse în cramele de acolo.
II ascultam şi mă gândeam: tare-i plină de cotituri viaţa omului! Iată, un om din toată lumea, pe care soarta l-a dus la pragul casei părinţilor mei, mă cinsteşte azi cu vin de pe dealurile noastre.
- Cumetre, zic eu, hai să vă arăt cum se bea Cotnarul, ca sâ-i simţi tot farmecul. Mai întâi mănânci ce ai pe masă Şi abia când ai ajuns la prăjitură sau la plăcintă. cum e cazul ăostru, torni aşa, ca un degetar, în pahar si -l sorbi încet, Picătură cu picătură. Iţi parfumezi sufletul, nu alta.
Sonia râde, veselă; băuse un pahar cu vin. Cotnarul îşi făcea efectul. Sonia remarcă, arătând sticla, că ruşii beau direct cu sticla şi nu se opresc până ce n-o golesc. Că după ce se ameţesc - şi asta-i toată fericirea lor - cântă, se sărută si plâng. Aşa-i obiceiul la ei!
Cumâtrul Ivanov mă lămureşte:
- Sonicica e fată bună, dar ea n-a fost în Europa şi nu ştie cum trăiesc europenii. Am de gând sa mă duc la Bucureşti. Acolo o să vadă ea multe lucruri frumoase şi-o să vadă că este şi o altă viaţă decât a noastră. O să vadă şi o să creadă.
- Nu cred, Vova, răspunde Sonia - cu faţa serioasă. Poate că voi aveţi dreptate, dar lumea merge după noi şi poate că atunci când vom ajunge la Bucureşti lucrurile să fie şi acolo întocmai ca aici. Şi, să beau vinul direct din sticlă.
Ivanov răspunde: „Ce poţi să ştii? S-ar putea ca Sonicica să aibă dreptate!”
*
La poartă, Ivanov mă predă în ordine lui Hărmălaie şi, trecându-mă prin uşiţă în lagăr, îmi strigă de acolo: „Dacă înc-odata te mai prind cu vreo abatere cât de mică, te bag la carceră şi acolo îţi putrezesc oasele, bandit nazist ce eşti! Pleacă la bordei!”
Hărmălaie mă priveşte atent, atent: parcă rn-ar cunoaşte de undeva. îşi răsuceşte mustaţa aspră, cânepie şi întreabă: „îl bag la carceră?”
Ivanov îi face semn de lehamite, parcă ar zice: „Lasă-l în pace. Şi-a luat el plata”.
Cu buzunarele încărcate cu plăcintă - Sonia mi le pusese în buzunare - am intrat în bordei. Toţi cu ochii pe mine. Vili mă întreabă compătimitor: „Te-a bătut, părinte?”
Eram roşu la faţă ca bujorul; am tăcut şi m-am culcat. Auzeam primprejur vorbe: săracu', rău l-au sfărâmat, nu i-ar mai răbda pământul de asiatici! Târziu, noaptea, mă scol şi-l trag de picior pe părintele Beşchia.
- Ce-i, Daniele, ţi-i rău?
- Ba, mi-i foarte bine. Scoală şi mănâncă.
Ia din plăcintă. în bordei e întuneric, şi, dându-şi seama ca-i plăcintă, întreabă, cu gura plină: „Ce-i cu asta? De unde-i?”
- Nu cerceta aceste legi, ca-i periculos de le înţelegi. Mă- iiânca şi să fii sănătos. Am sa te lămuresc peste zece ani. Si pe nesimţite, m-am strecurat în patul meu.
*
In zilele ce-au urmat, dacă întâmplător Ivanov dădea cu ochii de mine, îmi şoptea: „Naşe părinte, finul o sănătos”. Si mă bucuram. Pe Sonia o vedeam mai rar. Se uita atent în jurul ei şi-mi făcea semn cu mâna: Mişenka e sănătos.
A venit primăvara, cu repede dezăpezire şi iată că suntem ia început de vară.
Lucram, în acea zi, în dosul locuinţelor celor din administraţie; nu-mi aduc aminte ce corvoadă făceam pe acolo. Şi, după uşă, l-am văzut de aproape pe Ivanov, care mi-a spus bucuros: „Plec la Bucureşti”. Apoi a apărut Sonia cu Mişa în braţe şi se juca cu el tot mai aproape de noi. A scăpat ceva jos. Eram mulţi pe acolo, dar eu am înţeles şi m-am apropiat repede de ea. Am ridicat de jos un pacheţel. Sonia îmi şopteşte: „Pune-l repede în buzunar... Şi apoi, părinte, dragă părinte, plecăm chiar acu în România.
Sunt bine. Vova spune că am să văd şi să învăţ acolo o altă viaţă; că pâinea e mai dulce şi că se găsesc struguri. Dragă părinte, îţi mulţumesc pentru ceea ce ai făcut cu Mişa. Şi să fii bun ca să te rogi lui Dumnezeu pentru noi. Vova spune că dumneata eşti omul lui Dumnezeu. Şi eu cred că Vova are dreptate! Nici noi nu te vom uita. Eu cred c-o să vii repede acasă. O să-ţi scriu acolo.”
Peste o oră, caporalul ce ne păzea ne-a trimis pe câţiva să ridicăm, intr-un camion, puţinele bagaje cu care plecau Ivanovii în România.
Când maşina a plecat, Ivanov şi Sonia, cu mânuţa lui Mişenka ridicată în sus, ne-au salutat pe cei de jos. Ruşii socoteau că lor li se adresează salutul. Eu am înţeles că pe mine mă salutau. In braţele Soniei, Mişa surâdea gângurind, ochi mi-au apărut două lacrimi calde, pentru călătoria spre sud, pe care cine ştie când o voi face şi eu către mănoasa ţară dunăreană.
Mişenka se ducea să mănânce acolo struguri. Sonia să vadă o altă lume, iar Vova, cum spunea el deschis, să trăiască bine.
Eu? Mai am de tăiat pădure.
Părintele Dimitrie Bejan
Fragment din cartea "Oranki-Amintiri din captivitate", Editura Trinitas
Cumpara cartea "Oranki-Amintiri din captivitate"
-
Manastirea Oranki
Publicat in : Biserica in lume
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.