Cand lasam copilul sa iasa singur

Cand lasam copilul sa iasa singur Mareste imaginea.

Când este momentul să-l trimitem pe copil să iasă singur „din cuib”? Mai demult în această privinţă părinţii erau aproape unanimi. Se considera că preşcolarii mai mari pot fi lăsaţi singuri să zburde în faţa blocului; pe cei de clasa întâi îi însoţeau o vreme până la şcoală şi înapoi, dar apoi, destul de repede, îi lăsau singuri. Intr-adevăr, şcoala nu era, în general, departe de casă. Iar în clasa a treia nici cei mai timizi nu le permiteau bunicilor sau mamelor să-i aştepte în vestiarul şcolii după lecţii, pentru că şicanele colegilor de clasă li se păreau mai neplăcute decât orice alte pericole. Dar şi pericole serioase, desigur, erau de câteva ori mai puţine decât acum!

Acum însă (îndeosebi în oraşele mari) părinţii se află într-o situaţie dificilă. Pe de o parte, contextul s-a modificat atât de mult, că uneori este înfricoşător să-l laşi pe copil singur. Maşini peste tot, criminalitate, istorii de coşmar în care sunt implicaţi copii... Iar pe de altă parte, în viaţa fiecărui băiat şi a fiecărei fete soseşte momentul când ei îşi doresc tot mai puternic să fie independenţi. Aşa cum cazanul cu aburi cu capacul bine închis va exploda mai devreme sau mai târziu, tot aşa şi copiii o pot lua razna. Unul reacţionează printr-o revoltă directă, trecând ostentativ peste linia interzisă. Altul preferă să acţioneze pe furiş, iar altul pare că se împacă cu gândul, dar începe să se revolte în interior: dezvoltă o depresie, temeri, deseori îi apar ticuri din ochi şi gesturi sâcâitoare.

Cum să găsim calea de mijloc?

In această privinţă cel mai important factor este raportarea copiilor la tovarăşii lor de vârstă. La mulţi copii complexele se formează tocmai pentru că ei se simt altfel decât ceilalţi. Cel mai important este anturajul cel mai apropiat al copilului: colegii de clasă, copiii din curtea blocului. In afară de aceasta trebuie ţinut seama şi de particularităţile copilului. Dacă ei sunt împrăştiaţi, atunci este prea devreme să traverseze singuri strada. Deşi experienţa arată că cei protejaţi peste măsură devin deseori împrăştiaţi şi iresponsabili nu din cauza unor particularităţi înnăscute, ci în virtutea contextului. De ce să te oboseşti când adulţii vor face totul în locul tău? La fel cum omul condus de un şofer experimentat nu se împovărează cu detaliile memorării drumului. Pur şi simplu nu are motiv.

Pregătirea pentru „zborul liber ”

De obicei, părinţii discută situaţia amănunţit, străduindu-se să-i pregătească pe copii. Dar se întâmplă să pierzi această situaţie. Iată un caz tipic. O fată de 9 ani urma să meargă pentru prima dată singură cu autobuzul. Staţia era peste drum de casă. Mama a stabilit traseul împreună cu ea cu ea şi chiar i l-a desenat pe o coală de hârtie.

Mare i-a fost mirarea când, privind pe geam, a văzut că fata a amorţit în faţa semaforului şi nu se hotăra să păşească spre carosabil. Pe urmă mama a înţeles că ştiinţa fetei de a trece strada nu-i ridicase nici o îndoială, doar ele făcuseră de atâtea ori aceasta împreună! Mamei pur şi simplu nu i-a venit în gând că, mergând cu ea de mână, fata nu-şi fixează consecutivitatea acţiunilor, ci le face automat. Dacă în loc să stabilească verbal traseul ar fi repetat această situaţie într-un joc pe rol, dificultatea ascunsă ar fi ieşit numaidecât la suprafaţă şi ar fi fost înlăturată.

Şi totuşi când?

La vârsta de 6-8 ani
Mai demult copiii începeau să se plimbe neînsoţiţi de la vârsta de 5 ani.

Acum - cel puţin în Moscova - acest drept începe să li se ofere mai târziu, în clasele I-III. Iar dreptul este într-adevăr onorabil, căci acesta, iar nu ajutatul prin casă sau pregătirea sârguincioasă a lecţiilor, se asociază în mintea copilului cu noţiunea de „maturitate”. „Băieţii mari” sunt aceia care aleargă prin curte, iar nu cei care merg cu mama de mână.

De aceea, înainte de toate trebuie să aşteptaţi ca copilul să se coacă până la dorinţa de a se plimba singur. Dacă el nu se grăbeşte, nu trebuie să grăbiţi lucrurile.

Multe depind şi de împrejurimile locuinţei: dacă trec des maşini, ce fel de locuitori sunt etc. Pe durata plimbărilor împreună cu copilul dumneavoastră, poate aţi reuşit să faceţi cunoştinţă cu vreo vecină care are copii de aceeaşi vârstă. Invioraţi aceste legături şi puneţi la punct supravegherea: pentru început veţi avea grijă dumneavoastră de copii, apoi vecinele dumneavoastră. Atunci nu va trebui să vă apropiaţi de geam la fiecare două minute, privind îngrijorată după copil.

Fireşte, copilul trebuie pregătit psihologic pentru plimbările fără însoţitor. Jucaţi mai întâi cu el un joc de păpuşi în care veţi modela situaţiile problematice care îl aşteaptă în curte.

Este important ca în aceste scene să se vorbească despre sine la persoana a treia: nu „am mers”, ci „Petea a mers”. In acest fel copilul se detaşează uşor de personaj şi îi poate evalua faptele, neîncetând să conştientizeze că eroul este el însuşi şi că tot ce se petrece în joc are legătură directă cu el.

Ce pericole îl pot paşte pe copil când este singur în faţa blocului?

Să începem în ordine.

Ascensorul
Preşcolarii sau şcolarii mici nu trebuie să meargă cu ascensorul neînsoţiţi. Nici singuri, nici în grup.

Este periculos şi trebuie să fie interzis. Explicaţi-i că ascensorul se poate bloca, dar nu trebuie să intraţi prea tare în detalii. Dacă veţi exagera, se por naşte fobii (frică patologică) şi copilul va avea noaptea coşmaruri legate de căderea în puţul ascensorului etc.

Dar se poate merge cu ascensorul împreună cu oameni străini? Regula este simplă aici: în ascensor se intră doar cu oamenii foarte cunoscuţi. Cu ceilalţi mai bine nu. Spuneţi-i că urcatul pe scări este util - antrenezi picioarele.

Sfătuiţi-l cum să refuze politicos dacă va fi invitat să urce în ascensor de către adulţi necunoscuţi („Eu nu urc prea sus”, „Mulţumesc, merg pe jos...”, şi, în sfârşit, mult mai dur la insistenţe: „Mama nu-mi permite...”). Copiii acceptă foarte des lucruri dubioase numai pentru că le este jenă să refuze mai tăios, pentru că nu ştiu cum să facă aceasta fără să-l supere pe un adult.

Necunoscuţii
Această temă se pare că-i îngrijorează pe părinţi mai mult ca orice. Aşa era şi în timpul copilăriei mele, dar acum situaţia s-a înrăutăţit. Cum să-l protejezi pe copil şi, în acelaşi timp, să nu semeni în sufletul lui o suspiciune exagerată şi neîncrederea în oamenii din jur?

Mă gândesc că trebuie să ne folosim discernământul. în societatea noastră mulţi adulţi, îndeosebi femeile în vârstă, se raportează binevoitor faţă de copiii mici. Chiar şi acum, când totul este atât de scump, poţi vedea uneori la metrou cum o bunicuţă pensionară, oprindu-se, scoate din geantă o bomboană şi o întinde unui copil necunoscut.

De aceea, străduiţi-vă să-i explicaţi copilului că aproape nimeni dintre adulţii care pot intra cu el în vorbă în curte nu-i vrea răul. „Răi”, în general, sunt foarte puţini. Dar în orice caz cu nimeni dintre necunoscuţi nu trebuie să mergi nicăieri.

Din nou, nu intraţi în amănunte, povestindu-i ce pot să facă cu copilul oamenii străini. Dar că este vorba de lucruri groaznice trebuie să-i spuneţi, mai ales dacă e un curios din fire, încăpăţânat sau extrem de credul.

In plus, nu vă limitaţi la cuvinte comune, ci descrieţi-i situaţii concrete: cu ce pot să-l ademenească adulţii pe copil. Iată cele mai tipice exemple:

- capcana prăjiturii;
- promisiunea de a-i arăta căţei, pisici sau alte animale domestice;
- propunerea de a se uita la desene animate sau de a se juca la calculator;
- trimitere la părinţi („pe mine m-a trimis mama ta”, „mama a ajuns la spital, să mergem la ea” etc.).

Spuneţi-i copilului să nu intre în discuţii lungi cu astfel de oameni, ci să spună: „Eu trebuie să plec” - şi să meargă imediat acasă. Nu pregetaţi ca de fiecare dată când copilul iese din casă să repetaţi sfatul: „Să nu te duci cu nimeni nicăieri.” Eu le spuneam aceasta mereu copiilor mei de 10 ani când îi lăsam să se ducă singuri afară.

Această formulă trebuie să se fixeze temeinic în cap, ca să aveţi o garanţie cât de mare a însuşirii ei.

Plecarea din curte
Aici (cel puţin în primii ani) trebuie să acţioneze regula de fier. Din curte nu se poate să pleci. La fel cum nu trebuie să intri în casă la prieteni fără să ne anunţi. Nici pentru o clipă!

Pentru încălcarea acestor interdicţii urmează pentru mult timp (minimum o săptămână, dacă nu şi o lună, judecând după vină) să-l lipsiţi pe copil de plimbările fără însoţitor. Dacă nu doriţi ca peste câţiva ani, când fiul sau fiica vor deveni adolescenţi, să vă ieşiţi din minţi aşteptându-i nopţile, este necesar să-i deprindeţi pe copii din copilărie că trebuie să ştiţi întotdeauna unde sunt ei şi cu cine. Ţineţi minte: orice cedări în problema dată pot duce la consecinţe extrem de serioase pentru toată familia!

Focul
Este o tentaţie pe care nu reuşeşte s-o evite nici un copil, fiindcă străvechea stihie a focului este prea fascinantă pentru noi. Cu toate acestea trebuie să insistaţi cu interdicţiile, dar în paralel străduiţi-vă să-i obişnuiţi pe copii câte puţin cu tehnica securităţii. Lăsaţi-i să însuşească măcar câteva reguli importante:

- să nu se apropie prea mult de foc: pe corp sau pe îmbrăcăminte poate sări o scânteie;
- să nu aprindă focul lângă maşini: aceasta poate genera un incendiu;
- să nu arunce în foc nici un fel de obiecte străine, îndeosebi tuburi sau sticle de aerosol, căci în ele pot rămâne resturi de benzină, lacuri, vopsele inflamabile şi altele;
- să nu aprindă focul cu benzină.

Căţăratul în copaci
Situaţia este din nou cu dus şi întors. Trebuie să păziţi copilul de cădere, dar nu să preîntâmpinaţi tentativele lui de a se urca în pom. Aici totul depinde de vârstă şi de temperament. Copiii de 6 ani nu sunt tentaţi de obicei să se urce într-un plop sau arţar care creşte sub geamurile lor. Dar cei de 9-10 ani au chef să se joace de-a Tarzan. Şi ce fel de băiat este acesta dacă nici măcar nu poate să se urce în pom?

Aşa că este mai bine să-l învăţaţi să se caţere în pom. Fireşte, le este mai la îndemână bărbaţilor, dar şi femeile sunt în stare să-şi amintească propria experienţă din copilărie. Cele mai importante recomandări sunt:

- înainte să vă lăsaţi pe o creangă cu toată greutatea, trebuie să vedeţi dacă ţine;
- este necesar să te fereşti de crengile uscate;
- când urci sau cobori este necesar să te sprijini pe trei puncte (de exemplu, în două mâini şi un picior), atunci este mai greu să cazi.

Acoperişurile şi mansardele
Acest lucru trebuie interzis în cel mai strict mod. Spre astfel de acte de eroism sunt atraşi nu şcolarii mici, ci adolescenţii. Oricum, înainte să-l lăsaţi pe copil singur în stradă, vă sfătuiesc sa vă urcaţi la ultimul etaj şi să vedeţi dacă este închisă ieşirea la mansardă. Dacă nu, ocupaţi-vă de această problemă.

Dar daca copilul nu vrea să se plimbe singur?

Da, aşa ceva se întâmplă! Unii părinţi îi scot practic pe copii în stradă cu luptă, afirmând că trebuie să respire aer curat. Iar copiii se opun şi chiar fac isterii. Cum procedăm într-o asemenea situaţie?

După părerea mea, nici un aer proaspăt nu merită lacrimile unui copil. Dorindu-i copilului sănătate, părinţii îi zdruncină de fapt sistemul nervos, prefăcând un eveniment plăcut cum este plimbarea într-o vină grea, detestabilă. Mai bine să-l ţii pe copil în casa (în fine, n-a murit nimeni din cauza asta!) şi să încerci să înţelegi care este problema. Poate îl supără copiii?

In afară de aceasta, mulţi copii din familii educate se plâng acum de brutalitatea adolescenţilor, de faptul că aceştia se dau drept nişte ţipi „duri”. Şi atunci, într-adevăr, nu trebuie să-l goneşti în curte, altfel copilul poate ajunge sub o influenţă proastă. Fiul meu mai mic, de exemplu, renunţa la plimbările fără însoţitor până când s-a mutat Misa, un copil adorabil, cu care a început să aibă multe interese comune. Eu nu insistam şi acum mă bucur că a fost aşa, privind Ia băieţii cu care Felix nu se avânta să se joace la timpul său.

Iar uneori, în spatele încăpăţânării copilului se ascund cele mai diferite temeri: teama de ascensor sau de scara slab luminată. Copiii, mai ales băieţii, pot să nu recunoască mult timp aceasta, fiindu-le ruşine că vor fi ironizaţi. Atunci cu atât mai mult nu trebuie să-i aruncaţi cu de-a sila în curte.

Străduiţi-vă să înlăturaţi aceste temeri: coborâţi la ora stabilită în curte, astfel încât copilul să nu fie nevoit să intre singur pe scară, ajutaţi-l să-şi facă prieteni - în acest caz îi va fi mai uşor să depăşească bariera psihologică şi să iasă în stradă. Dacă nu veţi reuşi să eliminaţi temerile singur, adresaţi-vă psihologului. Poate vor fi necesare lecţii speciale de psihocorecţie.

La vârsta de 9-10 ani
La această vârstă copiii merg cu plăcere la magazin: sunt mândri că ei sunt „ca cei mari”. Nu rataţi momentul prielnic, altfel se poate întâmpla ca şi cu treburile casnice. In perioada când micuţii se avântă să ajute prin casă, mamele se debarasează adesea de ei, iar apoi se plâng că le cresc nişte trândavi.

In ce priveşte mersul fără însoţitor la şcoală, după cercetările mele, acum copiii încep să fie lăsaţi singuri abia la vârsta de 11-12 ani, şi cauza nu este legată neapărat de securitatea copilului. în multe şcoli se desfăşoară programe experimentale şi părinţilor nu le este uşor să înţeleagă, fără să se consulte în mod permanent cu profesorii, ce li se cere elevilor.

De aceea nu vă supăraţi din cauză că, la vârsta băiatului, dumneavoastră eraţi independenţi. Timpurile s-au schimbat.

Pregătiţi-i câte puţin pe elevi pentru traversarea străzilor aglomerate şi pentru călătoriile în mijloacele de transport. Lăsaţi-i mai întâi să facă aceasta în weekend, când sunt puţine automobile pe străzi.

La vârsta de 11-12 ani
Copilul este în pragul adolescenţei. Este foarte important ca trecerea la noua stare să se producă lin, altfel copiii pot aluneca precum maşina pe lapoviţă. Nu uitaţi: cu cât copilul iese mai târziu în „zbor liber”, cu atât mai serioase pericole îl pasc. Voi da un exemplu. Vitalie a fost mult timp dus la şcoală de mamă şi bunică. în clasa a şaptea, şicanat serios de colegii de clasă, băiatul s-a revoltat. Totuşi chiar în prima zi când Vitalie a mers la şcoală singur a fost bătut şi jefuit de nişte huligani de 16 ani. Părinţii au afirmat că nu-l vor mai lăsa să facă nici un pas fără ei, deşi copilul o întrecuse pe mama cu o jumătate de cap, şi încă un an şi jumătate a fost dus la şcoală de mână.

Dar Vitalie nu se întorcea acasă singur, ci în compania a trei amici, care au reuşit să fugă când huliganii s-au legat de ei. Vitalie s-a pierdut cu firea şi a rămas pe loc. De ce s-a purtat aşa? Era oare neîndemânatic? Sau nu era în stare să fugi nici măcar douăzeci de metri? Nicidecum! în atmosferă obişnuită copilul se poartă pe deplin adecvat. La educaţie fizică are numai note bune, cu concentrarea, de asemenea, este în regulă. Ajungând în stradă pentru prima dată fără adulţi, Vitalie s-a simţit neajutorat şi nu s-a orientat. Dacă ar fi început, ca toţi copiii, să se plimbe singur de la vârsta de 7-8 ani, s-ar fi ciocnit numaidecât în curtea sa cu bătăuşii şi huliganii.

Aceste confruntări ar fi avut la început un caracter mult mai nevinovat şi, la vârsta de 13 ani, băiatul ar fi avut experienţă: în unele situaţii ar fi ripostat, iar în altele „ar fi şters-o din loc”.

La vârsta de 11-12 ani poţi merge cu tramvaiul, autobuzul sau metroul. Mai bine fără să schimbe mijloacele de transport şi, desigur, pe lumină. Principiul cel mai important este acelaşi: părinţii trebuie anunţaţi obligatoriu despre locul unde se află şi trebuie respectate strict angajamentele. Pentru minciună sau uitare urmează o imediată „pierdere de drepturi”. La vârsta preadoles- centină libertatea deplasării este încă un privilegiu de seamă, dar nu ceva care se înţelege de la sine. Din moment ce este aşa, străduiţi-vă să vă folosiţi de aceasta ca să educaţi în copii sentimentul responsabilităţii.

La vârsta de 13-15 ani
După logica lucrurilor, copilului urmează să i se ofere o independenţă şi mai mare. Mai înainte nu era aşa. Dar acum, ţinând seama de pericolul narcomaniei adolescentine, specialiştii îi îndeamnă pe părinţi să sporească atenţia şi să strângă frâul.

Un copil de 11 ani se teme încă de multe şi e mai greu să fie dus într-o gaşcă dubioasă. Pe cei de 14 ani îi atrag actele de eroism, prin urmare este mult mai riscant să-i laşi nesupravegheaţi.

Străduiţi-vă să vă faceţi casa mai atractivă pentru prietenii fiului sau ai fiicei, pentru ca ei să hoinărească mai puţin pe străzi. Iar ca să-i potoliţi atracţia firească pentru romantism, înscrieţi-l într-un club pentru copii şi adolescenţi, ai cărui membri organizează excursii. In acest fel el va putea să meargă fără dumneavoastră în afara oraşului (o creştere semnificativă a independenţei!), dar va fi sub supravegherea conducătorului adult al clubului.

Tatiana L. Sisova

Probleme si dificultati in educarea copiilor, Editura Sophia

Cumpara cartea "Probleme si dificultati in educarea copiilor"

 

Pe aceeaşi temă

01 Iunie 2020

Vizualizari: 5111

Voteaza:

Cand lasam copilul sa iasa singur 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE