Când încerc să strâng acest cuvânt ca să-l fac să exprime tot ce înseamnă el, îmi închipui o fiinţă de o supunere minunată, care tremură mereu că nu face, în locul şi în rangul lui, puse de el cât mai jos, voia învăţătorului. El ştie ca părăsirea de sine şi încrederea sunt termenii iubirii desăvârşite şi ţine viaţa sa în planul Iui Dumnezeu. Dar nimicul care e el ii substituie Fiinţei Care e totul. El datorează lui Hristos Care locuieşte în el dorul de a fi mântuit. Toate faptele lui sunt o rugăciune. Strălucirea simplă şi curată a gândirii sale creează împrejurul lui o căldură comunicativă şi pretutindeni pe unde trece se vede ce dulceaţă are puterea lui Dumnezeu.
Acest om, care nu trăieşte decât în Duh şi pentru Duh, nu e pentru aceasta mai puţin realist. El, sfântul, e minunatul tâlcuitor al creaţiei, el care poate să-i îmbrăţişeze proporţiile. Căci, înălţat chiar de aici, de jos, până la Dumnezeu, el vede viaţa aşa cum e ea, adică drept un simbol; nimic nu-i scapă din scopurile de netradus, despre care are lumini, nici din condiţiile nenorocite la care e supus omul pe plan pământesc. Acest echilibru suveran face să ţâşnească energia lui la punctul şi în timpul în care ea trebuie să se exercite. Şi tocmai aici e miracolul acestui caracter înalt, că plin de iubire şi de blândeţe, Duhul rămâne ferm, capul porunceşte, şeful se impune în clipa în care e mişcat de duioşie, până într-atât ştie de asemenea Stăpânul lumii să armonizeze darurile într-un om.
Fiecare zi a sa e o biruinţă asupra propriei firi şi fiecare biruinţă îl apropie de Dumnezeu. Dar orice suferinţă se preface în ofrandă de bucurie; un sfânt nu se refuză niciodată pe sine: e un erou al tuturor clipelor; e o fiinţă miraculoasă, fiindcă ajunge să se uite.
Şi e privilegiul sfântului de a rămâne o văpaie ferită de cenuşă, pentru pământ. Plutarhii sunt plini de viaţa supraoamenilor; ei sunt, desigur, mari, dar reci. Te apropii de sfinţi, ei dogoresc. E in ei un fel de viaţă universală, care nu se mai poate stinge, care-i prelungeşte prin toate timpurile şi-i pune în legătură cu toţi oamenii. Oamenii pot evolua; un sfânt rămâne un sfant, o foiţa oferită, o inimă care trage cu urechea şi, dacă ar vrea puţin, la unison cu toate celelalte inimi.
Pentru aceasta totul cedează sfinţeniei, chiar ceea ce e mai mare pe pământ, ceea ce conteaza mai mult, arta şi eroismul. Cultul eroilor învaţă să învingi, cultul sfinţilor învaţă să te învingi şi ce altă cucerire e ca aceea a Infinitului?
Guy Chastel (Paul Gramatier)
-
Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
Publicat in : Dogma -
Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
Publicat in : Editoriale -
Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.