In timpul copilăriei mele, Bucureştiul nu era atât dc aglomerat cum este astăzi. Incerc să creionez o imagine, grăitoare cred, a modului în care arăta pe atunci: maşini puţine (cele de epocă, alături de noile mărci de fabricaţie sovietică - Pobeda sau Volga, folosite mai ales de organele de represiune!), camioane (inclusiv cele trase de cai), căruţe, biciclete multe, circulaţie lejeră, multe parcuri, spaţii verzi, locuri de agrement, terenuri virane, maidane, copaci umbroşi, clădiri impunătoare în centru sau vile luxoase în cartierele rezidenţiale, mahalale, cocioabe dărăpănate la periferie, restaurante, terase de vară, berării, bodegi, birturi, ţigani lăutari, ţigănci florărese şi multe altele. In anii ’50, Capitala nu mai era „Micul Paris” de altădată, dar păstra încă ceva din farmecul perioadei interbelice. In mod progresiv, însă, îşi laccau loc insidios tot mai multe simboluri comuniste. Pe străzile din centru, puteai vedea steaguri, panouri mari cu fotografia lui Stalin, dedesubtul căreia se putea citi Slavă marelui Stalin, marele cârmaci al popoarelor! sau lozinci comuniste, antiimperialistc, de genul: Trăiască prietenia romăno-sovietică! Trăiască P.M.R! Trăiască lupta pentru pace! Jos imperialismul! şi altele cu conţinut asemănător, o mulţime.

Habar nu aveam pe atunci de politică, de noile rânduieli din ţară, de comunism sau simbolurile lui. Evacuarea din strada Dr. Lister o privisem ca un eveniment neobişnuit, dar nu-i descifrasem încă semnificaţiile profunde, iar adaptarea la condiţiile diferite de locuit din locuinţa de pe Bulevardul Ardealului nu mi s-a părut deloc dificilă.

Despre această locuinţă păstrez cele mai frumoase amintiri, chiar şi de la cea mai fragedă vârstă. Ea a fost, de fapt, căminul unde mi-am petrecut cei mai frumoşi ani de copilărie.

Imi amintesc cu multă nostalgic de casele din jur, de străzile din cartier, de vecini, aşa cum au fost ei, buni sau răi, de prieteni şi de jocurile copilăriei, de nevinovata noastră nepăsare faţă de necazurile părinţilor, de poznele pe care le făceam, de atâtea şi atâtea lucruri, fapte, evenimente, de oamenii de atunci.

Poate mi se pare mie sau chiar aşa a fost, chiar şi verile erau la fel de caniculare, dar mai suportabile decât în prezent, iar iernile mai friguroase şi mai geroase decât astăzi. Vremea era, oricum, mai echilibrată, mai puţin capricioasă.

In mod ciudat, poate, imaginea mea despre verile din timpul copilăriei petrecute în locuinţa din Bulevardul Ardealului, numit mai târziu Dr. Petru Ciroza şi ulterior Eroii Sanitari, este asociată cu tihna liniştitoare pe care nu ţi-o poate oferi decât un oraş cu o atmosferă patriarhală de provincie şi cu acel sentiment de eliberare pe care ţi-l dau vacanţele prelungite. Vara se petreceau şi cele mai multe întâmplări. Poate pentru că se petreceau afară pe stradă, în curte, în parcul de la colţul străzii, la ştrand şi, mai ales, pentru că vara mă simţeam eliberat de obligaţiile şcolare, fiind dominat de un acut sentiment al libertăţii pe care nu l-am mai încercat niciodată de atunci.

Pe bulevardul nostru, străjuit solemn de castanii sălbatici cu coroane bogate, care te apărau de căldurile dogoritoare şi care au fost tăiaţi în cursul timpului, se găseau din loc în loc, pe ambele laturi ale străzii, bănci solide, din altă epocă, vopsite în verde, unde se aşezau vecinii la taifas şi trecătorii toropiţi. Strada era curată, măturătorii îşi făceau cu sârg datoria, treceau din când în când, mai ales noaptea, maşini stropitoare care răcoreau trotuarele, pe carosabil circulau nu foarte multe maşini, iar uneori chiar căruţe sau şarete. Bicicletele erau şi ele destul de puţine.

Mi-aduc aminte că, într-o seară de vară, tata stătea de vorbă, pe o bancă situată pe trotuarul din faţa casei, cu fostul avocat Duclu lonescu, un personaj pe care l-am mai menţionat în paginile acestei cărţi, care ieşise de curând din închisoare.

Fratele meu şi cu mine culegeam castane (sălbatice) de pe trotuarul din partea opusă a străzii, la câţiva paşi de poarta Facultăţii de Medicină. La un moment dat, un biciclist neatent, probabil tânăr student, a trecut în viteză pe trotuar şi, v oind să ne depăşească, a intrat peste Radu, fratele meu, culcându-l la pământ şi trecând cu bicicleta peste el. Reamintesc că Radu era extrem de slab, avea probleme cu plămânii, aşa că şocul suferit putea să fie grav. Imediat tata şi cu Dudu lonescu au traversai strada, iar Dudu i-a aplicat biciclistului mai multe perechi dc palme. Acesta, alb la faţă, era extrem de speriat şi-şi cerca mereu scuze. Nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, dar ştiu că de atunci Dudu lonescu despre care aveam o imagine proastă, dat fiind faptul eă nevasta lui vânduse lucrurile pc care i le încredinţase tata înainte de evacuarea noastră din Dr. Lister mi-a devenit o persoană simpatică.

Ce părea ciudat era faptul că, în ciuda spaţiului larg de „manevră” al trotuarului şi carosabilului degajat, aproape gol, biciclistul dăduse cu vehiculul lui. aparent neprimejdios, chiar peste fratele meu.

Bulevardul Ardealului era o zonă aerisită şi răcoroasă, castanii sălbatici contribuiau din plin la această răcoare care aducea după sine o scădere a temperaturii cu cel puţin 2-3 grade, aşa cum menţionează cu nostalgic scriitorul Barbu Cioculescu, care îşi aminteşte, la fel ca şi mine, că, din cauza castanilor care formau un fel de boltă, firele troleelor de la troleibuze se încurcau adesea între ele30. Ca urmare, şoferii erau obligaţi să coboare din maşină şi să repună troleu pe linia electrică, manevrându-l cu ajutorul a două sfori groase ataşate de ambele trolee. Din această cauză, coroanele maiestoase ale castanilor, de care aminteşte însuşi Tudor Arghezi în cartea sa Cu bastonul prin Bucureşti (Un bulevard de castani pe dinaintea Şcolii de Medicină o întunecă de umbră31), au fost tăiate, astfel că clin ceea ce făcea altădată fala bulevardului a rămas doar o vagă amintire.

Dar asta a fost mai târziu, atunci când s-au introdus liniile de troleibuz şi când prin faţa casei mele trecea troleibuzul 84, care venea dinspre Bulevardul 6 Martie (numit, ulterior, Gheorghe Gheorghiu-Dej) şi avea unul dintre cele mai lungi trasee dintre mijloacele de transport în comun ale Capitalei, străbătând aproape întreg oraşul. In afara troleibuzului 8432, pe Bulevardul Ardealului (devenit Bulevardul Dr. Petru Groza) mai circulau troleibuzele 88, 90 şi 92.

Atât Bulevardul Ardealului cât şi întreg cartierul Cotroceni semănau, în vremea în care eram copil, cu o zonă patriarhală, liniştită, rareori perturbată de evenimente deosebite, o zonă unde, exceptând unele conflicte inevitabile între vecini, oamenii se fereau să-şi dezvăluie public sentimentele, simpatiile, afinităţile. Dacă o făceau, aceasta se petrecea, cu precădere, în cercuri închise, de prieteni sau cunoscuţi. Poate şi timpurile erau de vină, erau timpuri în care o vorbă necontrolată, spusă cui nu trebuie, risca să te arunce direct la închisoare. Dar ce ne păsa nouă, copiilor, de asta?

Ţin minte, de parcă ar fi fost ieri, atmosfera tihnită de târg provincial a bulevardului, care se întindea din zona Elefterie, până în faţa Palatului Cotroceni, zgomotele lăeute de păsările din curţile oamenilor (glu-glu-ul tumultuos al curcanilor, strigătul apolropaic al cocoşilor, cotcodăceala necontenită a găinilor), pe care nu le mai poţi auzi, astăzi, decât la ţară. Imi amintesc, de asemenea, cântecul de dragoste al guguştiucuIui de pe streaşină casei, concertul asurzitor al broaştclor şi ciorovăiala veselă a vrăbiilor, urmând ploilor scurte de vară, mirosul de iarbă proaspătă răspândită de terenul viran de alături, târâitul discret al greierilor, vânzoleala melcilor, parfumul reginei nopţii de pe strada Dr. Grigore Ţăranii, culoarea minunată a caişilor înfloriţi, eflorescenţa pură a zarzărilor, petalele delicate ale florilor de cireş şi nenumărate alte imagini dintr-un Bucureşti curat, nepoluat, neaglomerat de blocurile şi de circulaţia bezmetică de astăzi. Seara se lăcea atâta linişte, încât se putea auzi şuieratul locomotivelor din Gara de Nord. Iar noaptea, auzeam, cu multă spaimă, sunetul lugubru al cucuvelelor venind de undeva de sus, dinspre acoperişul Facultăţii de Medicină unde îşi tăcuseră sălaş.

Şi mai ţin minte încă începutul sau chiar întregul text al naivelor versuri din timpul copilăriei, pe care le cântam sau le recitam, împreună cu alţi prieteni: Plouă, plouă, babele se ooouuiiăăă! Mele, melc, coclobelc, scoate coarne boureşti! La popa la poartă, e-o pisică moartă! Pace, pace, între două dobitoace! Avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor! O, o Suli- man Paşa, mi s-a rupt în fund cămaşa! Maimuţica cu cercei, face baie pâm 'la trei! Cum le cheamă?/ Zor de ZeannV Cum te strigă?/ Mămăligă! Cuţit, cuţit, na Grivei,'' Mămăligă dacă vrei! şi câte şi mai câte.

Imagini senzoriale, cromatice, auditive, de tot felul. Acestea se confundă, de fapt, cu copilăria mea. în mod foarte ciudat, imaginile care mi-au rămas în memorie din acea perioadă diferă fundamental de acelea descrise de oameni care, în vremea în care eu eram copil, erau persoane adulte. Acolo unde cu îmi amintesc o lume vie, cromatică, aceştia descriu o lume ternii, gri sau cenuşie pe care, personal, nu am cunoscut-o în cartierul Cotroceni:

(...). Cum arăta oraşul românesc începând cu marea schimbare deschisă de anul 1948? (...) străzile sunt demoralizate, sărace şi cenuşii, cu cerşetori şi copii vagabonzi. Cu oameni extenuaţi, tot mai puţini şi mai singuratici, cu privirea-n pământ, tăcuţi, trişti, indiferenţi. Ciudat mai toţi arată bătrâni, cu mult peste vârsta lor; şi parcă nu mai există tineri... apar pufoaicele şi căciulile ruseşti cu urechi, cumpărate din talcioc, apar şi lodenurile, paltoanele maro şi fumurii, toate aidoma, pretinzându-se din lână deşi par făcute din deşeuri şi miros a sac... lumea evită să se îmbrace elegant, purtând acum haine din materiale ieftine, molton, finet şi aba, în culori foarte stinse, terne, griuri şi bej uri, pentru a nu atrage atenţia... să porţi pălărie e periculos, căci te deconspiri ca burgheză. Dacă porţi un decolteu prea adânc, rişti să fi oprită de miliţieni pe stradă... este vremea prefacerii hainelor: dintr-un pulover se tricotează acum două; se toarce şi lâna din perne şi se fac poşete cu croşeta, se încropesc pantofi din bucăţele de piele recuperată33.

Mi se pare clar, după atâţia ani, că lumea copilăriei nu are nimic de-a face cu lumea adultului impregnată de percepţii teziste şi de lentile ideologice. Ambii privesc aceeaşi lume, dar o interpretează în registre şi culori diferite. E mai mult ca sigur că Bucureştiul sau, cel puţin o parte din el, a arătat şi în felul descris în pasajul pe care l-am menţionat, dar memoria mea a reţinut un altfel de Bucureşti. Probabil şi din cauză că întreaga mea copilărie s-a desfăşurat într-un cartier exclusivist, care mai purta încă reminiscenţele şi însemnele unei lumi de altădată ee nu voia încă să dispară. Spun asta Iară intenţia de a idealiza trecutul sau cartierul Colroceni, aşa cum o fac (de cele urai multe ori, în mod justificat!) mulţi oameni de vârsta mea.

Amintindu-mi de casa unde mi-am petrecut cei mai frumoşi ani ai copilăriei, încerc o scurtă descriere a înfăţişării sale exterioare, aşa cum a reţinut-o memoria mea.

Era o casă masivă, înzestrată eu un gard solid şi porţi masive de fier de culoare verde, care se alia situată chiar vizavi de poarta principală a Facultăţii de Medicină „Carol Davila". In pofida acestei proximităţi şi a atâtor nume de doctori purtate de străzile din jur, nu am urmat cariera de medie şi nu mi-a plăcut niciodată să practic o asemenea profesie. In mod mai mult ca sigur, aversiunea faţă de o eventuală carieră în domeniul medical se datora, între altele, şi frecventelor „descinderi’’ pe care le-am lăcut, de la cea mai fragedă vârstă, împreună cu prietenii, pe largile culoare ale Facultăţii, cu precădere la subsol, unde se alia sala de disecţie, care emana un groaznic miros de cadavre, de formol şi alte emanaţii respingătoare. Acolo am văzut, pentru prima dată, cu repulsie şi multă înfricoşare, fetuşi închişi în borcane de sticlă, cu figuri groteşti şi în tot felul de poziţii contorsionate. Ca o ironie, poate, ţinând seama de aversiunea mea faţă de profesia de medic, 20 sau 25 de ani mai târziu, aveam să mă număr printre cadrele facultăţii, devenind asistent universitar la Catedra de Sociologia Medicinei, ocazie eu care am scris, în colaborare cu titularul catedrei, prima mea carte.

Casa de vizavi de Facultatea de Medicină, unde am locuit peste 25 de ani, avea trei niveluri (subsol, parter şi etajul 1) şi arăta foarte bine, mai ales la exterior. Era însă extrem de friguroasă în interior, holurile, bucătăriile şi unele dependinţe nelîmd dotate cu parchet, ci cu ciment. Curtea imobilului era spaţioasă, având două perimetre mai largi, unul în faţă şi altul în spate, unite printr-un teren pietruit (cu piatră cubică!), mai îngust, mărginit pe de o parte de faţada imobilului (în dreapta), iar pe de altă parte de gardul terenului viran de alături (în stânga). In curtea din faţă creştea maiestuos un liliac milano/ cu Hori „bătute”, de culoare mov, minunat de graţioase şi parfumate atunci când era perioada înfloririi lui. în luna mai. Terenul frontal avea o parcelă pentru Hori, îngrădită cu piatră, dar nu îmi amintesc ca, în cursul anilor, vreunul dintre vecini să fi sădit acolo vreo floare sau vreo legumă. Curtea din faţă avea în dreapta un zid de piatră, dincolo de care se întindea curtea întinsă a unei familii vecine, Chirilă, sădită cu gutui şi caişi de ale căror fructe mari, galbene şi parfumate îmi amintesc încă şi astăzi.

Terenul (curtea) din faţă se prelungea până în spatele casei printr-o porţiune mai îngustă, dar lungă, trecând prin faţa intrărilor principale şi a celor din spatele parterului şi etajului unu. La rândul ei, curtea din spate, unde se afla o scară de fier care făcea legătura cu parterul, avea o suprafaţă mai largă, dar ticsită cu tot felul de vechituri. O parte a ei era ocupată de o magazie scundă, dar spaţioasă, în care dacă voiai să intri trebuia să stai aplecat. Era plină de sticle goale, borcane şi alte lucruri de prisos pe care foştii proprietari, domnul şi doamna Hortopan, nu se îndurau să le arunce. Alături era o veche maşină Ford, aproape ruginită, ridicată pe butuci de lemn, vândută ulterior. Tot în acest loc, foştii proprietari ai imobilului ţineau legat un superb câine lup alsacian, Lord, care a murit într-o iarnă din cauza frigului cumplit de afară. De asemenea, în această parte a curţii se afla o cişmea cu ţeava de plumb dedesubtul căreia se găsea un grătar de lemn. Gardul din spate, de lemn, era comun cu terenul altei familii, Ionescu, care avea o grădină plină de zarzări; atunci când înfloreau, răspândeau un parfum minunat, simţit pe toate străzile învecinate.

Noi ocupam la parter, care era mai înalt decât parterele altor case din cartier, două camere mari (un dormitor şi o sufragerie), plus o cămăruţă-dcbara, iar foştii proprietari fuseseră nevoiţi să se restrângă intr-o singură cameră în acelaşi apartament. Intr-una din camere - cea din faţă -, adică dormitorul, de lângă soţii Hortopan, stăteau părinţii noştri, camera din mijloc (aşa- zisa sufragerie), cca mai mare din apartament, era a noastră, a copiilor- pe care o împărţeam eu Mimi sora mamei, iar debaraua (de 3-4 metri pătraţi) era ocupată de Leuuţa. Dependinţele, de fapt bucătăria şi holurile de trecere, plus W.C.-ul de serviciu, cu excepţia cămării din bucătărie (aflată în folosinţa exclusivă a familiei Hortopan), erau folosite în comun cu foştii proprietari.

Dat fiind spaţiul restrâns, trăiam într-o oarecare promiscuitate. De pildă, noi, copiii, dormeam în acelaşi pat eu Mimi - sora mamei, mai marc cu 12 ani decât mine. Aceasta era nevoită să se îmbrace şi să se dezbrace în prezenţa noastră, care -- oricât am lî fost de mici , aveam totuşi oarecare imaginaţie.

*
La parterul imobilului locuise, câţiva ani, în calitate de chiriaşă a familiei Hortopan, prozatoarea de mare talent, apreciată şi lansată de Eugen Lovinescu la Zburătorul - Hortensia Papadat-Bengescu. Din câte ştiu, prozatorul şi criticul Ovid S. Crohmălniceanu este singurul din literatura română care a lacul referiri, în amintirile sale, la locuinţa din Cotroceni a celebrei scriitoare:

Pe Hortensia Papadat-Bengescu am cunoscut-o in toamna anului 1949. Pregăteam un curs despre ea şi voiam să o întreb unele lucruri, leronim Şerbu, care trecea des prin redacţia Contemporanului, mi-a mijlocit vizita şi am sunat într-o după-amiază la locuinţa romancierei din cartierul Cotroceni. Era o casă arătoasă cu parter înalt (subl. mea), către care urcai pe o scară de piatră. Am fost primit într-o sufragerie sumbră, cuprinzând puţine mobile, bătrâne şi urâte...(...)34.

Referinţa la înălţimea parterului şi la „bătrâneţea şi urâţenia” mobilelor îmi sună familiar. Acestea din urmă aparţineau, evident, proprietarilor imobilului, adieă domnului şi doamnei general Hortopan. Este interesant faptul că prozatoarea se mutase cu câteva luni înainte de a veni noi şi, din câte am înţeles, a plecat imediat după moartea soţului ei, mutându-se undeva pe strada Bărăţiei. Apoi, anticipând actul naţionalizării imobilului din Bulevardul Ardealului, familia Hortopan se mutase de la etajul I la parter, unde aveam să ne mutăm, la începutul anului 1950, şi noi, familia Rădulescu.

Copil fiind, am avut ocazia să răsfoiesc câteva file din unul sau două manuscrise râmase de pe urma celebrei scriitoare, dar fără să înţeleg semnificaţia acestor documente. Acestea, împreună cu câteva cărţi şi alte lucruri abandonate de prozatoare, au rămas în „grija” fostei sale femei de serviciu, Ana Marin, care locuia la subsolul imobilului şi care le-a folosit, probabil, în loc de lemne (aproape toate camerele imobilului aveau sobe pe lemne!) sau le-a comercializat, ori pur şi simplu i-a aruncat la gunoi. O pierdere grea pentru istoria literaturii române, dc care aveam să devin conştient mai târziu. Ţin minte şi astăzi că în holul de la subsolul imobilului se găsea abandonată o carte de dimensiuni uriaşe (cred că avea un metru şi jumătate lungime şi un metru lăţime!), din fosta bibliotecă a scriitoarei, care a dispărut cu timpul. Pe atunci, nu mă preocupau, ca acum, cărţile vechi şi n-anr fost interesat de conţinutul acestei cărţi, ci doar frapat de dimensiunile sale neobişnuite.

Camera din faţă, de pe latura de nord a parterului, ocupată de părinţii mei, era singura cameră care avea baie cu un cazan cc se putea încălzi cu lemne sau cu un arzător dotat cu butelie de aragaz. Săracii proprietari, îmi pare rău s-o spun, nici nu prea aveau nevoie de baie. Pentru nevoile de zi cu zi, domnul general folosea o ploscă, iar doamna general utiliza un W.C. de serviciu, de dimensiuni meschine (de circa un metru pătrat şi jumătate), dotat cu un robinet cu apă rece, folosit in comun cu Lenuţa şi sora mamei noastre. De apă caldă în apartament nici pomeneală. Doar în baia camerei locuite de părinţi se putea face locul, dar pentru că lemnele erau scumpe, se folosea în acest scop, de cele mai multe ori. butelia de aragaz. Făceam baie o dată pe săptămână, sâmbăta sau duminica, în celelalte zile ale săptămânii, cu excepţia părinţilor noştri, membrii familiei, cu precădere Mimi ori Lenuţa, foloseau apa rece dc la robinetul din bucătărie sau de la W.C.-ul doamnei general Hortopan. Atunci când rămâneam fără lemne, vara, sau acestea erau prea puţine, Lenuţa încălzea, de două sau de trei ori. apa în nişte oale mari, din al căror conţinut se serveau toţi membrii familiei, care făceau baie, pe rând, în ligheane, adeseori chiar în camerele unde locuiam. Deoarece nu îmi mai aminteam cum decurgeau lucrurile în fosta noastră casă din Dr. Lister, care avea toate dotările necesare, inclusiv încălzire centrală, acest mod de a face baie mi se părea firesc. La fel ca şi frigul persistent din apartament.

Apartamentul era extrem de friguros, iar W.C.-ul de serviciu, holul care ducea spre bucătărie şi bucătăria ca atare aveau ciment pe jos. Bucătăria comună servea, între altele, ca loc de luat masa şi adeseori ca salon, reunind membrii familiei (mai puţin pe tata) şi pe doamna general. Toate camerele din imobil erau înzestrate cu sobe de teracotă. Aprovizionarea cu lemne era o problemă dificilă, mai ales pentru noi, care nu aveam suficiente resurse pentru a le achiziţiona. Atunci când le aveam, era o adevărată sărbătoare, îmi amintesc, de pildă, că atunci când se lăcea focul în sufragerie, unde stăteam noi, copiii şi, o bună perioadă de timp, mătuşa noastră, stăteam ore întregi lipiţi de soba uriaşă de teracotă din alte vremuri, resimţind o plăcere şi un sentiment de confort greu de uitat.

La toate inconvenientele din apartament, dintre care nu pot uita cimentul friguros cu care era dotat culoarul care ducea la bucătărie şi la W.C.-ul de serviciu, se adăugau mirosul pestilenţial persistent emanat dc camera foştilor proprietari, mizeria lăsată de câinele doamnei general si alte neajunsuri, determinate, inevitabil, de convieţuirea în comun cu un fost veterinar şi soţia sa, mare iubitoare de animale.

Imi închipui ce sentimente de umilinţă îl încercau pe tata atunci când era nevoit să se confrunte cu toate aceste dezagremente, după ce o viaţă trăise în condiţii mai mult decât confortabile. Nu se plângea şi nu a dat nici cel mai mic semn că îi este dificil să se adapteze la noul mod de viaţă din perioada comunistă. Dar despre adevăratele sale sentimente faţă de schimbările drastice la care a fost supus în această perioadă, care coincide de fapt cu copilăria mea, n-am să ştiu niciodată.

Sorin M. Radulescu
Fragment din Amintiri din Cotroceni ale unui fiu de “burghezo-mosier”, Editura Vremea

Cumpara cartea Fragment din Amintiri din Cotroceni ale unui fiu de “burghezo-mosier”

30 Cătălin Pruteanu, Apusurile roşii din Cotroceni (http://jumalui. ro/vechiul-site/old-site/suplimentc/editie-dc colcctie/apusuri Ic-ro- sii-din-cotroceni-33878.html).
31 Tudor Arghezi, Cu bastonul prin Bucureşti, Bucureşti, Editura Minerva. 1972, p. 26.
32 Linia 84 avea unul din cele mai lungi trasee din Bucureşti, străbătând oraşul de la est spre vest pe o distanţă de circa 12 km şi trecând prin 5 din cele 6 sectoare ale Capitalei. Din acest motiv era o linie foarte bine cunoscută şi solicitată (...). Acest troleibuz a circulat pe următorul traseu: Bd. Muncii - Str. L. Pătrăşcanu - Str. Ci. Brâncuşi - Str. Baba Novac - Str. Dristoru/ui - Str. Delco Nouă - Str. Delea Veche - Str. Popa Nan - Bdul Republicii Bdul Gh. Gheorghiu- Dej - Bdul Dr. Petru Groza - Strada Carol Davila - Bdul Eroilor
- Şoseaua Panduri - Str. Răzoare-Drumul Taberei - Str. Valea ialomiţei, vezi Tram Club România (http://tramclub.org/vievvtopic. php?t= 118 7 5 & s i d 9 c f5 05 2 0c 9 d 6 d f7 c b b a 5 e 6 7 21883274e).
33.Suntem veniţi din anii '50, în ..Cotidianul.ro”, 13 ianuarie 2013 (http://in.cotidianul.ro/suntem-veniti-din-anii-50-204230/) şi Dorin- Liviu Bîtfoi, Aşa s-a născut omul nou. In România anilor 1950, Bucureşti. Editura Compania, 2012, p. 15-16 şi următoarele.
34 Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate. Bucureşti. Editura Humanitas. 2012. p. 77.

• Manastirea Antim
  Publicat in : Mitropolia Munteniei si Dobrogei
• Sfantul facator de minuni al Bucurestilor
  Publicat in : Credinta
• Manastirea Sfantul Sava si Academia Domneasca - Bucuresti
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: