Tot aşa cum copilul trebuie învăţat să îşi lege şireturile sau să meargă pe bicicletă, el trebuie învăţat şi cum să se raporteze la furie. Copilul are la dispoziţie două moduri de a-şi exprima furia: verbal şi comportamental. Fiecare dintre aceste căi poate fi, la rândul său, pozitivă sau negativă. Comportamental vorbind, copilul îşi poate exprima furia împingând, lovind, izbind, aruncând obiecte, trăgând de păr sau dându-se cu capul de perete. Evident, toate acestea sunt reacţii negative la furie. Pe de altă parte, ieşirea din încăpere, număratul cu voce tare până la o sută sau plecarea într-o scurtă plimbare sunt reacţii comportamentale mature faţă de furie, care îi îngăduie copilului să se liniştească şi să proceseze furia într-o manieră constructivă.
In sfera verbală, copilul poate striga, acuzându-i pe cei din jur, înjurând sau făcându-i în toate felurile - toate căi distructive de a-şi verbaliza furia. La polul opus, copilul responsabil îşi recunoaşte furia şi cere să i se dea ocazia de a discuta despre toate îngrijorările care au declanşat-o. Sarcina ta, ca părinte, este să îţi accepţi copilul aşa cum este el în momentul de faţă şi să îl ajuţi să progreseze spre căi mai constructive de a-şi gestiona furia.
Atunci când copilul ţipă la tine mânios, ascultă-1! Pune-i întrebări cu calm şi lasă-l să-şi exprime furia. Cu cât îi pui mai multe întrebări şi cu cât îl asculţi mai cu atenţie, cresc şansele ca tonul vocii sale să scadă. Concentrează-te asupra motivului pentru care copilul este furios, nu asupra modului său de a-şi exprima furia. Dacă el crede că i s-a făcut o nedreptate, furia nu va dispărea până ce nu va simţi că l-ai auzit şi i-ai înţeles nemulţumirea.
Te întrebi, poate: „Este bine să îi permit copilului să ţipe la mine?" Evident că ţipatul nu este tocmai calea potrivită de a-şi manifesta furia. Totuşi, pentru moment, vrei să afli ceea ce îl preocupă pe copilul tău. Puteţi discuta ulterior şi despre modurile mai sănătoase de exprimare a neliniştii. Unii dintre noi ne aşteptăm ca adolescenţii noştri să fie mai maturi decât noi înşine, îmi amintesc că odată, un adolescent a spus în timpul consilierii: „Tatăl meu ţipă la mine, spunându-mi să încetez să mai ţip la el." Atunci când părinţii spun lucruri de felul: „Nu vorbi tu cu mine aşa! Taci şi du-te în camera ta", ei nu fac decât să îngroape furia copilului undeva în adâncurile sufletului său.
Dacă părinţii nu aud nemulţumirile copilului şi nu caută să înţeleagă de ce simte el ceea ce simte, copilul îşi va interioriza mânia, care ulterior va răbufni în comportamentul său. Psihologii numesc acest comportament pasiv-agresiv. Privit din afară, copilul pare pasiv, însă în lăuntrul său furia se înteţeşte şi, mai devreme sau mai târziu, se va manifesta printr-un comportament agresiv, precum note mici la şcoală, consum de droguri, implicarea în relaţii sexuale, „uitatul" temei sau vreun alt comportament prin care copilul ştie că îşi va supăra părinţii. Dacă părinţii ar înţelege pericolul extrem al comportamentului pasiv-agresiv, ar face tot ce le stă în putinţă pentru a-şi asculta copiii atunci când sunt furioşi, pentru a da atenţia cuvenită problemelor lor, pentru a căuta să le înţeleagă şi să găsească o soluţie.
Nu sugerez nicidecum că părintele trebuie să facă mereu ceea ce îi cere copilul. Furia acestuia este de multe ori denaturată - altfel spus, este generată de ceva ce copilul percepe a fi rău, nicidecum de un rău efectiv. Ea este declanşată de dezamăgire, de o dorinţă neîmplinită, de un efort nerăsplătit sau de o proastă dispoziţie - niciuna dintre acestea neavând de-a face cu un lucru rău pe care i l-au făcut alţii. Poţi să îi sugerezi copilului să îşi pună două întrebări, pentru a stabili cât de validă este furia sa: „Ce rău s-a înfăptuit?" şi „Sunt sigur că am toate informaţiile despre cele petrecute?"
Atunci când copilul tău este furios, poţi să îi dai un sfat de bun simţ: să numere până la zece (sau până la o sută, în cazul copiilor mai mari) până ce i se domoleşte furia. Apoi, roagă-l să completeze propoziţia: „Sunt furios pentru că...". Thomas, în vârstă de şapte ani, era furios pentru că surioara lui mai mică, pe nume Kayla, îi mâzgălise toată tema. Iată răul săvârşit împotriva lui. Următorul pas este strângerea de informaţii. Oare a făcut-o intenţionat sau a fost un accident? Zâmbetul răutăcios de pe faţa
Kaylei, urmat de mărturisire, îţi dă de înţeles că fetiţa o făcuse intenţionat. Kayla şi-a cerut iertare de la Thomas şi, ca pedeapsă, i s-au luat cariocile pentru câteva zile.
Fiecare experienţă legată de furie îi dă părintelui ocazia să îl asiste pe copil pentru a trece cu bine de episodul respectiv, pentru a analiza problema şi a găsi o soluţie. De fiecare dată când se urmăresc aceste etape, copilul face un mic progres în ce priveşte verbalizarea furiei. Din nefericire, cum atât părinţii, cât şi copiii petrec tot mai mult timp în faţa ecranelor, multe dintre aceste oportunităţi de învăţare rămân nefructificate pentru că membrii familiei sunt prea ocupaţi şi prea distraşi pentru a analiza cauzele ce stau la baza acceselor lor de furie. Indrumarea şi exemplificarea din partea părinţilor este absolut necesară pentru a-i ajuta pe copii să se raporteze în mod responsabil la furie.
Fragment din cartea "Cresterea copiilor in era tehnologiei. Copii sociabili intr-o lume a ecranelor", Editura Casa Cartii
Cumpara cartea "Cresterea copiilor in era tehnologiei"
-
Bona trebuie sa aiba credinta
Publicat in : Editoriale -
Apara inocenta copilului tau
Publicat in : Editoriale -
Blocajul in educatie
Publicat in : Credinta -
Sfaturi duhovnicesti pentru parinti
Publicat in : Cum sa educam ortodox copilul
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.