Conceptele de „zonă psihologică roşie", respectiv „galbenă" şi „verde" pot fi privite de asemenea, pe bună dreptate, ca făcând parte dintre cele fundamentale. Aveţi de învăţat să vă raportaţi la ele stările emoţionale.

Prin „zonă verde" psihologii înţeleg un autocontrol ce vă permite să fiţi pe deplin responsabili în ce priveşte cuvintele şi faptele voastre şi să prevedeţi posibilele lor consecinţe. „Zona verde" e zona de linişte, de echilibru, de confort şi bunăvoinţă reciprocă.

Ţin să remarc că există cupluri conjugale în ale căror relaţii nu există deloc „zonă verde", fiindcă respectivii n-au avut grijă dinainte să cadă de acord cu privire la ce anume trebuie să facă pentru a prefera să petreacă timpul împreună decât separat, n-au stabilit cum vor petrece împreună serile şi cum vor împărţi îndatoririle legate de viaţa domestică şi de creşterea copiilor. Dacă „zona verde" practic lipseşte, mânia şi iritarea nu vor face decât să crească pe măsură ce trece timpul.

Intr-o perioadă neutră, liniştită, lipsită de conflicte, a vieţii trebuie formulat pentru voi înşivă cum trebuie să arate „zona voastră verde" - deoarece nu e un secret că atunci când copilul ajunge la un vârsta de un an, un an şi jumătate, mulţi soţi uită deja cât de bine se simţeau împreună nu demult, cu câtă tandreţe se îngrijeau unul de celălalt şi cum se străduiau să iasă din casă împreună.

In loc să vă fixaţi atenţia tot timpul asupra izbucnirilor de mânie greu controlabile, e mai util să vă gândiţi cum să lărgiţi zona „verde", zona de confort. Puteţi asculta o muzică bună înainte de a pleca în pripă la muncă, ori vă puteţi permite să beţi cafeaua în pat.

Agitaţia necontenită, senzaţia că nesfârşitele treburi ne înghit ca o gaură neagră, împiedică rămânerea noastră în „zona verde". De fiecare dată ni se pare: „în curând o să terminăm totul, o să ducem treburile la bun sfârşit, şi atunci o să trăim şi noi, în sfârşit, ca oamenii!" Problema este că percepem propria viaţă ca pe o ciornă de nimic, făcându-ne calculul naiv că într-o bună zi o s-o transcriem „pe curat", şi nădăjduim sincer că viaţa adevărată, „pe care o merităm", va începe de mâine, de luni sau, cel puţin, de la Anul Nou. Intre timp, „zona noastră verde" se tot micşorează, ca pielea de sagri, şi ne mânăm tot mai departe pe scara agresivităţii...

Trezindu-vă în „zona galbenă", încă vă mai daţi seama de instabilitatea stării voastre emoţionale, încă sunteţi capabili să vă abţineţi, chiar dacă vă acoperă deja valul mâniei. Gândiţi-vă: cu câtă uşurinţă puteţi determina punctul de ieşire din confortabila „zonă verde"? Sistemul vostru de avertizare funcţionează întotdeauna la timp? Vă daţi seama întotdeauna când începeţi vă pierdeţi calmul şi echilibrul?

In relaţiile dintre adulţi, sentimentul de ciudă şi senzaţia de părăsire se acumulează vreme îndelungată; de aceea, şi reacţia la ele poate fi foarte dură.

Trebuie neapărat să ştiţi „markerii" individuali care arată trecerea în zona emoţională „galbenă". Merită să observaţi cu atenţie felul în care vi se schimbă starea. E foarte important să-i daţi celuilalt de înţeles că se întâmplă cu voi ceva care nu e bun, dar pentru asta e nevoie de un acord prealabil, la care se ajunge numai în „zona verde". Dacă „zona verde" nu există deloc, nu se poate ajunge la vreun acord.

După cum spuneau Ilf şi Petrov, „salvarea celor ce se îneacă este lucrul mâinilor celor ce se îneacă". Această afirmaţie e pe deplin valabilă în viaţa conjugală. Nu încercaţi să purcedeţi la „clarificarea relaţiei" atunci când sunteţi într-o stare de enervare; aşteptaţi neapărat întoarcerea în „zona verde". Dacă vă pripiţi, riscaţi să vă treziţi imediat în cea „roşie". Principalul e, totuşi, ca toţi membrii familiei care vor participa la plănuita discuţie să fie de acord să recunoască drept neutru respectivul interval de timp - fiindcă voi îl puteţi crede favorabil întrucât aţi aşteptat toată ziua posibilitatea de a discuta şi v-aţi pregătit asiduu pentru discuţie, dar soţul, dimpotrivă, a avut cu totul alte griji. Nu trebuie să daţi uitării nici o asemenea posibilitate.

Aflarea în „zona roşie" înseamnă imposibilitatea de a ne controla comportamentul. Acţiunile noastre devin deplasate, iar noi înşine devenim „apucaţi". In starea aceasta nu veţi putea lua o hotărâre raţională. Tot ce aveţi de gând să spuneţi în momentul când daţi pe dinafară de enervare va fi orientat în mod inevitabil nu spre zidire, ci spre dărâmare.

Orice cuvinte ţâşnesc de pe limbă la mânie nu sunt adevăr, nu sunt ceva care poate să vă consolideze relaţia. Ţipetele jignitoare nu fac decât să agraveze înstrăinarea: se iscă un „vârtej negru", iar enervarea creşte.

In timpul izbucnirilor emoţionale nu trebuie să întreprindeţi nimic; trebuie să preferaţi tăcerea oricărei acţiuni, chiar dacă mânia, câteodată, parcă ne face pur şi simplu să explodăm, şi nu ne putem controla starea.

Durata tuturor acestor zone psihologice relative variază de la o persoană la alta. Cu adevărat, norocos este omul capabil să se menţină multă vreme în „zona galbenă"; totuşi, la oamenii înclinaţi spre mânie această stare de mijloc nu există: la început ei receptează cu calm şi îngăduinţă tot ce se întâmplă în jur, dar după aceea, pe neaşteptate şi pentru cei din jur, şi pentru ei înşişi, izbucnesc deodată în ţipete şi jigniri. Intr-un atare caz trebuie să observaţi cu atenţie şi fără părtinire dinamica izbucnirilor voastre.

Relaţiile cu copiii, mai ales dacă sunt mici, ne dau o excelentă posibilitate de a face această analiză. Toţi copiii visează ca părinţii lor să fie iubitori şi tandri, şi pentru a-şi împlini visul acesta sunt gata de multe lucruri: ei ne iartă cu uşurinţă greşelile şi sunt gata de conciliere. Din această perspectivă, legătura dintre soţi e mult mai fragilă: nu întâmplător tocmai relaţiile copii-părinţi devin mult mai frecvent „ventil" ce ne eliberează de emoţiile negative acumulate.

Totuşi, agresivitatea noastră, chiar dacă este stârnită de ceva, în nici un caz nu trebuie să fie orientată împotriva oamenilor celor mai apropiaţi, şi nici măcar greutăţile obiective din viaţă nu ne pot servi drept scuză. Mult mai productiv e să vă vărsaţi nervii pe sacul de box ori să vă duceţi în parcul cel mai apropiat ca să alergaţi.

Imi voi permite să vă amintesc proverbele de tristă faimă: „Scopul scuză mijloacele" şi „Când se taie pădurea, zboară aşchiile". Gândiţi-vă: chiar vreţi să vă călăuziţi în viaţa de familie după o astfel de „înţelepciune"?

Izbucnirea de mânie înseamnă nu numai ţipătul ce v-a scăpat fără să vreţi ori acţiuni spontane, necugetate, ci şi imposibilitatea de a le evalua imediat cu luciditate, imposibilitatea de a vă vedea „din afară". De obicei, mânia se potoleşte nu mai târziu de treizeci-patruzeci de minute. Este util să ţineţi minte acest lucru dacă sunteţi înclinaţi să vă mâniaţi pe copii. Merită să-i explicaţi lucrul acesta copilului, deoarece pentru el ţipătul mamei ţine la nesfârşit, întrucât copiii au cu totul altă relaţie cu timpul.

Se înţelege, despre aceasta puteţi discuta cu ei numai când vă aflaţi în „zona verde".

In general, eu recomand să discutaţi cu copiii toate evenimentele ai căror martori şi părtaşi devin aceştia - de pildă, să le explicaţi că mama se enervează uşor, că aşa e firea ei, iar tata, dacă a obosit şi este flămând, poate să mai şi ţipe. Copilul nu va ajunge curând să conştientizeze singur aceste adevăruri simple: o să mai treacă până
atunci vreo câţiva ani. Şcolarului i se poate spune: „în decembrie o să am foarte mult de lucru, aşa că pe mine ar fi. mai bine să mă lăsaţi în pace!" La această vârstă, copiii sunt absolut capabili să înţeleagă sensul unor astfel de avertismente.

Enervarea pe care o vărsăm asupra celor din jur este reorientată, de obicei, de la un alt obiect, care e mult mai capabil să vă întoarcă vorba. De pildă, în momentul respectiv sunteţi gata să vă faceţi praf şi pulbere soţul, însă, în mod inconştient, simţiţi că este mult mai puţin periculos să ţipaţi „la altă adresă". Ori aveţi, să zicem, probleme serioase la muncă, dar iată că pe jos sunt împrăştiate jucăriile, şi mânia e vărsată asupra copilului.

Trebuie să urmăriţi cu stăruinţă aceste „redirecţionări" şi, corectându-vă comportamentul, să le explicaţi ceea ce se petrece copiilor. Vă puteţi ilustra spusele printr-o temă de basm ori puteţi compara cele întâmplate cu o situaţie binecunoscută de toţi copiii, cum ar fi: „Şi tu te cerţi câteodată cu prietenii la grădiniţă, nu? Uite că şi noi ne-am certat cu prietenii noştri. Iartă-ne, ne-am înfierbântat; iar cu prietenii o să ne împăcăm neapărat!"

Mânia pe care o simţim faţă de copii şi mânia pe care o simţim faţă de soţ/soţie au naturi diferite, le sunt inerente tonalităţi diferite, deşi „joacă în aceeaşi echipă". Ele se întăresc, se susţin reciproc, şi rareori sunt concurente. Intre scopurile şi capcanele lor pot exista deosebiri semnificative, ele se infiltrează în mod diferit în conştientul nostru.

Rezultat direct al afectării relaţiei conjugale de către mânie sunt microfisurile, care la început nu sunt greu de reparat. Totuşi, dacă nu dăm atenţia cuvenită problemei apărute şi nu luăm la timp măsuri eficace, mânia vă poate distruge, fără îndoială, familia.

Soţii care lucrează sunt influenţaţi de factorii intrafamiliali şi extrafamiliali în mod diferit de cei care nu lucrează. De pildă, mama care rămâne acasă este apăsată, de obicei, de izolarea socială, de lipsa contactelor obişnuite şi de rutina gospodărească, ce îi prefac viaţa într-o nesfârşită „zi a marmotei"1. Factorii externi îl vor pune la încercare, mai degrabă, pe tatăl care merge la serviciu - dar şi acesta poate fi influenţat în mod negativ de proasta dispoziţie a soţiei şi de înfăţişarea ei neîngrijită.

Şi totuşi, cauzele fundamentale ale mâniei noastre se ascund, cel mai frecvent, tocmai în relaţiile intrafamiliale. Le vom enumera doar pe câteva dintre acestea: problemele de sănătate, insuficienta înţelegere reciprocă dintre părinţi cu privire la probleme esenţiale, diferendele financiare, imposibilitatea de a petrece timp împreună, insuficienta atenţie din partea soţului/soţiei, oboseala şi deficitul cronic de somn, gălăgia şi dezordinea făcute de copii, lipsa corespondenţei dintre rezultatele obţinute şi aşteptările exagerate, „criza vârstei de mijloc".

Bineînţeles, această listă este departe de a fi completă. Cu toţii ne ciocnim zilnic de nenumăraţi factori de acest gen, şi problema e doar aceasta: întotdeauna este justificată reacţia noastră furtunoasă la fiecare dintre ei?

In sine, atitudinea lucidă, critică, faţă de coliziunile stresante poate, fără îndoială, să reducă numărul şi intensitatea izbucnirilor noastre mânioase. Aşa e omul: reflectând şi discutând cu cineva situaţia conflictuală, scapă, în general, de mânie, redirecţionând în altă albie prisosul de emoţii. Trebuie avut însă în vedere: lipsa dorinţei unuia dintre soţi de a discuta problemele familiale este doar partea de deasupra a aisbergului. Cel mai degrabă, el pur şi simplu nu vrea să vorbească, ci evită, din anumite motive, dialogul. Nu este exclus ca în familia unde a crescut orice discuţii să se fi încheiat, inevitabil, prin ţipete şi ocări. Câteodată, pentru a distruge acest stereotip, este nevoie de mulţi ani şi de multă răbdare din partea unui partener iubitor. Celor interesaţi de aceste probleme le pot recomanda lucrarea Psihoterapia familiei a Virginiei Satir.

Cum să ne luptăm cu izbucnirile de enervare îndreptate asupra copiilor? In această privinţă nu există - şi nici nu au cum să existe - prescripţii generale. Dacă e vorba despre un copil de şapte-opt ani, a conta pe o reacţie absolut adecvată din partea lui înseamnă a vă amăgi cu iluzii irealizabile. Preşcolarii, îndeobşte, nu pot răspunde pentru manifestările lor emoţionale - prin urmare, nu avem dreptul să le cerem lucrul acesta.

Dacă înţelegem că copilul nu poate deveni vesel - sau, dimpotrivă, concentrat - la comandă, dacă vom trata oscilaţiile lui de dispoziţie sufletească aşa cum tratăm capriciile vremii, care nu sunt sub stăpânirea noastră, ne va fi mult mai uşor să le acceptăm. Adulţii, mai ales când au obosit după o zi de muncă, pot fi enervaţi de îndărătnicia şi de smiorcăielile copilului, ale căror cauze nu le pot nicidecum pricepe. Atunci când copilul se manifestă într-un mod neaşteptat şi nedorit de părinţi, aceştia încep, adeseori, să îşi iasă din fire. Păi cum: îi citim cărţi bune, îl hrănim la timp cu mâncare gustoasă şi sănătoasă, îi cumpărăm haine trainice şi frumoase, îl ducem regulat la tot felul de activităţi care îl ajută să se dezvolte, dar uite că nu-l putem influenţa aşa cum trebuie!

Părinţii încearcă să-şi influenţeze copiii, însă aceste încercări rămân de obicei sterile; în consecinţă, la adulţi apar senzaţia de neputinţă şi pustietatea sufletească.

Vinovată pentru toate este perspectiva greşită potrivit căreia un părinte bun îşi poate aduce în orice moment odrasla pe calea dreaptă. Această idee era justificată - şi chiar atunci numai parţial - acum două sute de ani, când nimănui nici nu-i trecea prin cap să le dea copiilor atâta atenţie cât le dăm noi acum. Situaţia creată în vremea noastră, când în familie creşte doar un copil sau - dă, Doamne! - doi, nu se compară cu cea dinainte. Acum, copilul e buricul pământului, centrul universului, ridicat pe tron prin însuşi faptul naşterii sale! In jurul lui, ca planetele în jurul Soarelui, se învârt toţi membrii adulţi ai familiei. Păi cum: în el au fost puse atâtea nădejdi, pe el s-au cheltuit atâtea forţe şi atâţia bani! Tocmai epoca noastră a dat naştere unei mase de „superidei" foarte noi privitoare la educarea copilului, care n-au trecut proba aplicării în practică.

De fapt, nici pe departe nu e posibil întotdeauna să-i influenţezi pe copii, şi în cazul dat „punem în funcţiune" mânia ca pe unul dintre paliativele cele mai accesibile. Totuşi, trebuie oricum să controlaţi situaţia şi să încercaţi să o influenţaţi în mod pozitiv. Celor care doresc să se familiarizeze mai îndeaproape cu această temă le recomand excelenta carte Mânia îţi distruge copiii a lui Ross Campbell.

Copilul în stare de isterie este practic imposibil de influenţat, fiindcă el se află în propria „zonă roşie". In asemenea clipe, unii copii nu aud absolut nimic, şi părinţilor nu le rămâne decât să aştepte încheierea crizei isterice.

Trebuie stabilit cu precizie ce factori au influenţă - în primul rând - asupra voastră, şi care au influenţă asupra copilului. Dacă voi, de exemplu, aţi dormit mai puţin de şapte ore sau v-aţi certat cu proprii părinţi, e mult mai uşor să fiţi scoşi din starea de echilibru sufletesc. In atare caz, vă veţi enerva din orice. Trebuie să determinaţi care sunt „trăgacele" a căror apăsare vă aruncă imediat în „zona de mânie".

Simţind că sunteţi gata să vă pierdeţi controlul, daţi-i de ştire copilului despre intenţiile voastre: „Dacă nu încetezi imediat, să ştii că te ating!" O parte a înfierbântării voastre se va duce, inevitabil, în cuvinte, iar după câteva repetări ale situaţiei copiii încep să vă împrumute strategia şi să o folosească în timpul conflictelor cu fraţii, surorile şi tovarăşii de vârstă. Ulterior, această deprindere le va fi de un folos considerabil.

Merită atenţie şi metoda consecinţelor logice: „Dacă acum nu faci cutare lucru, să ştii că..." Această metodă poate fi utilizată în „zona verde" sau la apropierea de cea „galbenă"; dacă recurgeţi, totuşi, la ea atunci când clocotiţi deja, „să ştii că..."-ul vostru va fi, cel mai degrabă, disproporţionat faţă de greşeala copilului: „Nu te mai uiţi la desene niciodată!", „Nu te mai duci la bunica!", „Nu te mai duci la ziua de naştere a prietenului!"...

Părinţii care nu se pricep să reorienteze comportamentul copilului înăspresc de fiecare dată măsura punitivă; totuşi, mai devreme sau mai târziu până şi dozele masive de „doctorie" încetează să aibă efect. Copilul vede părintele aprins de mânie, care încearcă să-i spună ceva, dar el nu ascultă ceea ce-i spui când eşti „incendiat" - nici toţi adulţii nu sunt în stare să facă asta. Aduceţi-vă aminte cum reacţionaţi voi înşivă la ţipete şi ocări!

In cazul dat nu poate fi vorba de vreo influenţă pozitivă: copilul pur şi simplu încetează să recepteze informaţia care vine. In faţa lui se află un adult de trei ori mai înalt decât el, care, nu se ştie de ce, răcneşte cu înverşunare. Din punctul de vedere al copilului, adultul respectiv este înfricoşător şi respingător, pe când nouă ni se pare că în felul acesta ne educăm copiii. Aceasta este însă o rătăcire periculoasă: în asemenea clipe, copilul învaţă doar să îşi verse mânia, şi nimic mai mult. Aplicând asemenea metode în practica noastră pedagogică, pierdem dreptul moral de a-i spune copilului: „Nu ţipa!" atunci când se ceartă cu fratele, cu sora sau cu tovarăşii de joacă.

Chiar dacă am avut o izbucnire nervoasă, ne rămâne posibilitatea de a reveni în „zona verde", spunându-i copilului: „N-am vrut să ţip aşa la tine - doar ştii că în familia noastră nu se acceptă asta! Te rog să mă ierţi!"

Este util să privim mânia ca pe ceva care s-a abătut pe neaşteptate asupra noastră, dar care nu ne stă deloc în fire. Caracterizaţi-vă starea la modul următor: „m-au apucat năbădăile", „mi-am pierdut controlul", „mi-a sărit ţandăra"...

Chiar dacă vă sunt caracteristice desele izbucniri emoţionale, nu trebuie să vă înstrăinaţi de copii. Trăind sentimentul vinovăţiei, părinţii încep câteodată să îi evite, încetează să se mai joace şi să se mai plimbe cu ei, temându-se că iarăşi o să-i „apuce". Distanţarea le pare a fi ieşirea cea mai bună din situaţie, dar în memoria copiilor se consolidează în primul rând experienţa pozitivă a comunicării cu adulţii: nu când mama a ţipat la el, ci când l-a mângâiat şi a fost tandră cu el.

Ecaterina Burmistrova

Enervarea, Editura Sophia

Cumpara cartea "Enervarea"

 

Note:

1 „Ziua marmotei" (Groundhog Day) - comedie fantastică a regizorului american Harold Ramis, în care personajul principal se trezeşte într-o „buclă" a timpului din care nu poate ieşi: ziua următoare pur şi simplu nu mai vine (n. a.).

 

• Sfintii stiu necazurile oamenilor...
  Publicat in : Religie
• Necazurile
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti