Telefonul sună pe neaşteptate. Era du- pă-amiaza, târziu. O după-amiază de iarnă. Am ridicat receptorul şi am auzit o voce feminină: „Sunt mama lui Dimitris... pe care l-aţi avut elev în al doilea an de liceu, vă amintiţi de el?" „Bineînţeles că-mi amintesc", i-am răspuns. Un tânăr neliniştit, cu întrebări în cascadă, şi în clasă, şi în afara ei. Pe atunci, în clasa aceea (în al doilea an de liceu), se zbuciuma foarte mult. Se lupta să-şi pună în ordine vacarmul gândurilor şi al aşteptărilor legate de viitor. întotdeauna am crezut că Dimitris avea dinamism din belşug; folosindu-l pozitiv, ar fi putut reuşi multe în viaţă. Eu îi reproşam doar stresul continuu la lecţii. Acum mama mă informa la telefon despre evoluţia sa de până în acea zi; era student la medicină şi a adăugat că pricina telefonului a fost brusca schimbare în rău a fiului ei. Devenise nepoliticos, se îmbrăca cu haine scumpe şi deseori nu dormea acasă. Aşadar, mă ruga să fac ceva pentru Dimitris. Era o situaţie dificilă. I-am promis că o să încerc să iau legătura cu el
cu condiţia să mi se acorde dintru început încredere deplină.

Am aflat telefonul unui coleg al lui Dimitris din anii de şcoală, l-am sunat, întrebându-l ce face Dimitris şi cerându-i numărul lui de telefon. Mi l-a dat şi l-am sunat pe Dimitris. A fost surprins că luam legătura cu el după atâţia ani, s-a bucurat şi apoi mi-a spus: „M-aţi sunat la momentul potrivit." „De ce, Dimitris, ce se întâmplă?" „Astfel de lucruri nu se discută la telefon", mi-a răspuns şi a adăugat: „Ar trebui să ne întâlnim într-o zi şi să stăm de vorbă de aproape." „Aşadar, când poţi?", l-am întrebat. „Duminică puteţi?" Am hotărât să ne întâlnim în duminica următoare, la şase după-amiază.

Dimitris a venit la timp. Ne-am aşezat în biroul meu şi i-am cerut să-mi povestească ce s-a petrecut cu studiile sale din momentul în care, după terminarea şcolii, am încetat să ne vedem. Dăduse examen şi nu intrase la medicină, ci la Facultatea de Fizică din oraşul Patra. Mama sa însă insista că trebuie să dea din nou la Facultatea de Medicină. A doua oară a intrat la Facultatea de Medicină din Thessalonic. Mama însă stăruia să se transfere la Facultatea de Medicină din Atena. „Am petrecut doi ani minunaţi în Patra şi Thessalonic pe care n-o să-i uit. Vedeţi, eram departe de casă şi nu auzeam zilnic: «Dimitris, fă asta, Dimitris, fă aia!» Din păcate, m-au convins să mă întorc la Atena.

Acum sunt iar împreună cu ai mei şi nu mai suport. Astfel că plec şi eu de multe ori de acasă şi merg să stau Ia prieteni sau prietene. Acum, că tot veni vorba, câteva seri ie-am petrecut pe o bancă prin parcuri/' „Şi nu ţi-ai amintit, Dimitris, că şi eu am o bancă, aici în faţa casei, şi că puteai veni să-mi baţi la uşă?", l-am întrebat. „Aveţi dreptate, nu mi-a trecut prin minte. Insă de ce, domnule profesor, mi-aţi cerut să vă spun atâtea detalii?", mi-a replicat brusc Dimitris. „Pentru că te iubesc, Dimitris", i-am răspuns. „Şi ce este iubirea?", se întoarce şi mă întreabă din senin. „Nu ştii, Dimitris, ce este iubirea?" „Nu, domnule profesor, nimeni nu mi-a spus niciodată ce este iubirea. Dar nici n-am simţit-o niciodată din partea cuiva. Nici din partea părinţilor. Nu am avut parte decât de sfaturi şi interdicţii. M-au constrâns întruna. «Citeşte, învaţă», îmi spuneau, «noi muncim pentru tine şi fratele tău, de aceea trebuie să înveţi şi să ne asculţi.»" „Iubirea înseamnă, Dimitris, a sta aici, în acest moment, şi a-mi încredinţa lucruri care ar trebui să ne bucure şi în acelaşi timp să ne facă pe noi, pe toţi, să plângem." „Acum mă încurcaţi şi mai tare", a mărturisit Dimitris.

Discuţia a continuat, învârtindu-se mai ales în jurul felului în care ar fi putut să-i ţină departe pe ai săi şi să-şi continue viaţa cu mai multă bucurie şi încredere în sine. Se făcuse deja unsprezece. La un moment dat ne-am hotărât să punem punct şi să continuăm discuţia altă dată. Era gata şi masa de seară. Nici n-am apucat bine să-l invit, că Dimitris s-a aşezat la masă. Simţea căldura care-i lipsise. După masă, în timp ce-l însoţeam spre ieşire, s-a întors şi mi-a spus un „Mulţumesc!", pe care l-am simţit ieşind din străfundul său, „din rărunchii sufletului", şi a luat-o la picior. După ce se făcu nevăzut în întuneric, am intrat în casă şi m-am grăbit s-o sun pe mama sa. „Aveţi încredere în mine?". „Deplină", mi-a răspuns. „Dimitris vine acasă, îmi faceţi o favoare?" „Da, bineînţeles!", îmi răspunse mama lui Dimitris plină de nerăbdare. „Când va intra în casă, o să-mi faceţi pe plac şi o să-i zâmbiţi un pic, arătându-i dragostea dumneavoastră? Pentru că mi-a mărturisit că încă n-a simţit căldura dumneavoastră." „Ah, sufleţelul meu!", a fost singurul ei răspuns. „Acum spuneţi asta? E un pic cam târziu. Cuvântul acesta trebuia să-l fi rostit în urmă cu mulţi ani", i-am zis.

Inchizând telefonul, m-am întrebat oare unde trebuie să căutăm ethosul libertăţii la omul contemporan...

Fragment din cartea "Cum sa ne apropiem adolescentii. Intamplari din viata unui profesor de religie", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa ne apropiem adolescentii. Intamplari din viata unui profesor de religie"

• Iubirea ingereasca
  Publicat in : Editoriale
• Iubirea fata de Dumnezeu
  Publicat in : Morala
• Iubirea care trece dincolo de viata
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: