Mi-a rămas vie, în memoria inimii, întâlnirea cu cel care avea să fie Părintele meu duhovnicesc.
Eram la vârsta când mă consideram „atotcunoscător” și capabil să mut din loc toți munții, de unul singur.
La un moment dat a picat, ca un trăznet, întrebarea Părintelui: „Voi de când nu v-ați mai spovedit?”.
Aceeași întrebare îndrăznesc s-o adresez celor care și-au asumat răspunderea de a ne „conduce”, la toate nivelele, tuturor celor „aleși” să ia decizii în numele și pentru binele nostru:
Dumneavoastră, stimați domni, de când nu v-ați mai spovedit?
Cel mai frecvent răspuns, al celor „descălecați” pe „meleagurile” politicii, și nu numai, îl știm foarte bine: „Am acceptat funcția ca pe o provocare...!”.
Ce înseamnă de fapt a asuma ceva ca pe o „provocare”?
Înseamnă să crezi că, deși lipsit de experiență, incompetent sau chiar „rău intenționat” fiind, nu vei da socoteală pentru faptul că te joci cu propriul destin, ba mai mult, cu destinul altor persoane, familii, comunități sau al unui neam întreg.
Viața adevărată începe în momentul în care omul are puterea să dea afară tot ceea ce ascunde: sentimente, gânduri și fapte.
Și, în același timp, atunci când dă dovadă de ascultare, adică asumă în mod responsabil canonul pe care Părintele duhovnicesc i-l dă, ca un „medicament”, pentru vindecarea sufletului, a minții și a trupului, cu făgăduința personală de a nu mai păcătui.
Această binecuvântată clipă înseamnă „luminarea minții” prin harul lui Dumnezeu, momentul în care realizezi cât de „rătăcit” ai fost o mare parte a vieții.
Dumnezeu a spus că vom da socoteală pentru fiecare cuvânt pe care l-am rostit. Asta înseamnă că Dumnezeu vede tot, până în adâncul inimilor noastre.
Dumnezeu nu „doarme”, nici nu privește „idiferent” la „spectacolul lumii”, în care nedreptatea, minciuna și tot ceea ce este rău par să-și facă de cap, luând peste picior Adevărul, Binele, Dreptatea...
Și uite așa, unii semeni prind „curaj”, amăgiți fiind de gândul lor nebunesc, care le „șoptește” că nimeni și nimic nu-i va „atinge” în această lume, iar alții chiar au impresia că deciziile și faptele lor sunt spre binele aproapelui.
Sfinții Părinți ne aduc aminte că toți murim și nimeni nu va scăpa de judecata lui Dumnezeu, care începe încă de aici, din această lume.
Asta înseamnă că vom fi judecați după starea în care am fost găsiți, atunci când Dumnezeu ne va „cerceta”, adică ori în păcate, ori în duhul pocăinței.
De aceea, cel mai important lucru este ca ceasul morții să ne afle luptând împreună cu Mântuitorul Iisus, nu împotriva Lui și împotriva neamului.
Istoria umanității a reținut suficiente cazuri de oameni care s-au împotrivit lui Dumnezeu și care au crezut că-L pot „birui”, pentru ca, în cele din urmă, să moară toți în dizgrație.
Unul dintre aceștia a fost împăratul Iulian Apostatul, nepotul lui Constantin cel Mare - primului împărat creștin.
Iulian a fost botezat şi crescut creştineşte dar, pentru că s-a lepădat de Hristos și s-a opus creştinismului, a rămas în memoria omenirii ca un „apostat”.
Se zice că îşi lăsase barbă şi purta o mantie de filosof, însă nu din convingere, ci din ură față de creștinism. În felul acesta încerca să arate tuturor că poți fi „virtuos” fără a fi creștin.
Iulian Apostatul ştia că Mântuitorul Iisus, pe care îl numea „Galileanul” şi „profet mincinos”, a spus că din templul iudeilor nu va rămâne piatră pe piatră. Însă, atunci când a încercat să-l rezidească, flăcări au ieșit din pământ, gonind lucrătorii.
După ce a întreprins un război împotriva perşilor a pierit într-un mod mizerabil, ultimele lui cuvintele fiind: „Ai învins Galileene!”.
De aceea, cei care declară că „slujesc” binelui și intereselor unei comunități sau a unui neam, ar trebui să-și pună sincer întrebarea: de partea cui sunt în această clipă, a lui Dumnezeu Biruitorul sau a mamonei - vrăjmașul lui Dumnezeu și al oamenilor?
Să ne aducem aminte de cuvintele pe care Hristos i le-a adresat lui Iuda, cuvinte valabile până astăzi:
„Iuda, cu sărutare vinzi pe Fiul Omului? [...] Şi către arhiereii, către căpeteniile templului şi către bătrânii care veniseră asupra Lui, Iisus a zis: Ca la un tâlhar aţi ieşit, cu săbii şi cu toiege. În toate zilele fiind cu voi în templu, n-aţi întins mâinile asupra Mea. Dar acesta este ceasul vostru şi stăpânirea întunericului” (Luca 22, 48-53).
Este lesne de înțeles că, ceea ce se întâmplă acum în întreaga lume, e de fapt lupta pe care răul a dezlănțuit-o împotriva Binelui, în mod fățiș, prin „acoliții” lui.
Dumnezeu îngăduie toate aceste încercări pentru a ne smeri și pentru a ne întoarce spre El, ca la un Părinte iubitor, lepădând toate răutățile noastre.
Dacă ne-am pocăi sincer și ne-am strădui să nu mai păcătuim, atunci, în clipa imediat următoare, întreg pământul ar deveni Rai, iar răul nu ar mai avea nici o putere asupra noastră.
Încă mai este vreme, încă nu e prea târziu, pentru a ne veni în fire și a ne comporta ca niște oameni normali, inclusiv pentru „mai marii” acestei lumi trecătoare.
Rămâne întrebarea: Vrem sincer să renunțăm la viciile noastre și, în același timp, știm cu adevărat pentru ce și cum să o facem?
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.