In creştinism, şi cerşetorul este frumos; dacă nu m-aş teme de supralicitare, aş îndrăzni să spun chiar că-i cel mai frumos. Atunci când este cu adevărat cerşetor şi mai ales un adevărat creştin. Aş putea merge chiar mai departe şi să afirm că nu există adevărat creştin fără să fie şi cerşetor; şi în,că esenţial. Dar nu vreau să deviem şi să eşuăm în metafizică. Eu voiam să-mi amintesc de cerşetorul nostru cel de toate zilele, de mântuitorul nostru, căci fără el nu ne-am putea mântui. O lume din care ar lipsi el nu ar mai avea nicio şansă; a doua zi, s-ar sinucide în masă. Ceea ce salvează viaţa cuiva şi chiar sufletul este amintirea momentului dumnezeiesc de frumos în care am miluit prima oară pe cineva; în clipa aceea, am fost ca Dumnezeu, fiindcă numai El poate milui cu adevărat şi de aceea este şi cel mai fericit (Fapte 20, 35). Cerşetorul de care-mi aduc aici aminte, cel din vremurile bune, era foarte inteligent; a primi este o ştiinţă supremă, cu mult mai nuanţată decât gestul, cel mai adesea mecanic, al lui a da. Căci dacă nu ştii să primeşti o dată, nu mai primeşti niciodată. A cerşi este suprema artă; e un cult.

Interesant este că primul om care a apărut în universul singuratic al copilăriei mele (părinţii şi fraţii nu sunt sesizaţi ca oameni, ci altceva, nenumit şi nedefinit) a fost tocmai el; şi pădurarul. Erau singurele fiinţe omeneşti care se abăteau prin ţinutul acela de la marginea lumii şi m-au impresionat atât de puternic, încât i-am omologat pe toţi ceilalţi, mulţimi nenumărate, raportându-i la acel om originar, omul-etalon, din zorii înţelegerii primare.

Era înalt şi ciolănos, cu o faţă tăiată ca într-o stâncă din cremene roşie, cu o voce baritonală, plină de o undă mistică pe care am căutat-o prin toată lumea, dar pereche nu i-am aflat încă. Vorbirea lui, măsurată şi smerită, suna ca o psalmodie din catacombele protocreştine şi nimeni nu spunea „Tatăl nostru” frumos ca el.

Ceea ce mi s-a întipărit pentru veşnicie în memoria abisală este felul în care îşi facea cruce. O mână gigantică descria o geometrie precisă din care rezulta o cruce imensă, care-l depăşea cu mult. Aceea era de fapt adevărata cruce umană; cum ar putea să fie răstignit omul pe o cruce mică?

Cel mai absurd (ca să nu spun stupid) gest creştin este crucea-bijuterie. Crucea originară îl depăşea cu mult pe Iisus, dovadă că, după câţiva paşi, L-a strivit sub ea; a fost nevoie de un zdrahon ca Simon Cirineul, care tocmai lăsase plugul din mâini şi se întorcea acasă, să treacă pe acolo şi să-şi pună umărul sub povara creştină. Dacă abia împreună, Dumnezeu şi omul, au ridicat-o până la locul numit Golgotha, cum oare vom bagateliza noi semnul teribil al condiţiei divino-umane?

Odată, l-am văzut dormind pe un deluleţ într-o adiere de vânt primăvăratic, întins pe spate, cu palmele sub cap. Semăna perfect cu o troiţă răsturnată; părea întins de bunăvoie pe crucea celor patru puncte cardinale, cu mult mai impresionant decât „Răstignirea” lui Salvador Dali pe care am descoperit-o mai târziu, într-un muzeu somptuos din vestul Europei.

Şi astăzi regret că, în loc să fi fost preot, ajunsese cerşetor; desigur, nu-i puţin lucru, dar vocea l-ar fi recomandat irevocabil către hieratic.

Pretextul cu ajutorul căruia se introducea în curtea gospodarului era o bucată de sare tăiată dintr-un munte din apropiere şi pe care o scotea din adâncul unei traiste din păr de capră, cu multa precauţie, ca pe o marfa rară. Noi aveam bolovani mari şi grei aduşi cu carul tras de boi uriaşi, dar mie mi se părea că bucata aceea avea cu totul alte karate şi tare aş fi vrut s-o oprim, însă tata ştia că povestea cu sarea nu era decât un truc şi i-o lăsa acolo, în sacul lui de cerşetor, spre a-i fi de folos şi la alte case. între timp, mama facea „proscomidia”, adică aşeza pe o măsuţă rotundă şi joasă o mămăligă aburindă, înconjurată de mari cantităţi de mâncare - legume, zarzavaturi, brânzeturi etc.

Urma jertfa propriu-zisă, pe care el o oficia cu un calm şi o ştiinţă uluitoare, iar eu priveam în extaz cum se mistuiau acele grămezi de bucate într-un ritm constant şi inexorabil.

Ceea ce mă fascina până la perplexitate era faptul că, indiferent de câtă mâncare consuma, rămânea parcă la fel de flămând, adică oricând disponibil s-o ia de la cap.

Tocmai ne citise tata cu o seară mai devreme din „Pateric” un pasaj ce-mi rămăsese înfipt în minte ca un ghimpe: „Odată, au întrebat ucenicii pe Avva Ishirion: unul mănâncă puţin şi se satură, iar altul mănâncă mult şi nu se satură; care, dar, dintre cei doi posteşte? Răspuns-a bătrânul: cel ce mănâncă mult şi nu se satură.” Acum aveam în faţă icoana vie a unui post necontenit, fiindcă nimeni nu-l văzuse sătul pe Stanciu de-a lungul existenţei lui etern înfometate. Mie, după un timp, mi se făcea o foame cumplită, dar pentru nimic în lume nu aş fi ratat spectacolul magnific la care asistam gratis. In gura acestui om, hrana jubila, era exact la locul ei, era starea cea mai firească posibil; cred că şi ea era fericită de o aşa întâlnire. Odată, în timpul unei asemenea gargantueşti săvârşiri, a venit pădurarul şi, dând cu ochii de el, îl întrebă:

- Ce faci, Stanciule, mănânci?

- Ei, iacă, iau şi eu o frunzuială.

Aluzia era clară, dar, la sărăcia noastră, un asemenea cerşetor de lux ne depăşea infinit şi mama nu ar mai fi reuşit să-i umple iar masa pe care el o limpezise ca-n filmele cu desene animate. In tot cazul, omul nu era un exemplar obişnuit, era o raritate, iar eu îl iubeam enorm şi aş fi răbdat bucuros o săptămână, numai să-l văd mâncând aşa de frust.

Aceasta era meseria lui esenţială şi oficia cu toată iscusinţa şi talentul. El venise în lume să consume darul. Când înţelegea bine că limita era clară, se ridica încet, se închina frumos şi pecetluia festinul cu un „bogdaproste” sonor şi hotărât, punea bucata de sare la loc şi, luându-şi rămas-bun, luneca încet pe cărarea ce curgea şerpuind printre fagi seculari către satul lui natal. Ascuns după colţul casei, îl urmăream cu o tristeţe copleşitoare cum se pierdea dincolo de zarea iubirii mele pentru fiinţa lui atât de singulară. Căci dacă mulţi m-au învăţat cum să fiu mai presus de limitele omeneşti, de la el am învăţat cât de straşnic lucru este să fii doar om.

Pe cei care ar fi îndrăznit să-l ia în batjocură îi reprima cu o inteligenţă fulgerătoare; doi miliţieni, veniţi de curând în sat de prin părţile câmpului, neştiindu-l nici pe Stanciu, nici inteligenţa munteanului, au vrut să-l umilească, ducându-l din urmă la postul de miliţie, acuzându-l că face trafic ilicit cu sare. Pe drum, îl întâlneşte, în situaţia dată, un creştin şi, văzându-l cu potera după el (unul dintre miliţieni îi făcuse cu ochiul, iar creştinul înţelesese îndată că-i vorba de-o glumă), îl întreabă:

- Da’ ce faci, Stanciule, te-au arestat?

- Ba, duc şi eu proştii ăştia până la post că se vede treaba că au rătăcit drumul.

Bieţii oameni s-au dumirit pe loc cu cine aveau de-a face şi, de atunci, l-au privit, ca şi noi, cu respect şi cu teamă. Stanciu era, cu adevărat, singurul suveran. In primăverile timpurii, dormea pe feţe cu soare, cu nebpsita-i traistă sub cap, la sânul mamei-natură, fără griji, dar mai ales fără datorii. Fiind atât de sărac, nici păcatul nu-l prea curta. Nimeni nu l-a văzut beat şi nu l-a auzit înjurând; viaţa i-a fost o finie dreaptă şi artă pură.

A murit bătrân, dar nu îmbătrâpit; un fior a trecut prin rărunchii satului, mai mişcat ca atunci când ar fi murit un alt om, oricât de important. Fără să-şi explice, oamenii au înregistrat fenomenul la dimensiunile lui reale; demnitatea de a fi cerşetorul satului se dobândeşte foarte greu, şi mai respectat ca el nu-mi amintesc să mai fi fost altcineva.

E drept că nu l-a plâns nimeni, dar tăcerea cea mai grea care-l înconjura era deplin grăitoare. O jenă penibilă ne împiedica pe toţi să mărturisim în mod vădit cât de drag ne fusese tuturor.

Pentru dragostea aceasta a mea (poate singura adevărată) am cea mai mare nădejde în ceruri.

Cine ştie dacă nu va fi fost cumva un înger deghizat? Altfel, de ce să mă fi fascinat atâta?

Pr. Prof. ION BUGA

Fragment din cartea "MINIPATERIC CONTEMPORAN", Editura Meteor Press

 

• Milostenia care nu Il bucura pe Dumnezeu
  Publicat in : Editoriale