Toți suntem chemați să trăim și să exprimăm adevărul, fiecare după puterile lui. Aceasta este „vocația” oricărui creștin, de a-L mărturisi pe Hristos și de a face totul în numele Lui, după cuvântul Sf. Scripturi: „De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31).
Părintele Irineu, episcop de Ecaterinburg, spunea că nevoia de adevăr și iubirea față de adevăr sunt adânc sădite de Dumnezeu în om. Trebuie însă, ca această „vocație naturală” să fie sporită și întărită.
Păcatul strămoșesc, deși a slăbit „simțul adevărului”, nu a reușit să stingă chemarea către adevăr, care a persistat în inima omului.
În sufletul copilului, această chemare se manifestă prin dorința de a cunoaște totul, de aceea el întreabă despre toate. Și orice răspuns venit din partea celor mari este acceptat ca fiind adevărat.
Acest fapt arată că „puritatea copilul nu cunoaște minciuna și prefăcătoria”. El se rușinează și se înroșește nu numai atunci când din grabă ori din neștiință spune vreun neadevăr, ci și atunci când îi aude pe cei mari mințind.
Dacă vreți, este o lecție de sinceritate pe care orice copil o servește celor maturi, aducându-le de fiecare dată aminte că „adevărul nu este conciliabil” (Serghei Bulgakov) și că „numai în Adevăr este unitate” (Părintele Arsenie Papacioc).
Însuși Hristos este Adevărul (Ioan 14, 6), de aceea, pentru a cunoaște adevărul, trebuie să-L trăim în Persoana Mântuitorului Iisus.
Dumnezeu adresează tuturor chemarea de a deveni sfinți: „După Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii. Că scris este: <<Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt>>” (I Petru 1, 15-16).
Dar, înainte de asta, trebuie să învățăm să fim oameni și să ne comportăm ca niște oameni.
Această chemare se află înaintea „competenței” profesionale, pentru că un om fără credință și frică de Dumnezeu, oricât de capabil și de bine pregătit ar fi, poate face mai mult rău decât bine.
Cel mai mult contează maniera noastră de a trăi în raport cu Dumnezeu și cu aproapele. Cât despre credința în Dumnezeu, ea nu se mărturisește prin „elocvență”, prin „argumente subtile”, ci printr-o „reală compasiune” și prin exemplul de viață personal.
Aceasta înseamnă să realizăm „propria vocație”, adică să devenim conștienți de ceea ce suntem cu adevărat: oameni care purtăm Chipul lui Dumnezeu.
Altfel spus, înseamnă să fim noi înșine, adică să-L descoperim pe Hristos, Cel care este în noi, și să-L ascultăm, pentru că El n-a încetat niciodată să vorbească în inimile noastre (Părintele Kallistos Ware).
Trebuie să avem însă mare grijă, ca nu cumva „pretenţia de superioritate şi de deţinere unică a Adevărului” să ne facă robi ai păcatului mândriei, și astfel să ne găsim mai aproape de fariseu decât de vameşul smerit din pilda spusă de Mântuitorul nostru (Luca 18, 10-14) (Părintele Andrei Scrima).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Minciuna
Publicat in : Editoriale -
Adevar sau minciuna
Publicat in : Credinta -
Minciuna si viclesugul
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Despre minciuna
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.