Preambul

De ce reprezintă icoana o comoară a Răsăritului? Ceea ce am văzut în prima parte a acestei lucrări tocmai ne-a arătat de ce.

Icoana bizantină nu-şi are originea în Bizanţ; din cele spuse până acum, am văzut ce a contribuit la naşterea sa atât din punct de vedere sociologic, istoric, filosofic, cultural, cât şi teologic.

Este o comoară a Răsăritului pentru că, pe de o parte, teologia icoanei Celui care S-a făcut văzut în trup a fost elaborată acolo cu preţ de sânge, pe de altă parte pentru că Sfinţii Părinţi sunt cei cărora li se datorează precizarea limbajului privitor la Chipul chipurilor. Părinţii au ştiut, într-adevăr, să ne facă văzute cele dumnezeieşti. Răsăritul este cel care, de-a lungul veacurilor, ne-a dăruit icoana, cu temeiurile sale dogmatice. Acolo a apărut icoana ca fund nedespărţită de taina întrupării. In toiul luptei pentru credinţă, s-a vădit triumful Ortodoxiei, restabilirea solemnă a cultului icoanelor.

Şi atunci, se pune o altă întrebare: de ce oare reprezentările religioase ale Apusului nu sunt icoane? Desigur, icoana este o comoară a Bisericii nedespărţite, dar, de atunci... Apusul s-a angajat pe o altă traiectorie. Deşi Apusul redescoperă icoana, limbajul acesteia rămâne încă misterios pentru mulţi.

Pe de altă parte, se repetă neîncetat că Apusul, Răsăritul, întreaga lume intră într-o eră culturală cu totul nouă. Deci, dacă înţelegem rostul icoanei pentru ieri, cum să-l înţelegem şi pentru astăzi? Ce ne poate ea aduce? Intr-o societate căreia i se cunoaşte pasiunea pentru imagine şi puterea pe care aceasta o exercită asupra omului, ne putem gândi că miza pentru icoana este mare. Dar, dacă vorbim despre icoană astăzi, nu înseamnă să-l ignorăm pe ieri, căci fără ieri nu ar fi fost nici un astăzi, şi nu ne putem gândi la nimic pentru astăzi care să nu-şi aibă rădăcinile în experienţa deja trăită a Bisericii. Acesta este motivul pentru care, abordând această nouă parte a meditaţiei noastre, şi anume semnificaţia icoanei astăzi, nu vom părăsi Tradiţia în care îşi are rădăcinile cercetarea noastră.
Icoana, taină a chipurilor.

1. Chipul lui Dumnezeu în întâmpinarea chipului omului

Istoria poporului lui Israel, ca şi istoria omului contemporan, ne face să presimţim o dramă: cea a două chipuri care nu încetează să se cheme, să se înfrunte, să fugă unul de celălalt.

Chipul lui Dumnezeu, izvor al luminii şi al iubirii, apare ca un reper pentru om. El este Cel Care îngăduie să te naşti din Duh pentru a discerne ceea ce este Duh. Meditând asupra raportului trup-duh în gândirea Fericitului Augustin, Paul Evdokimov conchide, printr-o superbă formulare, că omul poate deveni trupesc pană şi în duhul său, şi poate deveni duhovnicesc chiar şi în trup. Ori, spune Olivier Clement, cultura occidentală, devenind mondială, s-a epuizat atât de mult, s-a izolat de cele din adânc, încât nu mai poate constitui forţa care să asume, care să ilumineze această uriaşă explozie de viaţă. Astăzi, ea explorează chintesenţa speculativă a haosului... Lumina ne-a devenit exterioară, lucrurile au căpătat un aspect de întuneric şi de oroare, elementele îi masacrează pe inocenţi.

A vedea faţa, a ajunge la chip continuă însă să constituie obiectul dorinţei omului de bună credinţă, dorinţă înrădăcinată în adâncul fiinţei sale. Ori, revelaţia lui Dumnezeu nu va fi încheiată până cândYahwe nu-Şi va fi arătat chipul tuturor, până când omul modern nu-L va fi recunoscut în Chipul chipurilor, până când nu va fi „totul în toate". Intr-un foarte frumos „Cuvânt împotriva arienilor”, Sfântul Atanasie al Alexandriei ne spune, comparând Cuvântul cu înţelepciunea:

De acum înainte, Dumnezeu nu mai voieşte, ca în timpurile cele dintâi, să fie cunoscut prin chipul şi umbra înţelepciunii: EI a voit ca adevărata înţelepciune în Persoană să se facă trup, să devină om, să sufere moarte pe cruce, astfel ca pe viitor toţi credincioşii să poată fi mântuiţi prin credinţa în această Înţelepciune întrupată”.

Şi atunci, celor care ştiu să vadă, celor care cred în El, Iisus le-a făcut pe deplin cunoscut pe Tatăl. Fără simboluri, fără văluri, căci Il arată pe Tatăl cât se poate de limpede:

„Filip I-a zis: Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl. Iisus I-a zis: Cel ce M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl, căci Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine” {Ioan 14,7-11).

Aşa că acum nu mai este nevoie să mai punem întrebări, nici să ne mai îngrijorăm, căci, prin intermediul lui Filip, ca şi prin intermediul ucenicilor, toţi credincioşii „L-au văzut şi II văd pe Tatăl" întru Duhul Sfânt de Lumină şi de Adevăr. Cum ne spune Sfântul Apostol Ioan, în cuvinte admirabile: ,,Pe Dumnezeu, nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul Cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18).

Intreaga pedagogie a Cuvântului în întruparea Sa constă tocmai în a revela Chipul Tatălui în Chipul Său, de a-I arăta slava şi, astfel, de a ne aduce mântuirea. In sensul acesta continuă şi Sfântul Atanasie, în „Cuvântul său împotriva arienilor”:

Inţelepciunea este cea care mai înainte,prin chipul său introdus în făpturi, se făcea cunoscută şi, prin ea, II făcea cunoscut pe Tatăl. Apoi, ca însăşi, care este Cuvântul, s-a făcut trup, cum spune Sfântul Ioan: după ce a învins moartea şi a mântuit neamul omenesc, S-a arătat mai limpede, L-a arătat pe Tatăl - „ Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Intreg pământul a fost astfel umplut de cunoaşterea sa.

Inţelegem acum deosebita putere a acestor versete din Prologul Sfântului Ioan:

„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” {Ioan 1, 14).

Astfel, Dumnezeu este slăvit şi omul află viaţa, cum spune Sfântul Irineu din Lyon: Este cu neputinţă să trăieşti fără viaţă, substanţa vieţii vine din împărtăşirea cu Dumnezeu, iar împărtăşirea cu Dumnezeu este a-L vedea pe Duuuieseu şi a te bucura de bunătatea Sa... Căci slava lui Dumnezeu este omul cel viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu.

Iar acest chip al lui Dumnezeu, sfânt şi de viaţă dătător, care se arată venind în întâmpinarea omului, şi pe care omul 11 poate contempla, Tatăl l-a recunoscut ca fiind al Său, pentru că este al Fiului Său şi El însuşi L-a zugrăvit.

a. Chemarea chipului frumuseţii dumnezeieşti

Iată că în Iisus Hristos, omul poate de acum să vadă faţa omenească, să întâlnească privirea omenească a lui Dumnezeu, pentru că El se face trup, chip, privire. Şi poate acest lucru pentru că este unit cu Duhul lui Dumnezeu... Căci Duhul îl pregăteşte dinainte pe om pentru Fiul lui Dumnezeu, care este astfel „adaptat” la vederea lui Dumnezeu. Iată de ce Duhul a pogorât peste Fiul lui Dumnezeu, devenit Fiu al Omului, pentru a se obişnui împreună cu El să sălăşluiască în neamul omenesc, să odihnească printre oameni... pentru a lucra în aceşti oameni voia Tatălui; iată de ce Domnul a încredinţat Duhului Sfânt pe omul care este al Său, Omul poate contempla atunci frumuseţea lui Dumnezeu în chipul Cuvântului întrupat.

lată această frumuseţe pentru care icoana dă mărturie, frumuseţe a chipului originar, dinainte de căderea care l-a desfigurat, şi totodată frumuseţea chipului trecut prin încercarea „iubirii nebune” a crucii. Este chipul dintâi, nu chipul robului răstignit, Aprosopos-ul celor din vechime, cel care nu se vedea, şi prin aceasta chiar, Chip eliberat de toate măştile nimicului, Chip pascal în care suferinţa părăsirii se preschimbă în slavă.

Astfel, în Hristos, Dumnezeu devine „chipul ultim” în tenebrele acestei lumi. El devine chipul „celui desfigurat-transfigurat” de care ne vorbeşte Isaia (53, 2), Cel care nu are „nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El” şi care, dincolo de această părăsire, străluceşte de unica frumuseţe care nu este estetică, ci care este cu adevărat, mai presus şi negrăită, frumuseţea iubirii nebune a lui Dumnezeu pentru oameni. Prin Pastile lui Hristos, slava străluceşte de acum dintr-un chip pe care suferinţa l-a făcut desăvârşit'.

In icoana Sa, Dumnezeu ia iniţiativa de a-i vorbi omului, de a-i ieşi în întâmpinare, dezvălumdu-i fiinţa Sa şi manifestându-i prezenţa Sa, tainică frumuseţe, pe care doar libertatea personală a iubirii o poate descifra.

Dacă Fiul, luând trup omenesc, Şi-a pus pecetea chipului Său pe năframa materiei, a facut-o pentru ca icoana Sa să-l deschidă pe om spre dialog, să prilejuiască o întâlnire mântuitoare: A-L întâlni pe Hristos înseamnă a descoperi un chip care nu se va închide niciodată, chipul prietenului tainic care nu osândeşte, ci întâmpină, privire care nu împietreşte, ci eliberează. Chip ultim, trecut prin moarte şi luminat astfel pentru totdeauna de iubirea mai tare decât moarte.

Chipul lui Hristos este cu adevărat chipul omenesc al lui Dumnezeu, dar acest chip luminos şi transfigurat îi deschide omului o nouă perspectivă şi dărâmă zidul care-l închide pe om în capcana materială a spaţiului şi a timpului. Căci icoana în perspectiva experienţei religioase pune început vederii lui Dumnezeu în lumina zilei a opta.

Cer pe pământ, icoana dezvăluie dumnezeiasca omenitate a lui Hristos şi arată că „trupul sortit morţii” se preschimbă în „trup duhovnicesc”. Aşa cum spun, fiecare în felul său, Uspensky şi Evdokimov, icoana ne îngăduie să-L cunoaştem pe Dumnezeu prin frumuseţe. Aceasta este „Teologia frumuseţii”, iar frumuseţea se numeşte iubire.
Viaţa viitoare s-a revărsat pentru a se amesteca cu cea de acum, soarele slavei ni S-a arătat cu nemărginită bunăvoinţă... pâinea îngerilor a fost data oamenilor. Adevărat iubitor, Dumnezeu face universul şi frumuseţea, Se întrupează şi moare din dragoste’.

b. „Iată-Mă”

Arătându-Sc oamenilor întru Însuşi Chipul Său, Dumnezeu intră în dialog, prin voia Sa, cu fiecare din noi şi până la sfârşitul omului şi al istoriei este alături de noi şi ne spune ,,Iată-Mă”.

Icoana Sa, „strălucirea slavei (Tatălui) şi chipul fiinţei Lui” (Evrei 1,3), împlineşte cu adevărat, pentru noi, astăzi, mărturia apostolului iubit: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii - şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă - ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă” (Ioan 1, 1-3).

Această epifanie trupească a omului Iisus este cu adevărat cea a lui Dumnezeu, iar în afirmaţia lui Iisus „Iată-Mă” se arată cu adevărat acel „Eu sunt” al lui Dumnezeu (ceea ce explică, după cum am văzut, înscrisul de pe icoană).

Prin icoana Sa, această omemtate pe care Dumnezeu Şi-o asumă în Iisus Hristos este aşezată de acum înainte în faţa omului, prin însuşi trupul său, în chip simetric şi reciproc; Dumnezeu devine, într-un anumit sens, inevitabil.

Transfigurarea lui „Iată-Mă” revelează sensul lui „Eu sunt”.

Unind într-un singur tot muntele Taborului şi cel al Golgotei, miracolul Schimbării la Faţă nu este doar anticiparea preaslăvirii din dimineaţa Paştilor, ci şi anticiparea frumuseţii răstignite în Vinerea Mare. In timp ce pe Tabor, Tatăl Il preaslăveşte pe „Fiul Cel iubit” (Matei 17, 5), pe Golgota Fiul este Cel care, dându-Şi viaţa ca dovadă supremă a iubirii, II preaslăveşte pe Tatăl:

„Eu Te-am preaslavit pe Tine pe pământ” (Ioan 17, 4).

Este vorba aici de un mister unic, prin care pătrundem în taina cea mai ascunsă a Slavei lui Dumnezeu, a cărei strălucire o depăşeşte cu mult pe cea a unei lumini mai orbitoare decât soarele, pentru că ea este puterea iluminatoare necreată care purcede din preaplinul iubirii dumnezeieşti.

Acest paradox al Slavei Celui desfigurat-transfigurat îl facea pe Sfantul Bernard să spună:

Vedeţi-L în zdrenţe, livid şi plin de lovituri, acoperit de scuipat, palid ca un mort... Dar întrebaţi-i şi pe apostoli cum L-au văzut pe munte, întrebaţi-i pe îngeri
sub ce înfăţişare doreau atât de mult să-L vadă şi atunci veţi fi uimiţi de frumuseţea Sa.

De acum înainte, minunea Schimbării la Faţă îngăduie omului să desluşească semnele Slavei lui Dumnezeu în lumea omului însuşi, până şi în ceea ce îi repugnă cel mai mult, suferinţa şi moartea, care aşteaptă să fie transfigurate de Puterea de neînvins şi atotputernică a iubirii. Chip transfigurat al Părintelui Foucauld devenit icoană a blândeţii dumnezeieşti. Chip transfigurat al Părintelui Maximilian Kolbe, care, în iadul de moarte şi de ură din lagărul de la Auschwitz, era atât de transfigurat de preaplinul Iubirii, încât nici călăii săi nu îndrăzneau să-l atingă: Ai fi spus că împrăştia lumină în jurul lui.

Andre Malraux însuşi, deşi ateu, pare a fi înţeles această taină atunci când notează în Antimemoriile sale:

Dacă este adevărat că, pentru un spirit religios, lagărele sau supliciul la care este supus un copil nevinovat de către o brută constituie enigma supremă, tot atât de adevărat este că pentru un spirit agnostic, aceeaşi enigmă se iveşte odată cu primul gest de milă, de eroism sau de iubire.

Icoană a lui Dumnezeu şi icoană a omului, Domnul transfigurat pune început încă dm lumea aceasta Transfigurării sărmanelor noastre trupuri:

„Iar noi toţi, privind ca în oglindă, cu faţa descoperită, slava Domnului, ne prefacem în acelaşi chip dm slavă în slavă, ca cie la Duhul Domnului” (II Corinteni 3, 1 8).

Fragment din cartea "Icoana, lumina Fetei Tale", Editura Sophia

Cumpara cartea "Icoana, lumina Fetei Tale"

 

• Acatistul Maicii Domnului - Icoana Sporirea Mintii
  Publicat in : Acatiste
• Acatistul Maicii Domnului - La icoana Plangatoare de la Boian
  Publicat in : Acatiste
• Icoana, deosebirea intre ea si idol
  Publicat in : Dogma
• Icoana Schimbarii la Fata
  Publicat in : Schimbarea la Fata
• Icoana in lumea de astazi
  Publicat in : Editoriale