Nimic nu mai rămăsese la locul lui. Morţi premature, morţi năprasnice, iubiri purtătoare de moarte, iubiri morbide, patimi schimbătoare, patimi ucigătoare, coincidenţe fatale, coincidenţe ca nişte laitmotive ale unui blestem moştenit.
„De ce vin peste mine lucrurile astea din trecut? La ce-mi foloseşte să le ştiu? Eu nu voiam să aflu cine era acel Prinţ Mîşkin al mamei mele..."
„Sunt patimi omeneşti. Şi sfinţii au avut patimi, şi mulţi s-au luptat cu ele îndelung, până la capăt. Nu putem judeca pe nimeni pentru patimile lui, cu atât mai puţin pe cei care s-au dus din viaţa aceasta. Şi mama ta, şi unchiul tău mi-au fost prieteni foarte apropiaţi. Tot ce pot să-ţi spun e că lupta amândurora a fost cumplit de dureroasă, până la sânge. Dacă iubim, Anna mea, atunci împreună-suferim."
„Ce altceva mai trebuie să aflu, maică stareţă? De ce nu mă lasă-n pace nici morţii, nici viii? Şi de ce-a îngăduit Dumnezeu coincidenţa asta blestemată, de neînchipuit, ca sora mea să fie împreună cu tatăl fiicei mele? Ce-am greşit de trebuie să trec prin iadul ăsta?..."
„Suntem slabi ca nişte prunci în faţa tainei vieţii. Ceea ce azi pare blestem, mâine poate părea binecuvântare. Trecerea noastră prin lumea asta nu-i decât o înaintare prin întuneric. Cu o făclie mică în mână, orbecăim pe drumul nostru, pas cu pas. Vai şi-amar dacă ne lipseşte şi-această puţină lumină! Atunci viaţa devine insuportabil de absurdă, iar mintea cade într-un abis deznădăjduit. Să păzeşti lumina făcliei tale ca pe lumina ochilor! Cât despre cele ce-au trecut, să nu le mai pomeneşti."
„Măcar de-aş putea să intru în creier, să le şterg pe toate!"
„Nu poţi să intri decât în inima ta, să faci acolo loc, să-l primeşti şi pe celălalt, să ierţi, iar tot trecutul dureros să-l speli şi să-l îngropi. Nu deznădăjdui. Ne vom ruga şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor dezlega toate."
„Sap doar morminte, peste alte morminte. Am obosit. Viaţa nu-i decât moarte."
„Omorâre a întunericului zi după zi, asta e viaţa, Anna mea."
„Nu am puterea s-o îndur, dacă asta e viaţa!", izbucni ea, plângând amar.
Stareţa nu mai zise nimic; îşi plecă ochii şi-şi privi şorţul. Rămaseră aşa multă vreme; în chilia mică, lumina devenea tot mai slabă. Şi, la un moment dat, melifera înveşmântată în negru scoase din buzunar cinci pietricele, şi le tot aşeza una lângă alta pe şorţul ei negru, iar şi iar. Cinci pietricele strălucitor de albe pe şorţul ei negru, iar pe buze, o şoaptă neauzită, care se pogorî la un moment dat înlăuntrul Annei. „Doar cinci pietre şi marea lui credinţă în Dumnezeu a avut micul David, şi l-a biruit pe uriaşul Goliat. Cinci pietricele, nimic mai mult", murmură, şi-apoi iarăşi tăcere, şi pe buzele ei, iarăşi şoapta neauzită.
Inainte ca lumina să se stingă de tot în chilie, se întoarse către chipul învăluit în negru şi-şi coborî privirea la nivelul buzelor. Işi adună toată atenţia să le citească, să apuce să prindă începutul şi sfârşitul şoaptei repetate, înainte de-a aluneca iar în mişcarea neîncetată. Pipăia de-o vreme cu privirea acel ceva neîncetat când, ca o străfulgerare, văzu din nou acel ultim efort al buzelor uscate ale mamei ei de-a păstra pururea strigătul lor neauzit. Ca strigătul repetat după milă al Apostolului Petru din acea arie din Patimile după Matei de Bach. O, da, erau cinci cuvinte. Le citi. Cinci cuvinte limpezi, la rând.
Christina Theodotou
Vorbeste-mi, sa auda tot pamantul, Editura Sophia
Cumpara cartea "Vorbeste-mi, sa auda tot pamantul"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.