Omul zilelor noastre s-a obisnuit sa caute cele mai rapide mijloace de a rezolva o problema. si pentru ca viata e destul de solicitanta, el se gandeste mereu cum sa faca un lucru cu mai putin efort, mai ales ca exista astazi posibilitatea de a obtine aproape totul apasand pe un buton. Numai ca aceasta atitudine nu este folositoare si nu se justifica in viata duhovniceasca.
Daca putem face cumparaturi comandand produsele pe internet si platindu-le cu cardul, daca vorbim cu prietenii de la telefonul mobil, fara a mai fi nevoiti sa coboram la telefonul public de la coltul strazii, daca ne putem informa facand un simplu click pe site-ul dorit, fara a mai merge la biblioteca sau daca putem comanda mancarea acasa, fara a mai pierde timpul in bucatarie sau altceva de acest gen, in relatia noastra cu Dumnezeu comoditatea inseamna delasare si amortire pe calea imbunatatirii duhovnicesti.
Obisnuiti din viata de zi cu zi sa alegem varianta care presupune mai putin efort, suntem tentati sa aplicam aceeasi metoda si in problemele care vizeaza sufletul nostru. Nu sunt putini crestinii care renunta la slujba de duminica de la biserica pe motiv ca aceeasi slujba se poate vedea la televizor pe un post ortodox. Daca la biserica e inghesuiala sau nu gasim loc pe scaun, acasa e mai comod, ne putem uita de pe fotoliul din sufragerie. Cine are televizor in bucatarie cade in alta capcana: isi face treaba pe fundalul Sfintei Liturghii sau curata cartofii pentru masa de pranz ascultand predica preafericitului.
Sunt diverse caile de a face cunostinta cu practicile religioase, lucruri folositoare despre credinta noastra putem afla acum foarte usor, dar o slujba nu poate fi inlocuita cu nimic in lume, chiar daca intram in contact cu ea si prin intermediul televizorului. Pentru a fi mai clar si a face o analiza pertinenta a situatiilor intalnite, vom urmari cazurile in parte si vom incerca sa argumentam utilitatea sau inutilitatea lor, precum si ajutorul in sporirea duhovniceasca sau delasarea si amagirea ce o lasa in sufletul unui crestin.
In primul rand, Ortodoxia predica necesitatea continua a omului de desavarsire prin efort duhovnicesc sustinut. Parintii Bisericii au ajuns la inaltimea descoperirilor dumnezeiesti prin asceza fara a se feri de lucrurile care solicitau efort. Ei credeau ca fuga de nevointa inseamna departarea de imparatia harului si apropierea de impartia satanei pentru ca numai prin curatirea progresiva de patimi omul inlatura rautatile de multe feluri si face loc in sufletul sau harului lui Dumnezeu.
Comoditatea sau fuga de nevointa insemna pentru ei lenevire si ii facea sa se intristeze, simtind cum la slabeste imunitatea duhovniceasca fata de cursele vrajmasului si cat de mare serviciu le fac diavolilor ca sa-i ispiteasca mai usor. Drumul catre imparatia lui Dumnezeu este presarat cu multe greutati, insa la final ajunge numai cel care trece prin toate si le biruieste cu puterea rugaciunii, nu cel care le ocoleste. Lenevirea este pacat si constituie mare blestem pentru un crestin, asa cum anunta si profetul Ieremia: "Blestemat este cel ce face lucrurile Dumnului cu lenevie" (Ieremia 31,10)
O fata a acestui pacat este si faptul ca nu mai depunem efortul de a participa pe viu la slujba, inlocuind-o cu cea transmisa la televizor. Motivatii precum: este aceeasi slujba, este in direct, nu e o inregistrare, se canta mai frumos acolo, biserica e cu podoabe mai stralucitoare sau ca ne ajuta sa facem economie de timp, sunt false justificari venite de la diavolul ca sa nu ne dam seama de pacat si sa fim multumiti in sufletul nostru ca tot am facut ceva pentru Dumnezeu.
Un crestin trebuie sa stie ca slujbele ce se transmit la televizor sunt pentru cei bolnavi, pentru cei care nu pot iesi din casa, pentru cei imobilizati la pat, pentru cei care nu pot pleca de acasa din diverse motive, cum ar fi viscolul foarte puternic, pentru cei care nu au biserica in apropiere si ar trebui sa parcurga kilometri intregi si nu au cu ce sa se deplaseze, pentru cei aflati in calatorie, care nu au biserica prin locurile respective, pentru cei la care nu se face in acea zi slujba la biserica lor si alte cazuri de acest gen, cazuri exceptionale.
O transmisie a Sfintei Liturghii niciodata nu poate substitui slujba propriu-zisa, ci este gandita doar ca o mangaiere pentru cei aflati in imposibilitatea de a merge la slujba savarsita in biserica, unde se petrece intalnirea reala cu Domnul nostru Iisus Hristos. Diferenta dintre o slujba de la televizor sau radio si cea reala, la care participam pe viu, este ca atunci cand cineva se intalneste fata in fata cu Hristos si cu ingerii care slujesc in chip tainic la Liturghie, iar altcineva, mai comod, priveste la ecran cum altii se intalnesc cu Hristos. Aceasta icoana a privirii de departe la Hristos ar trebui sa fie un imbold de a face tot efortul sa participam la slujba.
Cu aceasta atitudine de delasare si departare de cult nu vom putea da raspuns bun in ziua judecatii, pentru ca Dumnezeu si sfintii au randuit slujbele tocmai cu acest scop: sa trasmita oamenilor harul divin prin mijlocirea rugaciunilor preotilor asupra credinciosilor care se implica in mod real si se nevoiesc pentru aceasta. Daca stam in fotoliu, mare folos nu avem din Liturghie: nu ne putem impartasi, nu suntem in comuniune cu ceilalti oameni, facem pauze in rugaciune pentru ca se ivesc alte treburi, transformam rugaciunea intr-un ritual formal si Liturghia intr-o piesa de teatru, nu suntem implicati afectiv si nu avem acelasi gand si cuget cu cei care se roaga acolo, mai ales ca nu se transmite slujba de la biserica noastra, ci de la una la care poate nu am ajuns niciodata.
Este adevarat ca nu ramanem fara folos chiar privind slujba la televizor, dar, in acest caz nu ne insusim decat cateva din bogatia de daruri ale lui Dumnezeu: castigam pace si liniste sufleteasca, suntem multumiti sufleteste ca nu a trecut duminica fara a asculta rugaciunea, primim invataturile Sfintei Evaghelii si retinem explicatiile din predica, simtim o desfatare launtrica pornita din faptul ca am ascultat si privit ceva frumos. Toate acestea ne fac sa intelegem ca acordam putina atentie lucrurilor dumnezeisti si ne ingrijim forte putin de sufletul nostru.
Exista multe argumente pro si contra: unul poate zice ca el, chiar daca a urmarit slujba e mai avantajat decat cel care a dormit sau nici nu s-a interesat de rugaciunea din zi de duminica. Altul se justifica spunand ca linistea de acasa l-a facut sa inteleaga mai bine mesajul lui Dumnezeu decat in inghesuiala de la biserica. Un altul, manat de pacatul judecarii aproapelui va zice ca el a fost atent acasa la tot ce s-a intamplat, spre deosebide de unul care a fost in biserica si majoritatea timpului a vorbit cu cel de langa el. Cat s-au folosit altii la slujba nu ar trebui sa fie procuparea noastra. Noi sa ne gandim la cat de mult trebuia sa ne nevoim noi pentru sufletele noastre si cat de mult sa ne aratam dragostea fata de Dumnezeu si cat de putin am facut lucrul acesta, iar cauza principala este comoditatea.
Sunt multe lucruri pe lumea aceasta care s-au transformat si pentru care s-au gasit solutii mai lesne de indeplinit, dar comuniunea cu ceilalti oameni in rugaciune nu se poate inlocui cu nimic. Asa cum slujba transmisa la televizor este dedicata in special bonavilor, tot astfel sa ne gandim ca apeland si noi, cei sanatosi, la aceste facilitati nu facem altceva decat sa ne imbolnavim sufletul. Sanatosi fiind, daca luam medicamentele pe care le ia un bolnav, nu tinem la distanta boala, ci ne slabim organismul si in scurt timp ne vom imbolnavi. De aceea trebuie sa mergem acolo unde coboara Hristos in chip tainic, ca trupul si sufletul nostru sa prinda putere si sa se intareasca prin revarsarea de har ce coboara la rugaciunile preotilor unite cu cele ale credinciosilor.
Hristos spune ca va fi in mijlocul celor multi care se roaga in numele lui, nu la cel care sta departe, linistit pe fotoliu si are impresia ca se roaga. Cu adevarat traiesc starea de rugaciune si se apropie in intensitate si traire cu cei din biserica numai cei bolnavi. Pentru ei dorinta de a fi cu Hristos suplineste distanta de timp si spatiu, iar staruinta cu care ei se roaga il face pe milostivul Dumnezeu sa coboare in chip tainic si la ei, mangaindu-i in suferinta. Pentru acestia asceza cea mai desavarsita este suferinta dusa fara cartire, pe cand, la cel care sta la sluba acasa, privind la televizor, asceza lipseste cu desavarsire.
Bisericile ortodoxe sunt facute in asa fel incat sa ne indemne la parcurgerea drumului greu al acestei vieti spre primirea cununii nestricacioase din ceruri. Suntem indemnati sa renuntam la lenevire si chemati la rugaciunea comuna din biserica. Parintii ne invata ca efortul nostru ascetic isi gaseste desavarsirea chiar in spatiul bisericii. Nu e suficienta simpla prezenta, ci e nevoie de implicare in rugaciune si straduinta de curatare a sufletului prin efortul rugaciunii. De aceea un credincios nevoitor nu se aseaza pe scaun in timpul slujbelor, ci lasa acest privilegiu celor cuprinsi de neputinte. Tot din acest motiv petrecem mult timp din slujba stand in genunchi.
Sunt de admirat cei care, bolnavi fiind, isi jertfesc si ultimele puteri, pentru a fi placuti lui Dumnezeu in rugaciune. De exemplu, e cunoscut faptul ca, pana la moarte, Parintele Petroniu, fostul egumen al schitului romanesc Prodromu din Muntele Athos, chiar incarcat de batranete, nu se aseza in strana nici la privegherile prelungite. Tot asa Cuviosul Paisie Aghioritul, chinuit de o forma de cancer, refuza sa lase strana jos si sa se aseze, gandind sa nu-i ispiteasca pe frati, zicandu-si in minte: "Daca ma voi aseza eu, ii voi face si pe ei sa se aseze si vor pierde randuiala rugaciunii." in fata unor astel de exemple, ce vor zice cei care cauta justificari pentru comoditatea lor nefondata?
Oricat de mult ar evolua lumea si oricat de multe descoperiri s-ar face, pentru Sfanta Liturghie nu se va gasi substitut, nici alta forma de manifestare a ei. Viata plina de ispite ar trebui sa ne indemne astazi mai mult ca oricand, la mai multa rugaciune, la mai mult efort duhovnicesc si la mai putina comoditate duhovniceasca. Acum, cand ispitele ne inconjoara, si una dintre ele este comoditatea care duce la lenevire si delasare, nu avem alta solutie de mantuire decat un program intens de rugaciune si un efort sustinut de a implini cu toata ravna lucrul lui Dumnezeu.
Sa fugim de orice ne departeaza de adevarata rugacine si sa cerem prin pocainta iertare de la Dumnezeu, cu multe metanii, sperand, asa cum smerit gandea un parinte, ca, poate Dumnezeu se va milostivi de pamantul pe care-l lovim cu capul cand facem metanii si asa vom dobandi si noi izbavirea, nefiind nevoie sa-l mai lovim cu fruntea altadata.
Sebastian Marin
Sebastian Marin
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.