Comuniunea între maestru şi discipol în cadrul procesului educaţional
Din experienţa pe care o dobândise de-a lungul carierei sale, Augustin va sugera un model de relaţie maestru-discipol capabil să ofere posibilitatea cunoaşterii şi dăruirii reciproce în cadrul procesului formativ. Totul trebuia să se petreacă în „comuniunea iubirii", ceea ce va face din discipol un partener intim de discuţie al maestrului, primul devenind obiectul „unei iubiri fraterne, materne şi paterne"642. Punerea în practică a acestui model este foarte importantă pentru atingerea scopului catehezei. La Augustin totul are o conotaţie educativă, maestrul şi discipolul fiind chemaţi să iasă din rolurile formale, spre a se regăsi în comuniunea fraternă a două persoane libere.
Tipul de relaţie educativă dezvoltat de Augustin nu impune o modalitate de transmitere a noţiunilor creştine prin scriere sau vorbire, în particular sau în public, ci are în vedere persoana catehumenului. Catehetul trebuie să ştie dacă cel venit la cateheză este „om instruit sau ignorant, concetăţean sau străin, bogat sau sărman, simplu cetăţean sau persoană de rang înalt, care ocupă o anumită funcţie, dintr-o familie sau alta, de o vârstă sau de alta, de un sex sau de altul, venind de la o şcoală filosofică sau de la alta, de la un păcat omenesc sau de la altul"643. Adaptarea la auditoriu nu era uşoară, dar atâta timp cât aceasta se făcea cu iubire, relaţia educativă îşi păstra caracterul agapic. Şi de această dată Augustin îi educă pe ascultători să-şi dorească fericirea, să o caute, pentru că sufletul omului are nevoie de ea. Conform concepţiei lui, starea de linişte şi de împăcare nu poate exista dacă fiinţa umană nu este în relaţie cu Binele Suprem.
Relaţia dintre catehet şi elev este una complexă, datorită diversităţii umane existente în creaţie. Augustin nu trece cu vederea factorii de care catehetul trebuie să ţină seama în procesul educaţional de comunicare a informaţiilor. Factorii aceştia pot fi următorii: firea tăcută, închisă a cursantului, lipsa capacităţii de adaptare la expunere, rezerva faţă de cele auzite, lipsa emoţiilor, frica, timiditatea, indispoziţia fizică, tendinţa de a se gândi la lucruri mai „distractive"644 Cerinţa majoră a lui Augustin se referă la faptul că situaţia foarte exactă a ascultătorului trebuie înţeleasă corect, pentru ca discursul maestrului să aibă roadele scontate. Prin intermediul întrebărilor se poate verifica ce s-a înţeles, ţinân-du-se cont de libertatea fiecăruia şi explicându-se tot ceea ce era neclar.645 Numai în libertate se cunoaşte sentimentul de împreună-participare la adevăr, sentiment trăit atât de predicator, cât şi de ascultător.
Relaţia însă nu trebuie să devină o posibilitate de expunere a vieţii personale „impecabile" a dascălului. Prin poziţia pe care o are, iniţiatorul trebuie să fie flexibil şi să nu respingă observaţiile ce i se fac. El nu trebuie să fie foarte preocupat de el însuşi, ci de necesităţile altora. I se cere mult sacrificiu, precum şi suficientă răbdare şi dragoste în relaţiile cu elevii săi. Augustin foloseşte drept comparaţie imaginea unei cloşti pentru a fi convingător: „Să păstrezi mereu în suflet imaginea acelei cloşti care, cu penele ei moi, îi acoperă pe puii micuţi şi îşi cheamă cu o voce spartă puişorii care piuie speriaţi pentru că, fugind trufaşi de aripile ei primitoare, devin victime sigure pentru păsările de pradă"646. Scopul relaţiei de parteneriat este atins dacă profesorul este înţelegător, binevoitor şi deschis nemulţumirilor ce vin din partea celor pe care îi instruieşte, dovedind astfel o mare capacitate de adaptare la cerinţele elevului.647
„Comunicarea afectivă" este modelul pe care-l propune Augustin maestrului pentru a depăşi situaţia de „lehamite" (taedium)647, o stare de indiferenţă şi împietrire a inimii, aflată veşnic la pândă, pentru a nu lăsa să se nască o comuniune empatică între cei doi. Fostul retor cunoştea foarte bine interdependenţa între „lehamitea" profesorului şi capacitatea de adaptare a elevului încă din perioada copilăriei sale. Cauza apariţiei acestei izolări afective dintre cele două persoane se datora incapacităţii dascălului de a estima premisele antropologice tipice celui care se lăsa instruit, în acest sens, experienţa personală îl va ajuta pe episcop să ofere soluţii pentru recâştigarea bunei dispoziţii, eliminând mai întâi motivele care declanşează această stare de lehamite.
Augustin vorbeşte de mai multe cauze declanşatoare ale lehamitei: omul este atras mai mult de ceea ce vede cu ochii minţii în tăcere şi nu vrea să se distragă de acolo „pentru larma cu totul diferită a cuvintelor". El recunoaşte că în tipul discursului, în loc să se pună în valoare abilitatea sau talentul personal, se preferă să se asculte sau să se citească ceea ce aparţine altora, fără a se şti cu exactitate ce rezultat va avea redarea acelui gând care, de fapt, nu ne aparţine. Lucrurile aparent foarte cunoscute, dar de care profesorul nu se mai simte atras sufleteşte, pot conduce la dezgust şi la dezinteres în relaţia cu elevul său; deci „ascultătorul impasibil" poate provoca lehamite celui ce vorbeşte, iar nereuşita poate produce o mare tristeţe şi, în felul acesta, slăbirea interesului pentru prezentarea învăţăturii. Printr-o constrângere a catehizării, determinată de porunca anumitor persoane mai mult sau mai puţin îndreptăţite, se poate întâmpla ca discursul să nu prezinte interes şi asftel mâhnirea să pună stăpânire pe suflet.649 In oricare dintre situaţiile sus amintite, dascălul va purta cu elevii săi o discuţie „lipsită de forţă şi dezagreabilă"650.
Augustin ştie şi recunoaşte că „suntem ascultaţi cu mai multă plăcere atunci când şi noi suntem încântaţi de propria lucrare. Calitatea vorbirii noastre este influenţată de însăşi bucuria noastră", dar nu este de acord ca profesorul să se considere inutil, din cauză că discursul său nu produce efectul aşteptat.651
Ţelul metodicii augustiniene este însă dobândirea bucuriei (hilaritas), care este efectul sentimentului de împreună-participare la adevăr atât a maestrului, cât şi a discipolului.652 Pentru a ajunge la acest stadiu de comunicare este necesară identificarea interioară a maestrului cu discipolul său. Este vorba de o adevărată empatie existenţială, de o relaţie de perihoreză la nivel uman, pe care Augustin o descrie astfel: „Atât de puternică este trăirea unor suflete care împărtăşesc aceleaşi sentimente, încât atunci când ascultătorii sunt impresionaţi de noi, cei care vorbim, iar noi suntem impresionaţi de cei pe care îi învăţăm, locuim unii în alţii. Astfel, şi ei parcă vorbesc în noi despre ceea ce ascultă, şi noi descoperim în ei ceea ce îi învăţăm"653.
Pentru a-l ajuta pe dascăl să pornească pe drumul unui proces educaţional care să se desfăşoare într-o stare de bucurie, episcopul de Hippona îi oferă acestuia remediile pedagogice prin care să înlăture lehamitea şi tristeţea şi să dea frâu liber entuziasmului din suflet, spre a cunoaşte adevăratele beneficii ale bucuriei. Remediile metodice ce conduc la restabilirea bunei dispoziţii sunt următoarele:
1. Alegerea cu atenţie a cuvintelor şi coborârea la mintea ascultătorului. Totul se va realiza cu dragoste, pentru că numai iubirea „cu cât se coboară mai binevoitoare la cele de jos, cu atât se întoarce mai plină de vigoare la cele dinăuntru, nevrând nimic altceva de la cei spre care se pogoară decât mântuirea lor veşnică"654.
2. Adevărul discursului. Acesta poate duce în eroare auditoriul dacă se depărtează „de la adevărul lucrurilor". Pentru o cuvântare bună, catehetul ar trebui să se roage cu credinţă mare pentru ca „Dumnezeu să ne vorbească aşa cum ne dorim, dacă primim cu veselie să vorbească El prin noi, după putinţa noastră"655.
3. Adaptarea dascălului la ascultătorii săi printr-o dragoste „fraternă, paternă şi maternă", prin unire cu inima lor atunci când simte că nu mai poate suporta repetarea lucrurilor „banale". Dacă are astfel de sentimente, maestrul priveşte ceea ce înainte i se părea lipsit de sens dintr-o altă perspectivă, ca atunci când revezi un peisaj arhicunoscut în compania unui prieten care îl vede pentru prima oară.656
4. Comunicarea maestrului cu discipolul său. De multe ori ascultătorul rămâne impasibil sau dă semne de oboseală pe durata unui discurs. Maestrului i se cere răbdare în explicarea sau rezumarea celor spuse deja. Discursul personalizat este de mare efect mai ales când ascultătorul oboseşte, pierzându-şi interesul pentru cele expuse. Psihologia episcopului recomandă reîmprospătarea bunei dispoziţii prin „ceva pornit dintr-o veselie de bun gust şi potrivit cu subiectul în chestiune sau ceva demn de toată admiraţia şi uimitor, sau chiar ceva trist ori mişcător. Mai bine să ne referim chiar la persoana lui, pentru ca, atins în propria sa pur-tare de grijă, să se trezească, fără a-i afecta însă reţinerea cu vreo duritate, ci făcându-ni-l mai curând prieten printr-un ton familiar"657.
5. Dacă cel care catehizează este trist deoarece a fost chemat să ţină o cateheză abandonând o activitate plăcută lui, să depăşească starea de disconfort prin gândul că aceasta a fost voia lui Dumnezeu. Totul se priveşte din perspectiva supunerii fiinţei umane, care este chemată să nu ţină cont de propria sa ordine, ci de ordinea rânduită de divinitate.658
6. Dacă sufletul nostru este tulburat de vreun scandal şi nu poate mijloci o învăţătură senină şi plăcută, se recomandă meditaţia asupra iubirii lui Hristos, Care a murit spre a răscumpăra cu sângele Său pe toţi oamenii. Iubirea faţă de aproapele nostru trebuie să risipească tulburarea sufletului care se străduieşte să încreştineze pe cineva pentru care Hristos a murit. Dacă însă tulburarea este datorată vreunei greşeli personale, atunci „să ne amintim nu numai că un suflet zdrobit de durere este jertfă adusă lui Dumnezeu, ci şi că, aşa cum apa stinge focul, şi milostenia face să înceteze păcatul şi că milă doresc, spune Domnul, mai mult decât jertfă"659.
Prin toate acestea Augustin arată că în relaţia educativă este în joc tocmai capacitatea de a ieşi din noi înşine, asimilându-ne interlocutorului nostru pe măsură ce discursul înaintează. In alţi termeni, maestrul şi discipolul trebuie să ajungă la conştiinţa că se află într-o comuniune de iubire realizată de Hristos. El este Adevărul suprem şi este punctul de întâlnire dintre cei doi, deoarece unul îl vesteşte, iar celălalt îl caută. Ne aflăm aici în faţa unei adevărate pedagogii a libertăţii, afirmată şi de pedagogia modernă printr-o relaţie iubitoare între profesor şi elevii săi: „în cele din urmă, libertatea în şcoală depinde de educatorul viu, de vitalitatea lui spirituală, de gândirea lui limpede, coerentă, în mişcare; de dragostea lui pentru profesie şi pentru copii"660.
Cristina Benga
Idealul educational in pedagogia crestina: Clement din Alexandria, Sfantul Ioan Gura de Aur, Fericitul Augustin; EDITURA SOPHIA
642 Jean Danielou/Regine du Chariat, op. cit., p. 19.
643 Prima cateheză. Iniţiere înviata creştină, II, XV, 23.
644 Elisabeth Reil,pp. 242-243.
645 Prima cateheză. Iniţiere în viaţa creştină, I, XIII, 18. ; 646 Ibidem,
647 Augustin foloseşte exemplul concret al mamei care se adaptează la cerinţele copilului {loc. cit., I, VIII, 15).
648 Deogratias, aflat într-un mare impas, aştepta un asemenea sfat. Augustin era pentru diacon profesorul ideal, capabil să ofere soluţii în ce privea tehnica de predare, care avea un conţinut bogat în principii retorice şi metodice.
649 Prima cateheză. Iniţiere în viaţa creştină, I, XII, 17. ™ Ibidem.
651 „Nu există un motiv mai întemeiat pentru ca discursul nostru, la iniţierea celor noi în credinţă, să-şi piardă din valoare pentru noi, decât acela că a vedea ceva neobişnuit face plăcere, iar a vorbi despre ceva în mod obişnit provoacă lehamite" (Ibidem, I, II, 4).
652 Lorenzo Perrone, op. cit., p. 18.
653 Prima cateheză. Iniţiere în viaţa creştină, I, XII, 17.
654 Ibidem, I,X, 15.
655 Ibidem, l, XI, 16.
656 Lorenzo Perrone, op. cit., p. 19.
657 Prima cateheză. Iniţiere în viaţa creştină, I, XIII, 19.
658 Azefem, I, XIV, 20.
659 Ibidem, I, XIV, 22.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.