„E timpul cel mai prielnic, e ziua curăţirii." E timpul când putem să ne eliberăm de povara cea grea a păcatului, să rupem lanţurile lui, să vedem înnoită şi luminoasă „haina căzută şi zdrenţuită" a sufletului nostru. Dar pentru a ajunge la această fericită curăţire avem de străbătut o cale deloc uşoară.

Incă nu am venit la Spovedanie, dar sufletul a şi început să prindă din zbor şoapte de ispită. „Ce-ar fi dacă aş mai zăbovi puţin? Sunt oare destul de pregătit? Nu cumva mă spovedesc şi mă împărtăşesc prea des?" Să respingem ferm orice umbră de îndoială. „Când vrei să slujeşti Domnului Dumnezeu, găteşte-ţi sufletul pentru ispită" (Sirah 2, 1). Dacă te-ai decis să posteşti şi să te rogi, pregătindu-te să te spovedeşti, vei întâmpina probabil multe oprelişti, de ordin subiectiv sau obiectiv. Ele vor dispărea dacă te vei arăta hotărât în intenţiile tale.

De la caz la caz, ne putem întreba cât de des trebuie să ne spovedim. La noi se obişnuieşte de cel puţin patru ori pe an, adică o dată la fiecare post. Nouă, celor „dedaţi lenevirii şi picotirii", neînvăţaţi cu pocăinţa, ne este de cea mai mare trebuinţă să învăţăm a ne căi, o dată şi încă o dată; aceasta în primul rând, apoi să ne propunem un fir pe care să-l urmăm şi care să ne lege spovedaniile una de alta, încât în perioadele intermediare să ne intensificăm lupta duhovnicească şi, gândindu-ne cu ce am rămas datori de la ultima Spovedanie, să ne pregătim în aşteptarea celei ce urmează să vină.

Trebuie să avem în vedere încă ceva. La care duhovnic să ne ducem? Să fie acelaşi sau îl putem schimba şi în ce condiţii? Părinţii cei mai iscusiţi în viaţa duhovnicească învaţă că duhovnicul nu trebuie schimbat, chiar dacă îţi este duhovnic doar de Spovedanie şi nu îndrumător duhovnicesc. Se întâmplă totuşi ca după o spovadă reuşită la un anumit preot, următoarea, la acelaşi părinte, să fie mai palidă, încât să-ţi lase impresia că a devenit o rutină şi atunci te gândeşti că ar fi bine să-ţi schimbi duhovnicul.

Dar chiar dacă ţi s-a întâmplat aşa, nu este de ajuns pentru a face un pas atât de serios. Ca să nu mai vorbim de faptul că simţămintele pe care le încercăm la Spovedanie nu sunt legate de esenţa acestei Sfinte Taine. Faptul de a nu fi simţit în noi un veritabil avânt sufletesc este, de cele mai multe ori, semnul vieţii noastre lăuntrice precare şi anoste. De aceea părintele Ioan de Kronstadt spunea: „Taina Pocăinţei trebuie să se facă în deplină libertate, fără nici o constrângere, din partea săvârşitorului Tainei". Omului pe care îl dor cu adevărat rănile păcatului îi este indiferent cui şi le mărturiseşte; se grăbeşte să capete mai repede dezlegare, pentru a-şi simţi cugetul uşurat. Este altceva dacă, ştiind ce înseamnă Taina mărturisirii păcatelor, ne ducem la Spovedanie şi cu gândul de a cere sfaturi duhovnicului. Este important să facem o distincţie între Spovedanie şi convorbirea duhovnicească. Aceasta din urmă se poate produce şi în afara sau în absenţa Tainei mărturisirii păcatelor şi este preferabil să fie aşa.

O discuţie, fie ea şi pe teme spirituale, poate induce o stare de confuzie asupra penitentului şi chiar să-l abată de la scopul iniţial, antrenându-l într-o discuţie teologică, diminuându-i simţul autocritic în raport cu actul de pocăinţă. Spovedania nu este o discuţie despre cusururile sau îndoielile noastre, nici un mod de a ne informa duhovnicul despre ce ni s-a mai întâmplat; mai mult decât atât, ea nu este o „practică pioasă". Spovedania este fierbintea pocăinţă a inimii, setea de curăţire, izvorâtă din aspiraţia către sfinţenie.

Căinţa este deja o treaptă a sfinţeniei, iar indiferenţa şi necredinţa îl situează pe om în afara sfinţeniei şi în afara lui Dumnezeu. Să vedem ce trebuie făcut în momentul Tainei Pocăinţei, ce trebuie să facă cel ce vine la ea, cum să se pregătească şi care este momentul cel mai important al Tainei (în ceea ce îl priveşte pe primitorul ei).

Neîndoielnic, întâi de toate trebuie să fie „cercarea inimii". Pentru aceasta a şi fost statornicită perioada de pregătire pentru Sfânta Taină. „A-ţi recunoaşte greşelile în toată mulţimea şi abjecţia lor este, pe drept cuvânt, un dar de la Dumnezeu", spunea părintele Ioan de Kronstadt. De obicei, persoanele lipsite de experienţă duhovnicească nu-şi recunosc nici mulţimea păcatelor şi nici „abjecţia" acestora. „Nimic deosebit!" „Şi eu, ca tot omul!" „Doar păcate mărunte, n-am furat, n-am omorât." Aşa obişnuiesc să-şi înceapă spovada cei mai mulţi penitenţi. Dar egoismul, dar refuzul dojanei, nepăsarea, puţinătatea credinţei şi a dragostei, îngâmfarea, meschinăria, lenea sufletului; oare acestea nu sunt păcate importante? Putem susţine oare suspiciune faţă de orice mişcare a inimii. Dacă ai pornit pe o asemenea cale, ajungi să nu mai deosebeşti ceea ce este derizoriu de ceea ce este important, te pierzi în nimicuri. In asemenea situaţie, trebuie să încetezi o vreme să-ţi mai iscodeşti sufletul şi să treci la un „regim" duhovnicesc pe cât de simplu, pe atât de „hrănitor": prin rugăciune şi fapte bune ajungi să-ţi limpezeşti sufletul.

Pregătirea pentru Spovedanie nu constă în a-ţi aminti, pe cât posibil, toate păcatele, eventual a le trece pe o listă, ci în a realiza o stare de concentrare şi seriozitate în rugăciune care să te facă să-ţi vezi păcatele ca şi când ar fi puse sub reflector. Dacă nu faci asta, înseamnă că nu vii în faţa duhovnicului cu „inima înfrântă şi smerită" şi cu sentimentul pocăinţei, ci doar cu un repertoriu de păcate, sau cu o minuţioasă disertaţie despre ele.

Numai că a-ţi cunoaşte păcatele încă nu înseamnă că te şi căieşti pentru ele. Este adevărat însă că Domnul primeşte mărturisirea păcatelor atunci când este sinceră, pornită din inimă, chiar dacă nu este însoţită de un puternic sentiment de căinţă. (Dacă ne vom mărturisi bărbăteşte şi păcatul nesimţitei împietriri.) Totuşi, având „inima zdrobită", dacă suferi şi îţi pare rău că ai păcătuit, înseamnă că ai adus lucrul cel mai de preţ cu care se poate veni la Spovedanie. Dar ce poţi face dacă, pârjolită de văpaia păcatului, inima nu ni se lasă stropită de apa vie a lacrimilor? Dacă neputinţa sufletului şi a trupului este atât de mare, încât ne face incapabili de o sinceră pocăinţă? Dar nici aceasta nu trebuie să ne facă să amânăm Spovedania. S-ar putea ca Dumnezeu să ne mişte inima chiar în timp ce ne spovedim. Spovedania, prin ea însăşi, prin faptul că îţi recunoşti păcatele şi le spui pe nume, ne poate înmuia inima, sensibiliza văzul duhovnicesc, intensifica sentimentele de pocăinţă. Cel mai bun remediu pentru a ne ameliora anemia sufletească este să ne pregătim pentru Spovedanie prin post, deoarece postul subţiază trupul, curmă starea de satisfacţie trupească şi sufletească, atât de păgflbitoare pentru viaţa duhovnicească; mai trebuie adăugate rugăciunile, meditaţiile asupra morţii, mai cu seamă în timpul nopţii, lecturile din Evanghelie, din „Vieţile sfinţilor", din scrierile Sfinţilor Părinţi, intensificarea luptei cu sine, perseverarea în fapte bune.

Insensibilitatea faţă de Spovedanie se explică, în mare măsură, prin aceea că nu avem frică de Dumnezeu, ceea ce ne ascunde, de fapt, necredinţa. In această direcţie trebuie să ne îndreptăm toate eforturile. Ne poate prinde bine o Spovedanie cu lacrimi, care să ne înmoaie împietrirea, să ne cutremure „din creştet până în tălpi" să ne elibereze de complexe, să ne transpună într-o binecuvântată uitare de sine, eliminând astfel principalul obstacol în calea pocăinţei: orgoliul, egoismul. Trufaşii şi egoiştii nu plâng. Dacă ai plâns înseamnă că te-ai înmuiat, te-ai topit, te-ai smerit... De aceea, după ce ai plâns aşa, sufletul ţi se umple de blândeţe, de umilinţă, de linişte, de pace; nu mai simţi răutate în tine. Aşa li se întâmplă celor ce Domnul le-a trimis „plângere aducătoare de bucurie". Lacrimile vărsate la spovedanie nu trebuie să ne ruşineze, să le lăsăm să curgă din belşug, să ne spele de toată necurăţia. „Dă-mi, Doamne, ploaie de lacrimi, în ziua cea frumoasă a postului, ca să îmi plâng întinăciunea patimilor şi a mi-o spăla, ca să vin curăţit în faţa Ta!" (La Vecernia de luni a primei săptămâni a Postului Mare).

Al treilea moment al Spovedaniei: mărturisirea prin viu grai a păcatelor. Nu trebuie să aştepţi să ţi se pună întrebări, spune singur ceea ce ai de spus. Mărturisirea păcatelor este prin ea însăşi o faptă de asceză şi de autocon-strângere. Trebuie să vorbeşti precis, fără să relativizezi sau să laşi în ceaţă păcatul, să-l învălui în locuri comune (de pildă, am păcătuit împotriva poruncii a şaptea). Este foarte greu ca atunci când te spovedeşti să nu fii tentat să te autojustifici, să încerci să-i demonstrezi duhovnicului că, chipurile, te-au împins spre păcat „împrejurările" sau să dai vina pe alte persoane. Acelea nu sunt decât forme de egoism, de pocăinţă superficială, care prefigurează persistenţa în păcat. Unii dau vina la Spovedanie pe slaba memorie, zicând că nu-şi mai amintesc păcatele. Ni se întâmplă într-adevăr să ne uităm cu uşurinţă greşelile, dar oare aceasta poate fi pusă doar pe seama slăbirii memoriei? Există cazuri în care ni s-a afectat dureros orgoliul sau, dimpotrivă, ne-a fost măgulit, am fost lăudaţi pentru succese etc; pe acestea de ce nu le uităm, de ce le ţinem minte ani de-a rândul? Tot ceea ce ne impresionează ţinem minte timp îndelungat, până în cele mai mici amănunte, iar, dacă ne uităm păcatele, ce altceva poate însemna decât că nu le dăm importanţă, că nu le luăm în serios?

Se poate considera că pocăinţa şi-a atins scopul atunci când penitentul se simte uşurat, curat, pătruns de o inefabilă bucurie, când păcatul i se pare tot atât de apăsător şi de insuportabil pe cât îi era de îndepărtată bucuria de-acum.

Căinţa nu ne va fi deplină dacă nu ne vom întrema lăuntric, dacă nu ne vom întări în hotărârea de a nu mai repeta păcatele pe care tocmai le-am mărturisit. întrebarea e cum se poate ajunge la aşa ceva? Pot oare să-mi promit mie însumi şi să-i promit şi duhovnicului că nu voi mai repeta păcatul? N-ar fi oare mai aproape de realitate dacă aş spune că sunt convins că păcatul se va repeta? Fiindcă oricine ştie, din experienţă, că după un timp te întorci la aceleaşi păcate. Observându-te an de an, nu constaţi nici o ameliorare; faci tm salt şi te pomeneşti de unde ai plecat. Ar fi teribil, dacă ar fi aşa. Dar din fericire nu este aşa. Nu există cazuri ca atunci când apare dorinţa sinceră de îndreptare, Spovedania şi împărtăşirea cu Sfintele Taine să nu producă în suflete binecuvântate transformări. Problema e că nu ne suntem nouă înşine judecători, omul nu se poate judeca pe sine corect, dacă a devenit mai bun sau mai rău, deoarece atât el, judecătorul, cât şi faptele pe care le judecă sunt mărimi variabile. O exagerată autoexigenţă, o luciditate duhovnicească în exces, acutizarea spaimei de păcat pot crea iluzia că păcatele ţi s-au înmulţit şi că s-au consolidat. Ele vor fi rămas aceleaşi, poate că s-au şi diminuat, dar le văzusem mai înainte altfel. în plus, Dumnezeu, prin voinţa sa pronietoare, ne închide deseori ochii, ca să nu ne vedem succesele, apărându-ne în felul acesta de cel mai cumplit păcat: trufia şi setea de mărire.

Deseori se poate întâmpla ca păcatul să persiste, dar dacă ne spovedim şi ne împărtăşim mai des, i se slăbesc şi i se dislocă rădăcinile. Oare lupta cu păcatul, suferinţa provocată de păcat nu înseamnă tot un pogres, un pas înainte? „Să nu-ţi fie frică - spunea Sfântul Ioan Scărarul - chiar dacă ai căzut în fiecare zi, dar nu te-ai îndepărtat de căile Domnului; poartă-te cu bărbăţie, şi îngerul păzitor va ţine seama de răbdarea ta." Dacă sentimentul despovărării şi al renaşterii nu se face simţit, trebuie să ai forţa de a reveni la spovadă, pentru ca, în cele din urmă, să-ţi eliberezi sufletul de întinăciune, să-l speli cu lacrimi de funingine şi murdărie. Cine tinde spre aceasta reuşeşte întotdeauna. Să nu ne revendicăm însă succesele ca fiind ale noastre, ţinând seama doar de forţele şi strădaniile noastre. Ar însemna să pierdem tot ce am agonisit!

„Adună-mi, Doamne, mintea cea împrăştiată; inima cea îngheţată curăţă-mi-o, dă-mi pocăinţă precum lui Petru, suspinare precum vameşului şi lacrimi precum desfrânatei."

PR. ALEKSANDR ELCEANINOV

JURNALUL UNUI PREOT, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "JURNALUL UNUI PREOT"

• Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
  Publicat in : Acatiste
• Spovedania si iertarea pacatelor
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti