COORDONATE TEOLOGICE ŞI SPIRITUALE ALE EDUCAŢIEI ECOLOGICE ORTODOXE

Fostul regim comunist din România a desfăşurat pe parcurs de patru decenii şi jumătate, de la instaurarea lui, o politică de industrializare forţată a economiei naţionale, care a adus prejudicii considerabile mediului natural din România Situaţia este cu atât mai gravă, cu cât fostul regim a manifestat un dezinteres total faţă de educaţia tineretului şi a cetăţenilor ţării pentru respectul faţă de natură. Din această cauză, ne găsim astăzi confruntaţi în România cu o grea moştenire în domeniul protecţiei mediului natural, atât din punct de vedere practic, cât şi din punct de vedere teoretic. Actualul regim din ţara noastră a semnat numeroase documente internaţionale, în care este vorba de prezervarea mediului înconjurător, a întreprins, pe plan intern, o serie de legi pentru protecţia pădurilor, Deltei Dunării, pentru diminuarea poluării în marile oraşe industrializate, avem chiar şi partide şi universităţi ecologice, care încearcă să mai reducă din moştenirea grea a trecutului, dar interesul tuturor se îndreaptă cu prioritate, în această perioadă, spre profundele transformări ale societăţii româneşti în proces de tranziţie de la o economie centralizată la una de piaţă Biserica Ortodoxă Română se străduieşte la rândul ei să sensibilizeze populaţia ţării, aproape 90% ortodoxă, la nivel naţional, regional şi local, adică patriarhie, mitropolii, episcopii sau parohii, faţă de problemele conservării mediului natural.

Mai mult, s-au organizat dezbateri televizate la scară naţională în acest domeniu, s-au ţinut mai multe conferinţe cu preoţii şi cu laicii, se introduce ecologia în programa de predare a religiei în şcoală. Dar şi Biserica trebuie să facă faţă atât misiunii pe care trebuie să o desfăşoare în societate, după ce o jumătate de veac a fost obligată să-şi restrângă activitatea în cadrul locaşurilor de cult, dar şi prozelitismului care a devenit din ce în ce mai agresiv, ca să nu mai vorbim de dificultăţile financiare provocate de devalorizarea monedei naţionale. Şansa noastră constă în faptul că poporul român, după patru decenii şi jumătate de propagandă atee oficială, a rămas un popor creştin. Biserica crede, în aceste condiţii, că misiunea ei din punct de vedere ecologic constă într-o educaţie capabilă să dezvolte în sufletul credincioşilor răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru creaţie, ca să poată astfel depăşi influenţa unei culturi secularizate din trecut şi prezent, şi să progreseze spre o atitudine creştină faţă de problema ecologică. Vom continua expunerea noastră cu câteva gânduri asupra acestei culturi secularizate care ne creează dificultăţi.

Cultura modernă s-a rupt de centrul ei spiritual religios în Dumnezeu şi s-a fărâmiţat într-o sumedenie dc varietăţi individuale lipsite de sensul superior al unităţii spirituale. Teoriile, luate în ansamblul lor, dau impresia unei amarnice zădărnicii a anulării lor reciproce, care e soarta inteligenţei autonome, chiar dacă uneori poartă pecetea geniului. Perioada istorică în care ne aflăm suferă un proces accentuat de secularizare, care duce lu descentralizarea forţelor creatoare ale omului şi la diferenţierea tuturor sferelor de viaţă socială şi culturală, astfel încât diferitele domenii ale culturii devin autonome. Faptul este cu atât mai semnificativ cu cât nu este vorba doar de autonomia raţiunii umane sau a omului, a sferelor de viaţă socială şi culturală, ci de faptul că lumea însăşi, în ansamblul ei, este concepută ca o maşină uriaşă care funcţionează prin ea însăşi, fără intervenţia Creatorului. De aici, trei consecinţe majore.

Mai întâi, este vorba de tendinţa culturii secularizate de a izola pe Dumnezeu în transcendent. Această tendinţă, cunoscută sub numele de deism, consideră că Dumnezeu a fost necesar numai să creeze lumea şi să o pună în mişcare, fiindcă lumea, după aceea, funcţionează prin ea însăşi ca o maşină, în mod automat. După cum observă un teolog protestant, Jtirgen Moltmann, rezultatul unei concepţii care transformă lumea în maşină duce inevitabil la ateism, fiindcă odată ce funcţionează prin ea însăşi, nu mai are nevoie de Dumnezeu. Aşa se explică şi apariţia teoriei evoluţioniste, care încearcă să explice apariţia şi dezvoltarea vieţii pe pământ numai prin cauze naturale, fără intervenţia creatoare a unui Dumnezeu personal. Cultura secularizată este o cultură mecanicistă, bazată pe relaţia dintre cauză şi efect, cultura lucrului în sine, fără semnificaţie spirituală.

Din cauza tendinţei de a izola pe Dumnezeu în transcendent, în virtutea autonomiei creaţiei, omul tinde să se substituie lui Dumnezeu şi să-I ialocul pe pământ. Dacă omul medieval se simţea insuficient sieşi şi din această insuficienţă căuta întregirea în Dumnezeu, omul modern se deosebeşte prin afirmarea rebelă a suficienţei proprii, a propriei autonomii, prin refuzul Revelaţiei divine şi prin tendinţa de a lua locul Iui Dumnezeu pe pământ. Precum în astronomie revoluţia ştiinţifică înseamnă trecerea de la concepţia geocentrică la sistemul heliocentric, tot astfel, în ordinea spirituală, marele proces de trecere de la medieval la modern înseamnă părăsirea concepţiei teocentrice şi adoptarea unui antropocentrism, care, în dezvoltarea lui, este totuna cu descreştinarea culturii. Viaţa modernă, părăsind dimensiunile intensităţii spirituale şi fascinată de imensitatea spaţiului, s-a delimitat faţă de transcendent, închizându-se în spaţiul şi în veacul terestru.

Omul modem nu se mai interesează de valorile spirituale ale împărăţiei lui Dumnezeu, ci caută să se ataşeze de valorile materiale şi trecătoare ale acestei lumi. Lucrul cel mai important pentru o cultură secularizată nu mai constă în căutarea nostalgică a paradisului ceresc, spre care se îndreaptă omul prin credinţă, ci în edificarea unui paradis pământesc, prin ştiinţă şi tehnologie, fără Dumnezeu. Pe această cale, omul a reuşit să dea la iveală societatea de consum, care copleşeşte insul sub abundenţa bunurilor materiale, cel puţin într-o parte a lumii, dar preocuparea excesivă a atras după sine subminarea vieţii interioare sau subiective a omului. Un gânditor englez, Lesslie Newbigin, spune că “ştiinţa a dobândit victorii dincolo de visurile iluministe ale secolului al XVIII-lca, dar lumea care a apărut nu ne pare mai raţională decât cea din veacurile premergătoare. Tot mai multă lume din rândul celor mai puternice naţiuni ale lumii se simte prinsă în ghiarele unor forţe iraţionale”. Spectacularul progres al omului modem în domeniul ştiinţei şi tehnologiei a fost însoţit de o serioasă criză spirituală, care inundă viaţa insului singuratic de spaime şi coşmaruri.

Una din consecinţele majore, care ne interesează direct, constă în faptul că tendinţele antropocentriste ale culturii secularizate l-au determinat pe om să se considere ca un stăpân deplin al naturii în locul lui Dumnezeu şi să supună natura, din cauza orietării lui materialiste, unei exploatări iresponsabile, care a dus la poluarea gravă a naturii şi la o criză ecologică fără egal. Este adevărat că Iluminismul a dat raţiunii umane un impuls spre cunoaşterea naturii, spre cunoaşterea macrocosmosuiui şi a microcosmosului şi prin aceasta la ameliorarea condiţiilor de viaţă ale omului. Dar această cunoaştere a degenerat, din cauza obsesiei pentru bunuri materiale, într-o criză ecologică de proporţii planetare. “Este îngrozitor să vezi că specia umană, care a intrat în scena isoriei cu numai 80 de mii de ani în urmă, se spunea într-o importantă adunare ecumenistă, a fost capabilă să submineze bazele vieţii într-o perioadă de două secole, de la începutul erei industriale." Criza ecologică, izvorâtă din autonomia omului faţă de Dumnezeu, consacră la infinit păcatul lui Adam, fiindcă este vorba de încrederea nelimitată în puterea individului de a se ridica deasupra lumii pentru a-i impune legile lui şi care se prăbuşeşte din trufie în clipa când se îmbată cu iluzia autodeificării naturale. Lumea dinainte de Hristos a gândit în această autonomie, iar lumea modernă, divorţată de Hristos, s-a întors la ea, reluând păcatul de la capăt.

Dar am fi nedrepţi dacă am arunca întreaga vină a crizei spirituale şi a celei ecologice asupra culturii secularizate, fără să ţinem seama şi de vina unei teologii creştine care a separat în mod radical ordinea naturală de ordinea supranaturală, fără să ţină seama de legătura internă dintre ele, şi care a sfârşit prin a confunda transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa lui Dumnezeu din creaţie, înainte de orice tendinţe iluministe, teologia scolastică a făcut abstracţie de prezenţa lui Dumnezeu în cosmos şi a transformat lumea într-o realitate autonomă, care funcţionează fără intervenţia Creatorului. în fond, conflictul dintre religie şi ştiinţă a fost provocat de două ideologii, una creştină, alta anticreştină, care şi-au disputat dominaţia asupra lumii, tocmai fiindcă Dumnezeu nu mai era în lume, iar lumea devenise o realitate autonomă. Cu tot progresul înregistrat de ştiinţă, care a început să bată la porţile transcendenţei, teologia în cauză susţine şi astăzi că lumea funcţionează în virtutea unor “cauze secunde”, independent de Dumnezeu, ca o realitate autonomă.

Pentru ocrotirea mediului înconjurător este nevoie de legislaţie şi de măsuri practice care pot diferi de Ia o situaţie la alta. Dar, mai mult decât atât, este nevoie de o schimbare de mentalitate, de o nouă spiritualitate, capabilă să depăşească cultura secularizată care se află la originea crizei ecologice. Teologia răsăriteană are un cuvânt greu de spus în acest context, fiindcă este singura capabilă să depăşească autonomia creaţiei, specifică culturii secularizate, prin faptul că afirmă, în mod paradoxal, atât transcendenţa lui Dumnezeu faţă de creaţie, dar şi imanenţa Sa în creaţie. Aşa după cum soarele nu se confundă cu pământul, dar este permanent prezent în viaţa pământului prin lumina şi căldura care fac posibilă viaţa, tot astfel şi Dumnezeu rămâne dincolo de lume cu fiinţa Sa, într-o transcendenţă inaccesibilă, dar este prezent în cosmos, în acelaşi timp, prin razele energiilor necreate, raze de lumină, viaţă şi iubire mai presus de fire, prin care lumea a fost creată, recreată în Hristos şi menită să devină un cer nou şi pământ nou în Hristos la sfârşitul veacurilor. Lumea nu este autonomă, ci teonomă, fiindcă vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu, care păstrează o legătură internă cu creaţia, prin energiile necreate, fiindcă altfel lumea s-ar întoarce în neantul din care a fost scoasă la lumină dc către Creator.

In această perspectivă teonomă, Hristos are o dublă legătură cu lumea. Pe de o parte, El este Logosul Creator, prin care toate s-au făcut, iar, pe de altă parte, este Logosul Răscumpărător, prin care lumea a fost recreată prin întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea Sa la cer. Văzut în această perspectivă biblică, Hristos nu mai apare ca un simplu întemeietor dc religie, alături de alţi întemeietori asemănători, adică nu mai este redus la dimesiunea unui om înţelept, aşa cum s-a întâmplat pe parcursul celui de al doilea mileniu, din cauză că universul a fost scos se sub puterea Lui şi transformat într-o maşină autonomă, ci Persoana dumnezeiască a Logosului întrupat, care a zidit şi reînnoit lumea, adică Hristos cel cosmic, fiindcă opera Lui de Creator şi Răscumpărător are o dimensiune cosmică.

Datorită acestui fapt, lumea încetează de a mai fi privită ca o realitate redusă la dimensiunea ei materială, pentru a dobândi o profundă semnificaţie spirituală prin raţionalitatea ei interioară, prin ordinea logică internă, care îşi are izvorul în Raţiunea supremă a Logosului divin, aşa cum a arătat magistral Sfântul Atanasie cel Mare. Importanţa acestei raţionalităţi a creaţiei este considerabilă pentru existenţa umană, fiindcă în măsura în care îi permite omului să progreseze în cunoaşterea microcosmosului, aşa cum o dovedeşte ştiinţa astăzi, ea îi permite în acelaşi timp să progreseze spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, raţionalitatea internă a creaţiei ne permite să depăşim îngrijorătorul decalaj dintre progresul ştiinţific şi regresul spiritual al lumii contemporane. Materia dobândeşte semnificaţie spirituală, fapt deosebit de important din punct de vedere ecologic.

Apoi, această raţionalitate a creaţiei, cu centrul ei de gravitate în Logos, oferă teologiei răsăritene posibilitatea să depăşească separaţia dintre om şi natură şi să-l înfăţişeze pe om, în lumina lui Hristos, ca persoană capabilă să cuprindă întreaga creaţie şi să înainteze cu ea către Dumnezeu, ca inel de legătură între lumea văzută şi cea nevăzută. Aceste lucruri vor să spună că nu se poate vorbi de istoria omului, aşa cum s-a întâmplat în cultura apuseană, fără o istorie a cosmosului. Lumea a fost permanent considerată ca o scenă pe care omul secularizat şi-a afirmat pofta de dominaţie universală. Dacă şi creaţia suspină ca să fie eliberată de stricăciune., pentru a se bucura de libertatea fiilor lui Dumnezeu, aşa cum spune Apostolul (Rom. 8, 21), atunci istoria omului rămâne indisolubil legată de istoria cosmosului. Intr-o grandioasă viziune, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Dumnezeu a împărţit veacurile în două categorii, una care priveşte coborârea lui Dumnezeu în lume, şi alta care se referă la înălţarea omului şi a lumii către Dumnezeu. Aceasta vrea să arate că nu numai omul, dar şi cosmosul este destinat să fie transfigurat deplin în Hristos, pentru a intra în împărăţia luminii lui Dumnezeu. Cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, taina creştinismului este taina materiei transfigurate în Hristos cel cosmic.

Credem că numai o astfel de viziune a cosmosului, întemeiată pe prezenţa dinamică a lui Dumnezeu în creaţie şi pe viziunea unui Hristos cosmic care păstrează în Sine taina universului transfigurat, ne poate ajuta să ne eliberăm de jugul unei culturi secularizate, care a contribuit la apariţia crizei ecologice, cu dimensiunile ei planetare, şi poate dezvolta, prin intermediul educaţiei creştine în sufletele creştinilor şi chiar a omului contemporan, respectul faţă de natură, izvorât din răspunderea faţă de Dumnezeu Tatăl, care în Duhul Său a zidit şi reînnoit lumea prin Hristos cei Cosmic.

DUMITRU POPESCU

ORTODOXIE Şl CONTEMPORANEITATE, Bucuresti 1996

* Conferinţă susţinută la International Environmental Seminar, Halki (Istanbul). Turcia, 19-30.06 1994,

NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Leslie Newbigin, The Other Side of1984, WCC, Geneva, 1983, p. 17.
2. COR Assemblee Generale Canberra, 1991, WCC, Geneva, 1991, p. 281.

• Omul impotriva naturii: Cazul Rosia Montana
  Publicat in : Editoriale
• Rosia Montana, maidanezul haosului schizofrenic
  Publicat in : Editoriale
• Bisericile din Rosia, jertfite lui Mamona
  Publicat in : Editoriale

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: